Postul cel mare, la Manastirea Cernica
La Manastirea Cernica incepe postul Sfintelor Pasti. Vesmintele stralucitoare ale preotilor sunt puse deoparte, iar in biserica luminile se sting. Ectenia de seara e rostita la sclipirea palpaitoare a candelei. La sfarsitul slujbei, credinciosii se apropie de altar, cerandu-si unii altora iertare. Cele 40 de zile de post care ii despart de marea Inviere a Domnului reprezinta un drum lung si plin de incercari. Se cuvine sa-l incepem in comuniune, in dragoste si speranta.
Ca in orice manastire, la Cernica prima si ultima saptamana din Post sunt de o mare asprime. Daca unii monahi nu pun nimic in gura zile la rand, altii, mai osteniti sau bolnavi, mananca doar o data in zi si foarte putin: mamaliga si varza murata. In ascuns si fara lauda de sine, fiecare isi urmeaza credinta, retragandu-se in chilie, la rugaciune si potop de metanii. Postirea nu poate fi concurs si, cu atat mai putin, prilej de mandrie. De aceea, duhovnicii manastirii te indeamna: "Posteste negru cat poti ". Dumnezeu judeca pe fiecare dupa taria lui. Nu toti pot fi ca Sfantul Calinic, care tinea post negru patruzeci de zile si se ruga intreaga noapte cu un lighean plin cu apa pe brate, ca nu cumva sa adoarma din slabiciune sau nebagare de seama. Nu durata, ci intensitatea conteaza. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Sa nu ne temem de post, ci de lacomie si imbuibare ". Postul e smerenia noastra, iar "smerenia sta mai sus chiar decat mucenicia ". Sa ne facem noi insine mici, ca Dumnezeu sa ne faca mari. "Prin post ", zice Ioan Gura de Aur in minunatele lui Omilii, "scade trupul cel din afara pentru a creste trupul cel dinauntru ".
Trupul duhovnicesc.
Chiar si in biserica patrunde smerenia. Din prima saptamana de post se inlocuieste pana si Liturghia cea obisnuita. O anume tristete tainica isi pune pecetea asupra slujbei. Vesmintele sunt intunecate, slujbele sunt mai lungi si mai monotone. Trebuie sa tacem, ca sa auzim glasul lui Dumnezeu. Trebuie sa lasam, catva timp macar, grija si rautatea lumii. Sa-i facem in inima loc lui Dumnezeu.
Istoria Postului e veche si plina de cautari, coborand in inceputuri, in Vechiul Testament, la Adam si niniviteni, la Iona si la Hristos, care postea pe munte sau in pustiul Karantaniei si era ispitit de diavol sa transforme pietrele in paini. Semnificatia lui este insa aceeasi si astazi: o cruciala perioada de pregatire si curatire, de lupta cu tirania poftelor si lacomia fara masura a simturilor. Dumnezeu nu are nevoie nici de postul, nici de rugaciunile noastre. Noi suntem cei in nevoie si stramtoare. Fara crestere duhovniceasca, viata nu sta pe loc, ci da inapoi. Se transforma in lespede si osanda vesnica.
Desi nu se dau sfaturi despre legatura noastra cu Dumnezeu, Sfintii Parinti si marii duhovnici ne-au lasat cateva indemnuri. Totul incepe printr-o pregatire a mintii si o mobilizare launtrica spre abtinere de la mancare, de la pacat. Ca sa fim rude ale adevarului, trebuie ca postul nostru sa cuprinda toate simturile. Degeaba tii postul mancarii, daca ochii tai se bucura si poftesc mangaieri trupesti. In zadar nu mananci carne, daca gura ta barfeste si se bucura de raul altuia. Cum spun foarte dur si expresiv Sfintii Parinti: barfa este mancare de cadavre, iar Apostolul Pavel intareste: "Cautati sa nu va mistuiti in muscaturi unul de catre altul ".
