</b>
<b>Amprente sfinte, pe malul Dunarii</b><b>Manastirea Vodita</b><b>- Cea mai veche ctitorie monahala din Romania se afla pe malul Dunarii.
Ziditorul ei este Sfantul Nicodim, calugarul athonit care a trecut miraculos fluviul, plutind peste ape. Transformata in ruina, falnica manastire de altadata traieste astazi intr-o bisericuta din lemn si intr-o mica obste calugareasca.
</b><b>Amprentele sfinte insa nu s-au pierdut -
Limpezit de apele primaverii, soarele se ridica intinerit peste Manastirea Vodita. Lumea e plina de strafulgerari si adieri. In prag de aprilie, gazele pamantului misuna deja printre ierburile inalte, in vreme ce fluturii se avanta cu indrazneala in primul lor dans. Dincolo de povarnisul soselei, imensul receptacol al Dunarii absoarbe toata lumina zilei, intr-un joc spectaculos de oglinzi. Pe malul stang, la o poala de padure straveche, o bisericuta din lemn, cu turla sagetata spre cer, ascunde in faptura ei modesta si reculeasa amintirea unui trecut fabulos. Aici s-a inaltat in secolul al Xiv-lea prima ctitorie monahala ortodoxa din nordul Dunarii, o constructie somptuoasa, din piatra, ale carei clopote se auzeau pana pe malul sarbesc.
Vodita e prima noastra manastire ortodoxa. E inceputul si hotarul vietii calugaresti. Din maretia anului 1370 nu au mai ramas decat ruina arcadelor primei biserici, cateva cruci sprijinite de ziduri si duhul Sfantului Nicodim bantuind printre fagii inmuguriti.
La Vodita sunt, de fapt, doua manastiri. Cea veche, pustiita, incendiata si refacuta de mai multe ori, mai pastreaza inca urma pasilor Sfantului Nicodim, casnicul lui Dumnezeu, care a stat doua ore in foc, fara sa pateasca nimic. Locul nu si-a pierdut niciodata forta. Chiar si azi, cand padurea inghite ruinele albe de piatra, oamenii isi gasesc printre arbori si tufele de maces, in rugaciune fierbinte si reculegere, sanatatea trupeasca sau sufleteasca, vindecandu-si boli fara leac. Pavaza Sfantului Nicodim lucreaza pe mai departe, vindecand oameni, salvand noua manastire de un potop nemaiintalnit vreodata prin aceste locuri.
Cu ochii in pamant si cumpanind cu emotie cuvintele, parintele Vichentie vorbeste despre Sfant ca despre un vietuitor de azi al manastirii, retras in chilia lui la pravila si odihna de peste noapte. Vlah de origine, calugar la Manastirea Hiladaru de pe Muntele Athos, Cuviosul Nicodim stia opt limbi: "Era tare in carti, dar si mai tare in judecata si rugaciune", inaltand ca nimeni altul, din vremea lui, puzderie de manastiri: Cladova si Visina, Gura Motrului si Prislop, Lainici si Topolnita, Vodita si Tismana - unde in ultimii ani de viata s-a retras intr-o pestera sapata de el in piatra. Apoi, cunoscandu-si sfarsitul prin viziune dumnezeiasca, a coborat printre frati, sa se impartaseasca si sa dea ultimele sfaturi duhovnicesti: pastrarea ritului athonit de noapte, postul aspru si legatura sub blestem ca Tismana si Vodita sa fie samovlastii - adica manastiri de sine statatoare, scoase de sub orice autoritate in afara propriului sobor, in asa fel incat nici domnul, nici arhiereul, nici careva altul sa nu fie volnic a pune in locul acela staret.
*
"Tot timpul se intampla ceva minunat si peste fire la Vodita", zice parintele Vichentie, mangaind cu privirea poiana si dealurile unduite ale Jidostitei si Slatinicului. "Mie, de pilda, locul mi-a aparut in vis. Asa am ajuns aici, desi, de bastina, sunt tocmai de la Vaslui. Cand vad noile chilii si frumusetea picturii din biserica nu incetez a ma uimi. Acum zece ani, pe aici salasluiau doar serpii si jivinele padurii, iar primul staret, parintele Nicodim Gorjanul, a avut multa vreme chilia si altarul Sfintei Liturghii intr-un vagon de santier. Cum a gasit puterea sa reziste si cum se face ca el, dimpreuna cu ceilalti doi frati ai lui, s-au calugarit in aceeasi zi, devenind apoi toti trei stareti?"
Parintele Vichentie nu inceteaza o clipa a se minuna. In toate vede lucrarea cea nevazuta a lui Dumnezeu. Asupra Voditei s-au abatut urgii ale naturii si incendii, revarsari cumplite de ape si incercari ale istoriei, cand Severinul era cucerit ba de turci, ba de austrieci, revenind arar si la patria mama. Cum se explica puterea acestui loc, faptul ca, inca din vechime, muntii Voditei erau "impaduriti cu calugari", cum zice cronicarul, iar grotele salbaticite fosgaiau de pustnici. Timp de sapte ani, aici a sihastrit, chiar pe vremea comunistilor, un frate batran, doar el cu soparlele, cu serpii si cu Dumnezeu. Cauta un raspuns si, pana la urma l-a gasit, de vreme ce s-a calugarit cu intreaga familie, sotie si copii, ridicand apoi Manastirea Circea, pe munca si intreaga lui avere. "Desi pustiita sute de ani, la Vodita candela ortodoxiei nu s-a stins niciodata", va continua parintele cu mare insufletire in glas. "Daca ai pune urechea la pamant, ai auzi cum si pietrele se roaga aici necontenit. Vodita e darul lui Dumnezeu. Daca El si-ar lua darul la sine, ce i-ar mai ramane omului? Doar forta si virtutile lui proprii? E prea putin. E ca un fir de nisip intr-un imens desert de amagiri."
