Comoara invatatorului din Prajesti- De dragul satului, Paul Taralunga a facut un rai pe pamant -
La Prajesti, nu departe de Bacau, Siretul isi desface larg bratele intr-o campie lutoasa si monotona. In afara de saracie, locurile nu anunta nimic. La fel si casele mici si imprejmuite cu gard de nuiele. Cu atat mai neasteptata va fi surpriza. Brusc, undeva spre centrul satului, un parc enorm, intins pe cateva hectare, te tintuieste in loc: un gigantic ierbar, cu arbori si plante vii. Bancile si aleile anume complicate, susurul unui izvor flancat de cateva pietre povarnite si un ochi de apa in care se zbat cativa pestisori viu colorati te trimit cu gandul la o ilustrata de epoca. Pare greu de crezut, dar parcul dendrologic de la Prajesti nu apartine vreunui boier vestit, cu bani multi si rafinate nostalgii florale. "E parcul lui dom" profesor Taralunga", te lamuresc satenii. "El a carat cu spinarea tot ce se vede: florile si padurea, geamurile pentru sera si pometul prezent aici de fata." Nu exista om in Prajesti mai respectat decat batranul invatator Paul Taralunga. Satenii se dau deoparte si isi scot caciulile mai ceva ca in fata lui dom" parinte, in timp ce invatatorul, imbracat tot timpul la costum si cravata, se plimba pe aleile parcului, cumpanind vigilent, in dreptul unei tufe de rododendron sau in fata unor crini imperiali. Usor costeliv, energic si mereu in miscare, te trage dupa el, iti arata si-ti explica, deseneaza imaginar cu mana intinsa locul viitoarei sere, apoi cade pe ganduri, parca mangaind cu vorbe trecutul. Trece de la o floare la alta cu incetineala celui care rasfoieste un album cu fotografii, coplesit de imagini si amintiri. Fiecare planta, fiecare fir de iarba are propria sa istorie. Cu ranita a adus din Muntii Nemirei un migdal salbatic. Rubdechia laciniata a gasit-o tocmai la Orsova. Trandafirii uriasi si cacazdarul i-a obtinut la schimb. Tot la schimb, dar din Anglia, a facut rost de un superb miozotis alb si de o angelica extrem de rara. Cu motocicleta sa Ij sau "per pedes", apostoleste, a colindat toti muntii si toata tara, cautand seminte si bulbi, lastari si puieti. A platit pentru asta, a dat la schimb, a intrat in curtile oamenilor, a implorat, s-a umilit chiar, a riscat luand in traista plante ocrotite de lege irisi de Dobrogea sau Floarea reginei din Galda de Sus. Si-a cheltuit salariul, ba chiar si-a vandut lucrurile de pret din casa, a muncit si a dat la sapa vreme de 50 de ani, numai ca visul sau sa prinda viata. In urma lui trebuia sa ramana cel mai mare parc dendrologic rural din tara, un regat al florilor, o nesfarsita alternanta si succesiune de forme si culori: crini, bujori, migdali si magnolii, tuia buxus si veronica, margarete si petunii, liliac si cercelul doamnei, zambile si hortensii, franchetti si chiparos, paducel si lonicera, cocotier si arbore de pluta. Plante simple si rare, arbusti si pomi falnici, strajeri vegetali si corole trecatoare, bucurii de cateva ceasuri, intr-o ordine savant ascunsa, ticluita in etichete, denumiri si mici explicatii lin suitoare, asemenea unui poem.
