Natura ca medicament- Multe din suferintele noastre se datoreaza instrainarii de universul caruia i-am fost haraziti: natura.
Reintegrarea in mirificul univers vegetal e un remediu fenomenal pentru suflet si sanatate -
Incercati urmatorul tratament: gasiti-va macar o jumatate de zi libera, puneti-va rucsacul in spate cu ceva merinde in el, urcati-va in tren sau in masina si mergeti intr-o padure. Ajunsi acolo, impuneti-va legea tacerii, daca mergeti in doi si, trecand peste fiorii pe care inerent ni-i da salbaticia, observati cu multa atentie ceea ce va inconjoara. Mergeti printre copaci, prin poieni si prin fanete, cautand sa va deschideti inima spre ceea ce vedeti, mirositi, auziti ori simtiti. Repetati acest tratament, indiferent daca este soare, un pic de ploaie ori vant. Tratamentul e reusit, in momentul in care simtiti ca ati inceput sa cuprindeti in suflet armonia si frumusetea naturii. In ce boala este eficient? In primul rand, in orice boala a sufletului, diagnosticata sau nu, pentru ca reintegrarea fiintei noastre in natura inseamna automat si vindecarea ei. Chiar si cei care nu simt ca ar avea vreo boala se pot bucura din plin de acest tratament preventiv, cu efecte tonice de exceptie. Daca nu v-a lamurit pe deplin aceasta descriere, va invit sa cititi randurile care urmeaza, o scurta poveste a experientei mele de adept convins al vietii in natura.
Inceputul
Cu ani in urma, intr-o primavara, m-am hotarat s-o pornesc la drum, pentru a aduna plante medicinale. Hotararea aceasta a insemnat o cotitura decisiva in modul de a intelege viata. Pe vremea aceea, nu aveam nici un fel de pregatire (in afara de papadie, nu imi aduc aminte sa fi cunoscut alta planta), posedam doar un atlas cu flori si ceva timp la dispozitie, pentru a colinda muntii si padurile, care inca nu scapasera complet de "tirania" zapezii din acel an. Asa ca mi-am luat atlasul, mi-am pus rucsacul in spinare si am pornit sa cutreier padurile, de unul singur (pentru ca nu mi-am gasit nici un tovaras). Ca niciodata pana atunci, concentrandu-mi atentia asupra plantelor, am fost obligat sa observ foarte bine tot ceea ce ma inconjura. In primele momente, afirm fara nici o exagerare ca eram complet orb. Padurea mi se parea monotona, isi pierdea farmecul dupa ce te obisnuiai cu ea. Abia dupa vreo doua-trei ore de observatie, tacere si singuratate, simturile mele de om crescut si trait mereu in aglomeratiile urbane se adaptau la salbaticia care ma inconjura. Atunci incepea aventura.
Natura este mereu optimista
Incet, incet, incepeam sa disting micile fire verzi si mladitele care tindeau sa iasa la lumina chiar din ochiurile de zapada. Apoi, am observat primele flori delicate care ieseau la umbra copacilor: ghioceii, pascutele, albastrelele. Dupa aceea, am descoperit ca pamantul ascunde o multime de comori - tot felul de radacini, cu un miros care parca te umplea de viata, fiecare cu proprietati vindecatoare extraordinare. Mai tarziu, aveam sa aflu despre tainele mugurilor care cresteau pe ramurile joase ale copacilor si arbustilor. Asa am descoperit, intr-un mod foarte concret, ca padurea ascunde adevarate bogatii. A fost o descoperire foarte linistitoare si imbucuratoare, pentru ca pana atunci, padurea mi se parea intr-un fel monotona si neprietenoasa, un desert de copaci. De altfel, ani de zile dupa aceea, chiar mi-am castigat existenta folosind bogatiile padurii, mai exact culegand leacurile pe care ea mi le daruia.
Unul din primele lucruri pe care le-am remarcat in perioada de inceput a fost ca aceleasi ochiuri de padure nu erau doua zile la fel - la inceput erau ornate cu portiuni de zapada, apoi deveneau luminoase, gata sa primeasca noul anotimp, cu mici pete de verdeata proaspata. Dupa care venea ploaia sau chiar o aripa de ninsoare umeda, care-i dadeau o stralucire ce-mi parea cand trista, cand de o frumusete fascinanta, generatoare de viata. Erau zile cand soarele alterna cu norii si ploaia, lumina cu semiintunericul. Erau si zile in sir, complet intunecate, cand soarele nu se indura sa-si trimita razele si sa risipeasca mohoreala padurii. Atunci am invatat foarte multe de la cantecul pasarilor, care era mereu optimist. De altfel, dupa ce am devenit constient de sunetul padurii, acesta mi-a fost mereu un tovaras si un sustinator moral de nadejde. Vietuitoarele padurii, care se ocupa si de "sonorizarea" ei, nu sunt niciodata triste, nu au timp pentru asta.
