Supravietuitorii din Muntii Vrancei- Sunt putini, sunt batrani, sunt ultimii care stiu adevarul. Despre superbele lor destine s-ar putea face filme, s-ar putea scrie carti -
Este primavara dinaintea Pastilor. Dincolo de Focsani, dincolo de viile Odobestilor, dincolo de dealurile Vidrei, sunt muntii. Muntii Vrancei. Vanturi salbatice tulbura aceasta primavara, o ploaie rece care avea sa se transforme in ninsoare acopera povestea minunata si stranie a Supravietuitorilor. Intr-acolo se indreapta reporterul, spre munti si spre tragicele povesti ale acestor oameni neinfranti, spre superbele lor destine despre care s-ar putea scrie carti si despre care s-ar putea face filme. Supravietuitorii sunt putini, sunt batrani, sunt ultimii dintre aceia care stiu adevarul, sunt ultimii descendenti ai acelor razesi din tara libera a Vrancei, ultimii pastratori ai acelui spirit nesupus, ce traverseaza istoria acestor locuri. Au trecut prin razboaie, au cazut la Cotul Donului, au fost detinuti in Siberia, s-au intors mereu in muntii lor pentru a o lua de la capat, pentru a incepe o noua lupta. In anii "50 s-au revoltat contra comunistilor si au pus din nou mana pe arme. Trecusera numai cativa ani de la sfarsitul razboiului si comunistii le luasera muntii. Muntii lor. S-au regasit intr-o noua lupta, care nu s-a terminat niciodata. Razesii nemuritori au traversat puscariile politice ale anilor "50, au taiat stuf la Periprava si au scormonit dupa plumb la Baia Sprie, familiile lor au trecut prin infernul interogatoriilor Securitatii, in timp ce ei, Supravietuitorii, stateau in lanturi la Sighet. In anii "60 s-au intors acasa cu fruntea sus. In 1989, inca mai erau chemati la Securitate pentru a "da relatii". O noua lupta ii astepta pe oamenii acestia in anii ce aveau sa vina. Ei isi voiau muntii lor inapoi, muntii daruiti de Stefan cel Mare si Sfant razesilor sai. Au trecut inca 12 ani. Muntenii liberi ai Vrancei sunt inca in picioare, sunt inca puternici, chiar daca sunt octogenari. Ei cred in aceleasi lucruri, au aceleasi valori, gandesc la fel ca acum 12 ani, ca acum 32 de ani, ca acum 62 de ani, ei sunt aceiasi, numai lumea s-a schimbat imprejurul lor. Ei privesc cu o anumita indiferenta, cu o anumita detasare toate acestea, cu aerul acela straniu al oamenilor de la munte, ca si cum ar sti ceva ce noi nu stim si nu putem intelege. Exista insa anumite cuvinte-cheie care ii pot scoate din mijlocul tacerii, din mijlocul amintirilor, si aceste cuvinte par astazi desuete: patrie, munti, Dumnezeu, credinta, datorie, traditie, padure...
Muntele sacru
Apa legendara a Putnei curge in dreapta, soseaua serpuieste printre nume de sate stravechi, la fiecare rascruce se afla cate o troita, cate o icoana. Aveam sa vad cu ochii mei ca aceste troite sunt luminate si noaptea, stranii repere datatoare de liniste pentru trecatorii insingurati. Si muntii! Muntii au si ei nevoie de troite, au nevoie sa stie ca nu sunt singuri, au nevoie de rugaciuni. De cand Stefan cel Mare i-a dat spre mostenire vrancenilor, cu documente si cu peceti, razesii si-au zidit viata in piatra lor; munti sacri, candele aprinse pentru sufletul oamenilor care au patimit si-au murit.
Drumul spre Barsesti urca in panta. O ploaie, o lapovita, un vant turbat se opun reporterului care intra in sat, cautandu-l pe Macovei, intreband din om in om de batran, infruntand privirile dure si banuitoare ale muntenilor liberi ai Vrancei. Macovei nu e-acasa. Macovei e la vie, o leaga cu rachita, pe deal. Bine!, mergem prin vanturi si prin ninsorile primaverii, mergem dupa el printre troitele de lemn. Iata-l pe batran, iata-i caciula de dac, iata via legata cu sfori galbene, de rachita. Se invoieste sa coboare cu mine, sa-mi povesteasca despre timpurile de altadata, care parca au fost ieri. Macovei are 80 de ani, ochii verzi, clari si duri.
