Lusia Smetanina"Mama ma tot suna si ma implora sa ma intorc in Ucraina, dar eu incepusem sa consider si Romania <<acasa>>"
- Cand "Echipa Fantastica" a explodat pe micul ecran, toata lumea a ramas uluita de felul in care dansau actorii-orfani ai Antenei 1. Se simtea ca in spate se afla mana unui maestru, dar nimeni nu banuia ca "maestrul" e de fapt o "maestra" - o balerina cu parul blond, poposita la Bucuresti din Ucraina...
Un spagat salvator
- Draga Lusia, avand in vedere ca la ora actuala esti una dintre cele mai cunoscute si apreciate coregrafe si balerine din Romania, e timpul ca lumea sa afle povestea ta. Cum a izbucnit in tine flacara dansului si cum de ai ajuns sa faci cariera tocmai la Bucuresti?
- Adevarul este ca uneori mi se pare si mie ca traiesc o poveste, de fapt povestea noastra comuna, petrecuta in ultimii zece ani, in rasaritul european. Atunci, in 90, ni s-a dat tuturor o sansa pe care unii au stiut sa o foloseasca, iar altii nu. Unii au luat-o din loc, altii mai asteapta si acuma norocul. In ce ma priveste pe mine, sansa mea a inceput devreme, in copilarie, cand, vazand la televizor o balerina, m-am indragostit de rochita ei. Mama a incercat sa-mi explice ca ceea ce fac balerinele nu este deloc o joaca, dar eu m-am incapatanat si, ca sa-i dovedesc ca nimic nu ma va face sa-mi schimb hotararea, m-am aruncat asa, pe negandite, intr-un spagat care a iesit aproape perfect. Bine ca nu mi-am rupt vreun tendon! Cand am vazut ca am reusit, am alergat intr-un suflet la tata sa-i fac si lui o demonstratie. Figura mi-a iesit si a doua oara, dar trebuie sa recunosc ca a fost cam dureros. Oricum, ceea ce a contat a fost ca mama s-a decis sa-si ajute fiica si m-a dus la cursurile de balet de la Palatul Pionierilor. Imi amintesc prima lectie ca si cum ar fi fost ieri: aveam o profesoara foarte severa, care nu admitea nici un fel de act de nesupunere, oricat ar fi fost el de insignifiant. Asa ca, inca de la acea prima lectie, am fost data afara, fiindca dupa vreo doua ore de exercitii am obosit si am inceput sa casc. Pedeapsa aceea m-a ambitionat si mai tare si m-a facut sa-mi soptesc singura, asa, ca intr-un soi de juramant: "Aceasta e meseria mea!". Am muncit foarte mult, dar am avut satisfactia de a ajunge printre cei buni. Asta m-a facut sa ma gandesc ca poate as avea sanse de a intra chiar la liceul de coregrafie, in ciuda concurentei acerbe: practic, erau mii de copii, veniti din toata tara, care tanjeau la acele 12 locuri puse la dispozitie. In primul an n-am intrat, iar mama nu m-a putut face sa ma opresc din plans, vreme de vreo trei ore. In anul urmator mi-am luat revansa: am intrat cu felicitari.
- Asa a aparut o noua, talentata si frumoasa balerina clasica. Elevii tai din "Echipa fantastica" danseaza insa modern. Cum s-a facut trecerea de la poante la rock?
- Eu m-am simtit intotdeauna teribil de atrasa de zona dansului modern. Asa ca m-am gandit ca puteam imbina studiile de dans clasic cu hobby-ul meu, acceptand un post la Kievski Music Hall, un teatru de mare prestigiu, unde aveam sansa sa dansez intr-o gama foarte larga de stiluri. Totul a fost bine si frumos timp de doi ani, pana in 90, cand, dupa caderea sistemului politic, au aparut probleme de natura financiara. Teatrul nu mai primea fonduri de la stat, asa ca situatia se dezintegra din zi in zi. Tocmai in acea perioada, in timpul unui turneu, eu si inca vreo cateva colege am fost contactate de un fost coregraf, care lucra cu o mare agentie moscovita, "Luna Express", si voia sa devenim soliste in trupa lui. Viitorul la Kiev nu parea prea roz, asa ca am acceptat propunerea lui si ne-am dat demisia. La Moscova am lucrat trei luni, dupa care am plecat cu primul contract extern in Romania. Aici trebuia sa stau doar doua saptamani si nu stiu cum s-a facut ca am ramas pana acum! (Rade)
Telefonul fara fir
- Dansul clasic se bucura de mare stima in Romania. N-ai fost tentata sa te intorci la vechea ta pasiune, pentru care te-ai pregatit in liceu?