Calendarul padurii
Aventura mea devenea tot mai interesanta, pe masura ce primavara avansa. Noi si noi flori - multe din ele inexistente in atlasul meu - imi ieseau pe carare. Frunzele se desfaceau, dand la iveala diferite forme, iar lumina soarelui din padure era tot mai mult filtrata de verdele crud al primelor frunze. Atunci am inceput sa simt si mai bine specificitatea locurilor, care gazduiau fiecare, altfel de vegetatie. Unele erau luxuriante, cu o vegetatie exuberanta, altele erau sobre, strajuite de arbori maiestuosi si cu cateva plantute sfioase pitite in umbra lor deasa. Marginile paraielor si izvoarelor alcatuiau o lume aparte, cu umezeala lor care hranea nenumarate feluri de ierburi gigantice, brusturi uriasi, adapostind sub frunzele lor popoare de melci.
Facand pauze mai lungi intre plimbarile mele in padure, am ramas uimit de puterea timpului, privelistile de la inceputul primaverii deveneau de nerecunoscut dupa cateva luni de zile. Acolo unde stiam covoare moi de paralute si iarba matasoasa, luau nastere "paduri" de flori cu tulpini inalte si buruieni agatatoare, in care te incurcai; coastele acoperite de paduri golase deveneau, pe masura ce se apropia vara, adevarate mari involburate de verdeata. Daca nu ajungeam la timp sa culeg ceea ce-mi era necesar, campurile de flori deveneau altele, aproape peste noapte. Mariei Sale Timpul i se simte foarte bine atotputernicia asupra acestei lumi, atunci cand esti in mijlocul naturii. Asa am realizat, cand cu regret, cand cu bucurie, ca totul este supus schimbarii si ca nu imi este dat sa ma bucur prea mult de acelasi lucru, singura care ramanea neschimbata fiind bucuria mea sufleteasca, generata de prezenta naturii. Un "medicament" de care nu m-am mai despartit niciodata, pentru ca ma facea fericit.
Lectia de iubire
Odata cu culegerea primelor plante medicinale, am avut bucuria de a aduce frumusetea si ceva din forta padurii in camera mea. Puse la uscat, florile si ierburile salbatice emanau miresme tulburatoare. Inainte de a adormi, eram mangaiat de mirosul iute al radacinii de urzica, de aroma aspra a radacinilor de ciubotica-cucului, de dulcele parfum emanat de florile de captalan ori de mirosul extrem de fin si de rafinat al florilor de ciubotica-cucului. Culesul plantelor de leac, atunci cand il faci cu drag, se transforma cu repeziciune intr-o arta. Ca orice incepator, am fost la inceput destul de lacom - acolo unde vedeam un palc de flori, ma grabeam sa-mi umplu rucsacul, in dorinta de a nu ma intoarce cu mainile goale. Dupa doua-trei astfel de "barbarii", facute cu cruzimea inconstientei, trecand prin colturile pradate, am simtit insa tristetea naturii, care parca se retrasese din acel loc. Mi-am dat seama clar ca lacomia m-a pacalit si ca m-a facut sa vatam ceea ce iubeam mai mult. Am regretat, si de atunci mi-am promis sa nu culeg decat de acolo de unde natura are din belsug de dat si intotdeauna cu multa masura. Gandurile mele au fost receptate. Din momentul in care am luat aceasta hotarare, lucrurile s-au schimbat. In loc sa alerg dupa cate doua fire de iarba de leac, "nimeream" in poieni si fanete inundate de plantele pe care le cautam. In felul acesta am inceput sa inteleg ca, daruind dragoste naturii, ea ma va rasplati la randul ei inzecit, cu toate darurile ei.
Sufletul florilor
De la o vreme insa, culegerea plantelor nu ma mai atragea atat de mult. Veneam acasa cu rucsacul gol si cu sufletul plin de frumusetea locurilor pe care le cutreierasem. Desi sunt mai degraba o fire activa si nu ma simt bine in nemiscare, pe nesimtite am inceput sa devin contemplativ. Mergeam pe o faneata si ma culcam in iarba, stand nemiscat pana cand simteam ca sunt pe deplin dizolvat in natura. Dupa cateva zeci de minute, incepeam sa observ mai bine florile si ierburile din jur, sorbindu-le parca frumusetea. Priveam florile, le adulmecam mireasma, le atingeam usor cu degetele, simtindu-le fragilitatea si rugamintea de a le mai lasa sa traiasca o vreme, in binecuvantata caldura a soarelui. Apoi le ascultam fosnetul si observam zborul albinelor printre ele. Le priveam dimineata, cand au stralucirea magica a stropilor de roua, la ceasul amiezii, cand rad parca soarelui puternic, seara, cand culorile lor se sting incet, devenind un covor de umbre. Seara era clipa de taina a fosnetelor si a miresmelor, ceasul in care sufletul adanc al naturii se face simtit. Cand ploua, florile se imbaiau fericite in stropii desi, asteptand prima raza de soare pentru a izbucni intr-o jerba de culori vii si stralucitoare...