In adancuri
"Tot comunistii sunt la putere" zice Macovei asezat pe o lavita din adancurile casei sale, din adancurile gospodariei sale refacute din temelii dupa intoarcerea din puscariile nenumarate pe care le-a cunoscut. Mai intai in "46, cand au fost alegerile, ei s-au dus cu listele la Focsani si nu le-a acceptat listele pentru ca erau incomplete. Pe urma au fost muntii. Le-au luat comunistii muntii in "48, asa a ajuns el, Macovei Mortu sa puna mana pe arma. Rezistenta anticomunista din Muntii Vrancei, grupul Vlad Tepes 2, strans sub comanda colonelului Strambei de la Ramnicul Sarat. El era comandantul, asta a fost in 1950. Erau cateva mii de oameni din toate satele Vrancei, razesi aspri de la Barsesti, de la Nereju, de la Nistoresti, de la Herastrau... si pe 23 iulie a fost ziua actiunii, la orele 24 punct au fost arestati comunistii de sus si pana jos. Doamne, ce vremuri, ce bejenie! A fost arestat seful de post, au fost ocupate Posta si Primaria, tara era plina de tancuri sovietice, ei de fapt nu aveau nici o sansa... De fapt, nu voiau, asa cum au spus unii mai tarziu, nici sa schimbe regimul, nu erau nici legionari, nici taranisti, nici liberali, nici nimic. Muntii. Ei voiau muntii inapoi, asta a fost motivul curajului lor de razesi. Securitatea a inconjurat satul, si asta s-a intamplat in fiecare dintre satele Vrancei, si ei au fugit cu totii in munte, pe cararile pe care - vai! - le stiau atat de bine, pe cararile muntilor lor. Doi oameni au fost impuscati in munti. Costica Manoliu, comandantul lor de la Barsesti, avea sa fie condamnat la moarte, ca si fiul sau Victor, si impuscati mai tarziu. El, Macovei, actionase la pod, Ladaru si Burloi ocupasera Posta, acum erau refugiati in munti si nu i-ar fi prins niciodata, daca nu le-ar fi ramas familiile acasa, daca femeile si copiii lor n-ar fi fost torturati, daca ei n-ar fi aflat toate acestea. S-au predat pana la urma, pentru ca era prea dureros sa stie ca ai lor... In august, totul aproape ca se sfarsise, colonelul Strambei Ion a fost si el condamnat la moarte si impuscat. Nu i-ar fi prins niciodata... Uneltire impotriva oranduirii sociale - asta a fost capul de acuzare, si ei s-au pomenit pe lungul drum al puscariilor politice, condamnati cate 25 de ani, trecand prin puscariile de la Focsani, Galati, Gherla, Baia Sprie, Cavnic, Caransebes, Periprava... 18 cai au mancat la Periprava, la stuf, in iernile turbate ale Deltei, pana au ajuns la Giurgeni, in colonie, si la Tandarei, unde in 1964 i-a anuntat ca au fost gratiati si ca se pot intoarce in muntii lor.
S-a intors acasa in 1964 si a pastrat pentru totdeauna aversiunea fata de comunisti. Acasa nu mai era aproape nimic, o singura vaca mai era, averea se spulberase si el a luat-o de la capat si a facut totul de la inceput, cum a vrut Dumnezeu, a recladit gospodaria si niciodata, niciodata nu a avut serviciu la comunisti, si-a mancat painea lui, facuta de el. Acum, el, Macovei, a reusit, el e presedintele obstiei, acum vor avea muntii lor inapoi, desi pana una alta silvicultura le distruge in continuare padurile, pentru ca lor sa nu le mai ramana nimic, le da amenzi in muntii lor.