- Ba da. Am avut aceasta tentatie. Am vrut chiar sa intru la Opera din Bucuresti, insa n-am reusit, fiindca eram cetatean strain, iar acordurile privind permisele de munca erau inca neclare. Studiile mele pareau sa nu conteze aproape deloc, iar faptul ca la inceput nu vorbeam romaneste nu mi-a inlesnit acomodarea. Totusi, nu m-am descurajat. Am inceput sa primesc propuneri din partea Tvr-ului, incet-incet m-am integrat si, in acelasi timp, m-am indragostit de ceea ce inseamna baletul si coregrafia de televiziune. E o mare diferenta intre ceea ce faci pe o scena si ceea ce faci intr-un studio. Cel mai mult imi place teatrul, pentru ca am crescut in acea lume, asa ca scena imi va fi intotdeauna mai aproape de suflet. Dar am descoperit ca si munca in televiziune are farmecul si recompensele ei, desi nu mai ai publicul langa tine, nu mai auzi aplauzele si incurajarile oamenilor. Apoi, solicitarile au inceput sa curga si, desi eu tot ziceam ca plec acasa, sa fiu cu ai mei, in tara mea, parca ma ancoram din ce in ce mai solid aici. Mama ma tot suna si ma implora sa las totul si sa ma intorc in Ucraina, dar eu deja nu ma simteam printre straini, ba chiar incepusem sa consider si Romania "acasa".
- Si te-ai simtit atat de bine aici, incat ti-ai si intemeiat propria familie, alaturi de un roman.
- Asa este. Prin 95 l-am intalnit pe Marian, dar abia in 2000 ne-am decis sa devenim un cuplu, cu stampila cu tot. Dupa vreun an, am inceput sa reflectam si asupra ideii de a avea un copil, iar Dumnezeu a fost de acord cu planul nostru si ni l-a trimis pe Vlad. Desi initial mi-am dorit o fetita, baietelul acesta m-a facut cel mai fericit om de pe pamant. El e cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in viata. Cateodata, parca nici nu-mi vine sa cred ca bucatica asta de om e rupta chiar din carnea mea. Si asta in ciuda faptului ca seamana atat de bine cu mine! Acum ma simt cu-adevarat implinita!
Zana orfanilor
- In aceasta perioada esti angrenata in conceptia coregrafica a trei show-uri: "Echipa Fantastica", "Banc Show" si "Paparazzi". As vrea sa-mi vorbesti putin despre lucrul cu copiii orfani care formeaza fantastica... "Echipa Fantastica", trupa "dirijata" de marele om de televiziune Titus Munteanu.
- Trebuie sa recunosc ca la inceput mi-a fost foarte teama. Aveam ideea aceasta preconceputa, ca sunt niste fiinte prost crescute, si chiar i-am spus sotului meu ca ma duc la prima repetitie sa-i vad cum sunt si, daca nu-mi place, refuz sa lucrez cu ei. Ei bine, i-am vazut si m-am indragostit iremediabil de sufletele acelea pure, care nu cer altceva decat putina atentie. Daca acesti copii sunt tratati cu afectiune, daca le oferi putina caldura si nu esti fals, atunci ei te adopta imediat si-ti ofera dublul respectului pe care l-ai putea primi, in general, de la un copil cu familie. Intre noi s-a creat o legatura sentimentala foarte puternica si asta se poate constata in primul rand din felul in care imi spun "mama". E atata tandrete si atata dragoste in felul in care pronunta acest cuvant, incat nu poti sa nu fii emotionat! Cand eram gravida, nu mai stiau ce sa-mi faca: imi aduceau portocale, banane, nuci sau orice alte fructe mai primeau ei, imi mangaiauburtica si-mi impleteau parul in codite. Chiar si copiii cu care nu lucrez imi sar de gat si ma saruta, atunci cand ma duc la repetitiile care se desfasoara in sala de mese a orfelinatului. Nu poti sa nu-i indragesti decat daca esti de piatra! Noi am vrut sa aratam ca si acolo, in casele de copii, in niste conditii mai mult decat vitrege, exista fiinte talentate, care merita sa li se acorde o sansa. Si-apoi, e mai "productiv" sa canti, decat sa te droghezi! Intr-adevar, e foarte mult de munca, insa am observat ca orfanii fac progrese mai mari si mai rapide decat majoritatea celorlalti copii cu care am lucrat si care nu aveau probleme familiale. Iar explicatia e simpla: ei vor sa dovedeasca faptul ca nu sunt niste paria, ca pot reusi la fel de bine ca oricine altcineva si de aceea lucreaza cu o inversunare extraordinara. Sunt foarte atenti, seriosi si teribil de dedicati telului acesta. Si ceea ce e surprinzator e ca, in ciuda vietii grele pe care au dus-o, sunt optimisti.
- In final, spune-mi draga Lusia, ce inseamna pentru tine Romania?
- E simplu: Romania e pentru mine a doua patrie si tara copilului meu. Am o singura durere: as vrea ca romanii sa cunoasca si locul de unde vin eu, fiindca Ucraina este atat de frumoasa, iar oamenii sunt atat de calzi si de buni - nu absolut toti, caci, sa fim cinstiti, in orice padure exista si uscaturi -, incat e pacat ca doua popoare atat de asemanatoare se cunosc, in fond, atat de putin. Ucraina va fi intotdeauna tara mea natala, cea care mi-a dat prima limba, limba sufletului, cum se spune, insa am ajuns sa iubesc sincer si Romania.Ines Hristea
Foto: Iulian Ignat