Adanca pace
Jocul cu Natura nu este intotdeauna simplu si placut. Padurea are frumusetea ei, farmecul ei, dar poate imbraca si aspecte mai putin placute. Ploile interminabile, ninsorile tarzii, vantul taios, seceta care raneste adanc locurile sunt greu de acceptat. Este o arta sa inveti sa descoperi frumusetea naturii dincolo de toate aparentele ei neprietenoase. De altfel, multe lucruri pe care le-am intalnit in natura m-au invatat cate ceva despre echilibrul si dragostea care trebuie sa ma caracterizeze ca fiinta umana.
De la nesfarsirea padurilor, imensitatea muntilor si a stancilor am invatat cat sunt de neinsemnat si, paradoxal, cat de mult contez. Fara sa realizam, multi dintre noi ne simtim centrul acestei lumi si ne miram si suferim ca lucrurile nu decurg asa cum am vrea noi, viata devenind astfel un lung prilej de frustrari si de suferinta, de stres. Biciuit de ploaie, intors inapoi din drum de vant si vreme rea, am invatat ca exista forte pe moment implacabile, carora nu trebuie neaparat sa li te supui, dar cu care trebuie sa inveti sa convietuiesti, cautand sa te schimbi in primul rand pe tine si nu lumea exterioara. In plus, am descoperit in mine o forta si o tenacitate care m-au salvat dupa aceea de multe ori.
Apoi, in momentul in care mi s-a taiat respiratia, coplesit de frumusetea unui peisaj, a unei flori ori a cerului de dimineata, am invatat sa ma las purtat de sentimentele pozitive si sa "inchid poarta" micimii sufletesti. Pierdut in imensitatea muntilor, mi-am dat seama ca ceea ce ma poarta (in natura si in viata, in general) nu este doar corpul meu atat de neputincios, ci sufletul meu dornic sa cunoasca, sa se bucure si sa impartaseasca si altora frumusetea si armonia sorbite dimprejur.
Scurt epilog
Poate fara sa ne dam seama, fiecare dintre noi tanjim dupa pacea si armonia paradisului de unde am plecat candva: Natura. Multe din bolile noastre, sufletesti mai ales, se datoreaza acestei "rupturi" dintre noi si Ea. Intoarcerea la Natura ar fi deci o solutie sigura pentru a ne vindeca multe din ranile sufletului, rani care sunt cele ce genereaza marea de suferinte cu care se confrunta omul modern, de la banalele astenii ori insomnii la depresiile grave. Dar oare cum ne-am putea reintegra in Natura, cum am putea invata de la Ea, de vreme ce ne-a devenit straina?
Fara pretentia de a detine o metoda in aceasta privinta, le pot face cateva recomandari modeste si simple celor care ar dori sa incerce drumul spre echilibrul si sanatatea pe care natura, inteleasa in intimitate, ni le poate darui.
- Incepeti prin a observa florile, arborii, apele, extaziindu-va de frumusetea lor.
- Incercati sa aprofundati ceea ce vedeti cu ajutorul simturilor: atingeti plantele, arborii, simtiti-le materialitatea atat de diversa, mirositi-le, gustati-le, daca este posibil (mugurii, scoarta, rasina, apa), ascultati arborii. Veti trai o mare surpriza, constatand ca, lipindu-va urechea de trunchiul lor, inauntru nu e tacere, asa cum v-ati fi asteptat, ci un susur vag de viata.
Fiecare explorare a naturii va fi plina de surprize. Pentru a-i descoperi realitatea, va trebui sa va alungati gandurile razlete, sa renuntati la prejudecati, sa invatati sa taceti si sa ascultati. Chiar si sub titlul de experienta, lucrul acesta merita exersat. Redescoperirea naturii va va ajuta sa va redescoperiti pe dvs. insiva mai intai, sa va eliberati eul incorsetat de urgentele si greutatile vietii. Veti trai, va asigur, un sentiment de eliberare, de echilibru si de beatitudine, de care nu va veti mai putea desparti: in fapt, un mod durabil si profund de a fi fericiti, prin comuniune cu uitatele frumuseti care ne inconjoara. Si, pentru ca sanatatea sufletului genereaza si sanatatea trupeasca, veti fi, de atunci inainte, si sanatosi.
Dar despre "natura ca sanatate" vom mai vorbi si in alte numere viitoare.Ilie Tudor