Reporterul asculta pierdut istoria aspra a acestui om, in fata are o dulceata de cirese, Macovei a fost si la Parlament si il cunoaste si pe prefect, toti il stiu, zice ca astia dau inapoi aurul tiganilor, dau inapoi proprietatile tuturor, dara padurile si muntii lor e mai greu sa le dea, iar tinerii de azi nu mai stiu ce e proprietatea taranului mandru, ei stiu de discoteca, nu de Dumnezeu, stiu de somaj si de ajutor, nu de proprietatea ce-ti da putere. Cine mai stie astazi de tara, de natie, de biserica?
Cati mai traiesc dintre aceia care au avut curajul, in 1950? "Din Barsesti, vreo sase", zice Macovei si iesim in curte sa vedem caii lui, adapostiti de vanturi in grajdul din spatele casei. Au fost patruzeci si patru de arestati, dar mai traiesc Burloi, Ladaru, Alexandru Burloi, Milica Enache, Popa si el, Macovei Mortu.
Buna-vestire
Pe deal, deasupra casei lui Macovei, se afla o vila uriasa care adaposteste un abator. Are acoperisul rosu si este casa primarului. Cum o fi sa locuiesti intr-un abator? Reporterul dispare din decor si fuge putin in munti, pentru a respira aerul mistic al padurilor. El intelege ca oamenii acestia au ceva special, un aer, un fel anume de a istorisi cele mai mari grozavii despre ei insisi, cele mai teribile intamplari, ca si cum ar fi vorba despre altcineva. Acesti supravietuitori sunt ultimii care mai pot povesti, drept care reporterul coboara din nou in Barsesti prin Vrancioaia, printre troite magnifice, prin ninsoarea zilei de Buna-vestire, mai intai la Gheorghe Ladaru, omul care in ziua de 23 iulie 1950 a ocupat Posta impreuna cu Burloi. El este mic de statura si poarta pe piept insignele de veteran si de fost detinut politic, chiar si atunci cand doarme. In curte are o vitica fermecata, care stie sa linga maneca reporterului, iar el, batranul, povesteste asezat pe un scaun in mijlocul curtii. Vecinii privesc peste gard in timp ce construiesc un grajd. Ladaru e sergent, un sergent obosit, care a luptat la Cotul Donului, care a facut noua ani de razboi in total, care a fost la Lember, care a fost in Austria, care a fost comandant de tun greu, care are un copil in Italia de care nu prea mai stie nimic. In "42, la Cotul Donului, a fost ranit, ca si prietenul sau Burloi Niculae, cu care, opt ani mai tarziu, lupta impotriva comunistilor. "Astia erau cei mai amarati oameni din sat, lenesii, cei care nu aveau nimic, neispravitii, astia erau comunistii. Dar puteau sa fie din partea mea si comunisti, numai romani sa fie", zice Ladaru, "dar ei nu, nu erau romani." "Razboiul ca razboiul", zice el sub privirile blande ale batranei Magdalena, sotia sa, "dar n-am putut inghiti luarea muntilor." Muntii, muntii revin permanent in aceasta poveste, gandeste reporterul in timp ce Ladaru povesteste cum comunica cu Maniu in puscaria de la Galati, prin teava, cu gamela, cum tot acolo era si Mihalache, cum la Gherla studentii care erau mai tineri, mai cruzi, au cedat si s-au transformat in tortionari, in reeducatori si cum el, la Baia Sprie, la mina de plumb, in adancuri, a intrat in greva foamei pentru dreptul la corespondenta. "Sunteti cu un picior in groapa", facea comandantul la el, si el nu a mancat nimica timp de noua zile, si au biruit. In "55, Magdalena sa a aflat unde ii e sotul, baiatul Vasile avea 5 ani si el nu-l vazuse niciodata, si au venit la el si l-au vazut in mijlocul cosmarului, inainte de a pleca la Galati, apoi la Aiud, la turnatoria de fonta. Are doi baieti, Vasile si Niculae, dar nici ei nu mai inteleg mare lucru din ceea ce s-a petrecut si din lupta lui,pentru ca atunci cand s-a intors el de la puscarie, ei erau mari si fusesera crescuti de comunisti, credeau ca Stalin e tatucul lor. Vitelusa fermecata nu are nici un nume, insa alaturi este nepotul sau, Catalin, fiul lui Nica, si Catalin are o drujba. El, nepotul, asculta, stie sa asculte si ii place istoria... "Dej le-a dat drumul in "64", Ladaru deapana povestea, o poveste ce pare un roman de razboi. Simtim ca oamenii din ziua de azi, vecini, copii, nu mai inteleg aceste istorii vechi, in timp ce pentru aceia care le-au trait, ele sunt mai prezente ca oricand. Ei sunt ultimii care stiu ce s-a petrecut. "Dumnezeu nu mai conteaza pentru astia", face Ladaru, copiii pleaca in Italia, nu mai pleaca in munti, ei vor vile ca ale bucurestenilor din Lepsa, nu mai vor cai in grajd. Suntem in post? E ziua de Buna-vestire, la revedere, la revedere, bat vanturile dinspre rasarit. "Vine o zapada de la rusi", mai zice batranul.