Sub tavanul cerului
Nu exista bucurie mai mare pentru batranul invatator Taralunga decat sa primeasca oaspeti, sa te invite in casuta lui de turta dulce, cu cerdac si muscate imense la feresti. "E o mare onoare pentru mine", repeta de mai multe ori, cuprins de o domestica agitatie, grabit sa puna ceva pe masa, gustari si mizilicuri, tuica si visinata facute de mana lui. In timp ce povesteste, cade usor si fara zgomot in timp, se strecoara iute printre intamplari trecute si zambeste. "Cum mi-a venit ideea parcului? E mult de atunci. O viata de om. In 1945, cand am ajuns in Prajesti sa ocup postul de invatator, ardeam de nerabdare sa intru la clasa. Ma astepta insa o dezamagire cumplita. Scoala era o ruina, iar in sat rusii isi faceau de cap. Furau, umblau mai tot timpul beti, puneau pe foc cartile din biblioteca scolii. Aveau ce aveau cu intelectualii. Daca te vedeau mai bine imbracat si cu cravata, ala erai. Mai toti profesorii din sat au fost batuti si tarati in ancheta, fara nici un motiv. Am vrut sa plec, sa fug, sa-mi gasesc de lucru in alta parte. Nu stiu de ce am ramas. Probabil ma chemau locul si amintirile copilariei, mirosul apei si al fanului proaspat cosit, gandul ca am o misiune, ca trebuie sa fac ceva pentru oamenii aceia speriati si coplesiti de necazuri. M-am pus deci pe treaba. Dadeam in clocot de energie. Eram prea tanar si prea naravas ca sa mai iau in seama greutatile. Mult timp, am tinut orele in curte. Clasa avea peretii crapati, tavanul povarnit pe o parte si lut pe jos. Nu aveam nici banci si nici macar o tabla. Nu m-am lasat. Am transformat dealul si padurea in sala de clasa. Sub tavanul cerului, am predat plimbandu-ma in aer liber cu elevii. Gaseam o floare, o explicam. Vorbeam copiilor despre ploaie cum se formeaza, la ce foloseste. Vorbeam despre nori si soare, despre tunete si stele. Copiii erau uluiti. Descopereau o lume pe cat de cunoscuta, pe atat de tainica si plina de mister. Ideea parcului mi-a venit mai tarziu, cand Inspectoratul a obligat fiecare scoala sa amenajeze un spatiu verde in curtea de la intrare. Mi-am luat eu aceasta sarcina fericit, nerabdator, plin de elanuri tineresti. Trebuia sa ies sa-mi fac meseria in laboratorul acesta perfect: natura. Am inceput modest, semanand iarba si flori, plantand brazi si mesteceni de jur-imprejurul scolii. Apoi, spre bucuria mea si necazul vecinilor, in Prajesti a avut loc o inundatie teribila, apa Siretului ajungand pana la streasina caselor. Asa a inceput parcul dendrologic: cu o nenorocire, cu stramutarea oamenilor, speriati ca Siretul isi va iesi si alta data din matca. In urma lor au ramas cateva hectare de parloaga, de pamant lutos, povarnit si fara viata. Cu caciula in mana si canonindu-ma pe la usi imparatesti, am obtinut aprobarea. Terenul a revenit scolii. Eram fericit. Aveam unde sa ma extind. Am muncit ca un rob cu carca. Am platit din banii mei un buldozerist de la Bacau. Am acoperit gropi si am nivelat un deal. Am secat o mlastina. Am facut dig, sa nu ma mai supere apele. Am sapat sapte metri pana la panza freatica. Am facut un lac pentru flora acvatica lac cu pesti, salamandre si broaste testoase. Am plans cand apa a secat si am pierdut toate plantele, dar am adancit bazinul pana am dat de un izvor. Important e ca nu m-am lasat. Aveam un ideal si o ambitie sa nu fiu foaie verde-n drum, sa-mi demonstrez, si mie, si lui Dumnezeu, ca mai sunt oameni in tara asta."
La cei 70 de ani ai sai, invatatorul Paul Taralunga nu iese nici macar pana la poarta fara sa fie imbracat la costum si cravata. Nu e neaparat pedant. Vrea sa le arate oamenilor cat ii pretuieste. Respectul fata de altii incepe cu sine. Sa fii invatator inseamna sa fii model. Sa schimbi, sa modelezi prin puterea propriului exemplu. Nu degeaba spune, cu lucrata modestie: "Imi iubesc casuta. Aici sunt inmormantat in viata". Curata si ingrijita ca o rochie de mireasa, casa domnului invatator pare stramtorata de livezile si gradinile infrunzite ale vecinilor. Toata ulita a luat modelul dascalului din sat. Daca la inceput taranii veneau la el ca sa-i ceara flori pentru cimitir si biserica, acum isi construiesc sere, planteaza migdali si magnolii, vor si ei brad argintiu in curte, vor sa traiasca frumos. Nu se mai rusineaza ca sunt tarani. Se poate si asa: pastrand hambarul si anexele vechi, casa batraneasca, livada si tarina.
Iesind in sat, dom" profesor saluta el primul, cu o ridicare scurta si ceremonioasa a palariei, in timp ce taranii se feresc din cale a respect, susotind intre ei cu admiratie: "Dom" Paul sa umble cu pantofii murdari? Asta nu s-a intamplat niciodata".
"Daca am flori in jurul meu, nu-mi trebuie nici mancare"
Cand vorbeste, batranul invatator Taralunga parca ia foc. E patimas, dar si suficient de lucid ca sa recunoasca: "Sunt un om nebun. Cand iubesc ceva, nu am masura. Asa am fost mereu. Nebun si sentimental. Daca am flori in jurul meu, nu-mi trebuie nici mancare. Toata viata mea e aici. Nu e loc mai sfant in lume decat cocioaba mea si florile mele. Natura e o carte deschisa, un urias dictionar de intelepciune. E Biblia mea. Nu ma mai satur citind. Doamne, cate avem de invatat de la flori! Asa tacute cum sunt, au limbajul lor. Florile sunt ca oamenii traiesc impreuna, se sprijina unele pe altele. Au viata lor. Simt totul. Simt in primul rand dragostea. Poti sa le uzi cat vrei, sa le feresti de dogoarea soarelui. Daca nu ai iubire si rabdare, florile tanjesc, se usuca, se chircesc, isi schimba chiar culoarea."