*
Nu stim daca Vodita va fi fost chiar prima manastire romaneasca. Istoricii se mai disputa inca, pomenind de Manastirea Peri, zidita in Maramures de Sas Voda, sau amintind de episcopiile de la Dabaca, Alba-Iulia, Biharea si Morisena, de dinainte de anul 1000, deopotriva cu monahismul cenobit din Tara bolohovenilor (valahilor) spre Polonia, din Tara berladnicilor (de langa Barlad) sau Tara brodnicilor - locuitori ai regiunilor de vaduri si rauri, dincolo de Prut, in Orhei si Lapusna.
Oricum, zabovind printre vechile ruine ale Voditei, incepi sa simti ca o revelatie maretia vremurilor de inceput. E limpede ca, smeriti cum erau, stramosii nostri aveau grandoarea si pricepera lucrului bine facut - simplu si monumental deopotriva. Nu s-au pastrat prea multe in rugina timpului: crucea din altar si bolta avantata de la intrare, braul de caramizi rosii spargand monotonia dura si neregulata a pietrelor de rau, temeluite unele peste altele, naosul treflat si locul banuit al stranelor. Ramane in schimb respiratia de mare catedrala, de falnic asezamant domnesc. Chiar daca padurea din preajma e plina, si acum, de cruci povarnite si de locuri pustnicesti, de cotloane si viziuni ale nevointei in post si priveghere de toata noaptea, gestul intemeierii mai pastreaza inca ceva din falnicia paznicilor monahi, la hotarul dreptei credinte, de la Dunare la marea cea mare.
Parintele Vichentie nu ar mai pleca de aici pentru nimic in lume. La Vodita, totul e bland si apropiat sufletului sau: iernile, padurea, vantul, stelele noptii. Cand se simte obosit peste poate, parintele coboara la vechea manastire, intre ruine. Acolo e cea mai mare liniste, iar pamantul mai pastreaza inca urma genunchilor Sfantului Nicodim, a ucenicilor lui. Acolo se reculege si se roaga cel mai bine. E un loc sfant, purificator. E locul inceputului. E hotarul dintre cer si pamant.
Minunile Sfantului Nicodim de la Tismana
A fost un urias, un munte al credintei. Cuvantul Sfantului era fier inrosit. Cu el a retezat ratacirile bogomilice din Bulgaria si tot cu el a scos Biserica sarba de sub anatema, impacand-o cu Patriarhia ecumenica din Constantinopole.
S-a spus despre el ca ar fi fost ba sarb de neam, ba grec. In realitate, Sfantul Nicodim era vlah din Macedonia, de la Prilep, fiind inrudit cu domnitorul Nicolae Alexandru Basarab. Dragostea lui pentru neamul din care se tragea se vede si acum, in multimea manastirilor ctitorite in Tara Romaneasca, in dorinta lui testamentara de a fi ingropat la Tismana, langa pestera si cascadele atat de dragi sufletului sau.
Desi provenea dintr-o familie extrem de bogata, a renuntat la intreaga avere ce i se cuvenea, plecand la Athos descult, cu cele mai saracacioase haine pe el. Traind in pesteri si in crapaturile pamantului, cu post si rugaciune neintrerupta, Sfantul a capatat darul inainte vazator, incat sihastrii vestiti din Athos, chinovii si egumenii de vaza veneau la el pentru sfat, uimindu-se ca Sfantul stia totul despre ei - si cele trecute, si cele ce aveau sa se intample. Refuzand cu smerenie sa devina Patriarhul sarbilor, a trecut Dunarea miraculos, cu rasa lui calugareasca drept luntre, si a ridicat in 1370 prima manastire romaneasca la Vodita, loc aratat aievea chiar de Maica Domnului. Aici, va primi darul facerii de minuni, vindecand chiar numai prin atingerea hainelor, bolnavi de bube si dalac, de indracire, epilepsie sau orbire. Minunile (cea mai mare fiind petrecerea timp de doua ore in foc) vor continua si dupa mutarea la cele vesnice, cand trupul lui nestricat si placut mirositor scotea diavolul din demonizati, iar pe paralitici ii slobozea acasa pe picioarele lor. Pentru ca moastele devenisera prilej de zarva cu domnitorii si arhiereii din Bucuresti, Sfantul a poruncit in vis egumenului Manastirii Tismana sa-i ascunda trupul. Nu au mai ramas de la el decat patrafirul cu urmele celor doua ore petrecute in foc, crucea grea de plumb ce o tinea mereu la gat, un deget si o sticluta de mir picurat din ochii Sfantului, mir de care - sub blestem - nimeni nu are voie sa se atinga. Chiar si asa, la Tismana, la Vodita sau la Prislop - unde un alt stalp al ortodoxiei (marele duhovnic Arsenie Boca) i-a urmat calea - continua si azi savarsirea de minuni: dezlegari de nasteri, curatirea celor demonizati sau aflati sub necurate vraji si blesteme, vindecari in boli fara speranta, in epilepsii si alte tulburari grave ale mintii.
Pasii Sfantului Nicodim, intemeietorul, rasuna mai viu si mai grabnic ajutator ca niciodata, spre indreptare si intoarcere la dreapta credinta, pe masura incercarilor ce se abat inzecit, parca, asupra noastra.Sorin Preda
Foto: Iulian Ignat
Manastirea Vodita se afla pe soseaua nationala Drobeta-Turnu-Severin - Orsova (la un viaduct semnalizat cu o tablita indicatoare).