Siberia inimii
Oamenii acestia au trait zeci de ani de razboi, mii de zile de lupta. I-a schimbat acest lucru sau nu? Au fost ei vreodata altfel? Este vecinatatea permanenta a muntilor aceea care-i face sa fie asa cum sunt?
Trebuie sa mai vad un om, trebuie sa mai ascultam o istorie a unui destin exemplar, si de aceea calatoresc prin aerul aspru catre casa lui Burloi, Nicolae Burloi, pentru a afla ca e dus cu caprele. In curtea lui Burloi se construieste o casa de lemn, nora lui, care are vreo 50 de ani, face rachiu si povesteste despre socrul sau. Pana cand el se intoarce, ea spune o multime de lucruri, dintre care cel mai socant este acela ca bulgarii bat Muntii Vrancei ca sa cumpere straie vechi, de port, pentru a le vinde in Occident.
Apoi apare Burloi, cu privirile verzi si calme ai celor 82 de ani batuti pe muchie, si aseaza langa cuptor documente care marturisesc proprietatea obstei din Topesti asupra Muntelui Giurgiu, un act din 1921 asupra padurilor si imasului..., pe perete este un portret al regelui Mihai si icoane, sotia lui a murit in "96 si... El are mainile betegite de la mina, de la Baia Sprie, de la plumb, maini pe care le tine cuminte, in poala. Calvarul lui a inceput tot atunci, in noaptea de vara, cand ei, cand comunistii, cand muntii, cand... "La 18 ani, capatai dreptul la obstie prin nastere, adica puteai sa ai lemnul tau din munte si pasunea ta in munte, si dreptul se pierdea numai prin moarte", striga la mine Burloi. Pe 5 septembrie 1950, a fost arestat, dus si el la Galati, la Gherla si la Baia Sprie a plumbului, la Oradea Mare. Era pus in lanturi cu profesorul Busila, care era un vrancean din nastere, solid si credincios, un razes luptator. Burloi fusese elevul lui, a fost o onoare sa lupte cu el si sa imparta fiarele cu el pana pe 14 iulie 1958, cand invatatorul s-a stins de meningita in inchisoare, cand zvonul mortii sale a umplut toate puscariile tarii: a murit Busila, l-au ucis pe Busila! El, Burloi Nicolae, batea in pereti pentru a transmite vestea, Busila avea doi ficiori si a murit in noaptea de duminica spre luni, pentru a intra in Siberia inimilor lor de puscariasi politici. L-au scos pe poarta puscariei si militianul avea o lance lunga cu care l-a impuns pe invatator in inima, ca sa fie sigur ca e mort, l-a impuns ca pe Iisus. Toate acestea sunt istorii pe care, din 1964, cand a fost eliberat,nu a avut voie sa le povesteasca decat cailor sai. In anii "60 erau la Botosani si stateau cu geamurile vopsite sa nu vada lumina si din 1000 de oameni au murit 400 de gripa asiatica, iar in "62 au dat jos vopseaua pana la jumatate, de puteau sa vada cerul prin ferestre, in timp ce comunistii ii obligau sa citeasca ziarele, sa afle marile infaptuiri. Si Doamne, pe 17 aprilie 1964 el, Burloi, a avut un vis in puscarie, ca treceau ei, luptatorii, in coloana pe aici, prin fata casei lui, cu drapele, si in fata casei il vedea pe taica-sau imbracat in port. Ii facea semne. Atunci a inteles ca pana duminica avea sa fie ori acasa, ori mort. Si asa a fost. "Eram in celula si Bondoc din Campulung zicea sa stau jos si eu nu puteam sede, credeau ca am innebunit, cand am simtit mirosul de supa de cartofi si am stiut ca e 11:30, am auzit butoaiele cu mancare pe holuri, am auzit cum dau mancarea la vreo doua celule, auzeam zavoarele cum se deschid, apoi a ajuns si la noi. Era 17 aprilie 1964. Clanc-clanc-clanc, erau trei zavoare si usa s-a deschis. Asta a fost ziua eliberarii."