Oprindu-se in dreptul unui bujor austriac, batranul invatator isi aminteste cum, intr-o vara, s-a grabit sa-l taie, pentru ca anul urmator bujorul sa dea lastar, sa revina la viata miraculos. In slabiciunea lor, plantele au o forta teribila. Suntem prea grabiti si prea zgomotosi pentru a auzi discutiile si larma florilor, scancetul unui fir de iarba. Ne credem grozavi, stapani ai lumii. Egoismul si trufia ne indeparteaza de noi insine. Ca sa iubesti cu adevarat, trebuie sa intelegi, sa iei aminte, sa asculti. Florile traiesc ca si noi. Se dragalesc, se alinta si se resping. Nu suporta singuratatea, dar se mai si cearta intre ele. Devin geloase si teribil de egoiste, refuzand, de pilda, sa creasca sub nuc. Plantele si copacii au o limba a lor, formata din semne si culori. Mereu iti spun ceva, te avertizeaza. Mimoza pudica nu te accepta. Ecbalium, cu frunzele sale ca de bostan, moare in felul ei cand o atingi. Tremura, se agita, iar fructul sau alungit explodeaza pur si simplu. "Sunt lectii pe care nu le uiti toata viata", spune d-l invatator. "Cea mai importanta lectie a florilor este, paradoxal, suferinta. Pentru prima oara in viata mea am plans cand a secat lacul si am pierdut Salicornia erbaceea, pe care am adus-o din Lacul Sinoe, cu tot cu pamant. Ma uitam la planta si ea parca imi cerea sa o ajut, sa o salvez. Imi vorbea, fara sa pricep mare lucru. Mult timp mi-a luat pana sa ajung la vorbirea plantelor. Imi amintesc prin cate am trecut pana am salvat un liliac japonez. Palea, isi misca frunzele intr-un fel anume, striga la mine, imi cerea sa-l ajut. Cu greu am inteles nu-i placea sa-i sufle vantul din spate, nu mai suporta schimbarile de temperatura. Fara sa mai stau pe ganduri, l-am mutat intr-un alt loc si, imediat, liliacul mi-a raspuns. A inceput sa creasca frenetic, sa infrunzeasca prin toate incheieturile, bucurandu-se ca un copil."
Linistea parcului e o terapie necesara si fara egal: terapia contemplarii. Simturile se ascut si sufletul isi gaseste, in sfarsit, odihna. Nefixate pe ceva anume, gandurile se aseaza, se limpezesc ca o apa domolita, de munte. Auzi cum seva galgaie navalnic in frunze. Auzi cum fosnesc prin iarba multimea gazelor, furnici si buburuze fara numar, licurici si carabusi lenevind la soare. E o lume pe care o descoperi descoperindu-te pe tine insuti, asemeni pustnicilor care dadeau nume copacilor, discutau cu ei si se plimbau prin iarba cu talpile goale, unse cu ulei, ca nu cumva sa vatame din nebagare de seama vreo ganganie cat de mica. Daca il iubesti pe Dumnezeu, trebuie sa iubesti toata creatia Lui, sa intri in armonia lucrarii Lui, sporind-o.
Paradisul amenintat
Un parc dendrologic costa enorm. E mai ceva ca o fabrica. Mereu trebuie sa-l ingrijesti, sa adaugi, sa-i dai de lucru. Pe fata invatatorului Taralunga se lasa intunericul, ingrijorarea si prevestirea cea rea. Cui ii va ramane parcul? Cine va continua uriasul lui proiect? Toate s-au stricat in ultimii ani si oamenii s-au inrait peste poate. La adapostul noptii, cineva a intrat in parc si a taiat cativa molizi. Asa ceva nu s-a mai intamplat in Prajesti. De ce s-au schimbat oamenii? Toata averea inimosului dascal va ramane satenilor: florile, arborii carati cu spinarea. Vor sti ei sa pastreze, sa pretuiasca acest tezaur verde, daruit satului? Batranul profesor si-a facut datoria. I-a invatat, le-a dat exemplu, le-a fost model in toate, le-a dat seminte si rasaduri, i-a indemnat sa traiasca frumos, inconjurati de flori si parfumuri. Acum, poate fi linistit. Si-a facut datoria. Adunata in cateva fotografii si un parc fara egal, biografia lui e la vedere. Nu are nimic de ascuns. Continua sa traiasca in micul lui paradis rural, inconjurat de flori si miresme, ca intr-un ierbar ocrotit de bolta nesfarsita a cerului: doar el si lucrarea lui Dumnezeu.Sorin Preda