Iesim, parasim incaperea, trecem prin curte, pe langa curcanul cel alb, pe langa caii cei albi, pe langa fiul si nepotul care-si face casa in curtea batranului, cu intrebarea: cate vieti au razesii? Femeia vietii sale de razes a murit si Burloi ar vrea sa-i fac o poza alaturi de poza ei. E important.
Poetul
Ninge o zapada viscolita peste Muntii Vrancei, peste satele ingropate in memoria acestor oameni, peste copacii in floare, care-si vor pierde rodul. E o primavara ciudata. Reporterul alearga cu masina pe drumeaguri forestiere, prin sate nemaivazute, el vrea sa simta, sa inteleaga aceste locuri, sa asculte povestea acestor case de lemn din alte vremuri. Vrancioaia, Nistoresti, Spulber, Paulesti, Negrilesti si inapoi Coza, Fundatura, Haulisca. Urca la monumentul lui Stefan cel Mare si monumentul este in bataia viscolului, zapada e de o jumatate de metru, brazii urla in vant. Aici se face mereu parastasul celor cazuti in rezistenta, pe 23 iulie.
Reporterul urca apoi pe albia Zabalei, pana sus de tot, in inima ninsorii, la capatul lumii, dincolo de Herastrau, la Nereju, pentru a-l intalni pe cel mai ciudat, cel mai interesant, cel mai incredibil personaj dintre toate acestea, cel mai mistic si cel mai retras, un adevarat calugar, care traieste printre carti si printre amintiri, care locuieste dincolo de apa Zabalei, in munte, acolo unde, cei pe care ii intreb de el imi spun ca nu pot ajunge.
Casa lui e din lemn si curtea lui e curata, are o gaina si il cheama Ion. Ion Chichiur. Locuieste ca dacii, pe o coasta, se vad padurile izbite de viscol, el e senin, are 80 de ani, e usor, e zambitor, iar amintirile sale teribile n-au lasat nici o cuta pe fruntea sa. Aceasta serenitate, aceasta privire limpede este surprinzatoare. Cand il gasesc, el citeste... istorie antica. Privesc rafturile cu carti si sunt numai poeti romani. El insusi este poet, nea Ionica, cum ii spun prietenii. In 1996, a fost ziua cea mare, cand a lansat un volum de poezii la casa lui Vlahuta, langa Focsani. "Lacrima memoriei" se numeste, si in interior sunt versuri despre Dumnezeu, despre patrie, despre munti, despre onoare, despre datorie, despre iubirea fata de semeni, despre eroi si despre libertate. Bem lapte din pahare de plastic, el nu mananca niciodata carne, el se hraneste cu branza si cu miere, si cu nuci si de aceea lui nu prea ii trebuie bani. Si tot de aceea, anul acesta, el a donat Crucii Rosii un milion jumatate din pensia sa de veteran si de aceea a trimis bani pentru amaratii despre care a auzit la radio, cand a fost razboiul din Kosovo. Reporterul este uluit langa superba soba cu ogive ciudate, este mut in fata teancurilor enorme de manuscrise ale acestui om pe care soarta l-a purtat in razboaie si in revolutii, timp in care el a zambit, facandu-si datoria. Nea Ionica recita poeme pe care le stie pe de rost din Eminescu si din Cosbuc si din Toparceanu si poeme scrise de el insusi, nea Ionica face balet printre amintiri, ceasul sau este inchis intr-o cutie de lemn pe perete, afara, prin ferestre, urla viscolul bizar al acestei primaveri, peste varful Frumoaselor, spre Sboine, apasand copacii infloriti in ninsoare. St. O. Iosif, Panait Cerna... Poetul are in pieptii unei haine insigne de veteran, de sanitar de Crucea Rosie, el a primit candva aceeasi medalie despre care am mai auzit si la alti eroi necunoscuti: "Barbatie si credinta". Ce pacat ca trebuie sa fii mort ca sa fii erou, ca daca esti in viata... El iubeste istoria si poezia si pe Dumnezeu, el sta singur in creierii muntilor, el a facut sapte clase si scoala de sanitari, el crede in juramantul lui Hipocrat, el ajuta pe oricine este in nevoie. In "41, a depus juramantul si era acolo Partenie Ciopran, episcop al armatei cu grad de general si de teolog, si el a recitat atunci "Crezul ostasului roman". Dumnezeu si legea... nea Ionica are pe hol galeti cu apa noua si cu apa veche, are un milion de povesti de spus, ca si ceilalti camarazi cu care si-a facut datoria, doar ca el e mai aproape de cer.
Cum sunt facuti oamenii acestia, se intreaba reporterul, din ce aluat pe cale de disparitie, din ce lume vin ei? Asa erau acum 80 de ani oamenii? Chichiur s-a inrolat voluntar in "41 fara stirea parintilor lui, pentru ca era convins ca asta-i datoria lui de copil al Muntilor Vrancei. In "41 a inceput razboiul si a trecut Prutul, asa cum a ordonat maresalul, in 20 iulie a trecut Nistrul la Moghirlau, el e acum presedintele veteranilor din Nereju si a fost la Zibilovca, in Ucraina, a fost la Dolnic, langa Odessa, si pe 2 octombrie 1941, in plin atac, cand rusii bateau cu brandurile, o schija l-a lovit, invatandu-l sa se roage la Dumnezeu. In "42 instruia infirmieri la Ciuhuresti, langa Soroca, "43 l-a gasit pe linia Focsani - Namoloasa - Galati, pe 20 august "44 destinul il trimite la spitalul din Focsani, care gemea de ranitii de pe front. "E bun laptele, domnu" Horea?" "E bun, nea Ionica." Cand a inceput ofensiva ruseasca, era intr-o miercuri... Si rezistenta? "Pai, asa a fost drept. Muntii, padurile... Si puscaria? Din patru sute de oameni din Nereju, saptezeci si opt au fost arestati in "50, saizeci au fost condamnati si opt mai sunt in viata cu ajutorul Domnului." Nea Ionica mai toarna o data lapte in pahare, in vreme ce vantul incearca degeaba sa stinga primavara, sa stinga troitele aprinse in munti.
Epilog
Reporterul coboara din munte prin ninsoare, in Nereju. Stranie imprejurare, dupa ce traverseaza apa involburata a Zabalei, dupa ce zareste casele cu sindrila straveche, vegheate in viscol de copaci infloriti, la biserica din sat, din mijlocul muntilor, da peste o inmormantare in mijlocul ninsorii. Finalul acestei istorii din Muntii Vrancei este acesta. Oamenii dau jos mortul din caruta, par niste mogaldete infofolite in negru, clopotul bate stingher, vantul suiera in turla, candele ard la crucile dimprejurul bisericii. Mortul e dus in biserica pe o targa. Se lasa seara. Imi spun ca, de fapt, acesti oameni rostesc, cu totii, aceeasi poveste si ca sunt ultimii care o stiu.
Apoi reporterul incearca sa ajunga, prin defileul Zabalei, la Muntele Sboina, la Varful Sboinei cea Frumoasa. Ultima troita iluminata, la ultima rascruce inainte de intrarea in munte si in noapte si in viscol, ramane in urma.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)