Postul in sine nu are nici o valoare. E postul celor care vor sa slabeasca, sa-si alungeasca formele si sa-si usureze mersul. Adevaratul post tine de hrana sufleteasca, de rugaciune, de pocainta si de meditatie. Iata de ce, mai ales in post, trebuie sa cugetam la faptele noastre, asa cum ne indeamna Sf. Ioan Gura de Aur: "Multe se intampla cu noi in curgerea unei zile: prietenii ne jignesc, slugile ne duc la manie, femeia ne supara, fiul ne necajeste, vuietul grijilor si al treburilor vremelnice si lumesti ne inconjoara din toate partile (...). Seara, cand suntem singuri si in liniste, sa ne judecam pe noi insine ". Avem un judecator drept si nemilos: cugetul, constiinta faptelor noastre. Cand ne simtim tulburati, cu sufletul greu, asta inseamna ca am gresit. Bine e ca la sfarsitul unei zile sa facem mental o recapitulare a tot ce am savarsit. Sa ne rugam pentru oamenii cu care ne-am intalnit si sa cerem iertare celor carora le-am gresit. Cateodata, memoria vrea sa ne insele. Vechii sihastri athoniti aveau un leac anume pentru asta: isi recapitulau faptele invers - din momentul inserarii spre dimineata. Era o proba a adevarului - sa rostesti intamplarile de la coada spre cap, de la efect la cauza.
Unii teologi se intreaba daca se poate posti fara postire. Tot ei raspund ca, din pacate, asta se intampla adeseori in lume. Ne abtinem de la mancare, dar ne imbuibam ochii cu spectacole si bucurii trecatoare, privim la televizor iesind in lume fara a iesi, ne dedulcim urechile in cantece de veselie, uitand ca postul e o perioada a asteptarii, a nadejdii si a foamei de Dumnezeu. Postul e in realitate o lectie de rabdare, un bun prilej de a ne educa simturile, de a le rastigni in numele pocaintei si al innoirii. Cand mananci de dragul mancarii, te apropii de ratacirea lui Adam si uiti ca hrana nu are viata in ea insasi. Dumnezeu i-o da. Postul fara fapte, fara impacare si milostenie e ca o pasare fara aripi. Abtinerea e pentru suflet, nu pentru trup.
Nu exista in viata unei manastiri ceva mai profund, mai consacrat si mai serios decat Postul Mare. Toti monahii isi lasa ascultarile zilnice si biserica se umple de hainele lor cernite. E timp de pocainta si iertare. In tristetea stralucitoare a momentului, luminile se sting si, ca niste mogaldete harnice, calugarii isi implinesc tacut metaniile si canonul. Ca o recapitulare mistica si tulburatoare in simplitatea ei, slujba se incheie cu cea mai frumoasa rugaciune a ortodoxiei - rugaciunea lui Efrem Sirul: "Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie. Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului Tau. Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin ".
Rostita de doua ori si insotita de metanii si douasprezece inchinaciuni, aceasta rugaciune e cheia pocaintei noastre, fermitatea blanda si neabatuta de a nu mai gresi, de a nu ne mai lasa prada indiferentei si grijilor trecatoare, egoismului si neiubirii, asa cum fac cei fara credinta si cei semeti care "inalta sprancenele si batjocoresc pe cei saraci ". Chiar daca astazi viata cea grabita nu ne mai lasa a ne cauta linistea "in osteneala si truda, in privegheri de multe forme, in foame si sete, in frig si lipsa de haine ", ar trebui sa insotim ravna nemancarii cu rugaciunea zilnica a lui Efrem Sirul, cu participarea la privegheri si slujbe, pentru a rosti impreuna - o data-n an macar: "Rasarit-a primavara postului si floarea pocaintei ".Sorin Preda
Curier
</b><b>"Suntem saraci pentru ca sufletul ne este tot mai pustiu "
Stimata si draga revista "Formula As ",
Intrucat a inceput postul Pastelui, o perioada de spovedanie sufleteasca si de maturisiri, v-am ales, in calitate de cititoare fidela a dvs., pentru a va face partasii unei nemultumiri profunde, legata de felul in care se praznuiesc, in ultima vreme, sarbatorile. De multe decenii, ele nu mai sunt ceea ce erau odata, nu mai au incarcatura spirituala pe care o aveau candva, au devenit prilejuri de distractii usoare, de intalniri mondene sau, mai crunt, de dezmaturi in toata legea, care nu au de-a face deloc cu practicile crestine, ci mai degraba cu ritualurile pagane. Sarbatoarea se masoara azi in mancare. Daca oamenii nu isi pot permite sa sacrifice un miel, un curcan si sa-si garniseasca bine frigiderele cu tot felul de carnuri inseamna ca traim greu si suntem saraci.
Saraci suntem cum nu am fost niciodata, dar nu pentru ca nu am avea cutare sau cutare lucru, ci pentru ca sufletul romanilor - o spun cu durere - este tot mai pustiu. Eu am crescut in nordul Moldovei, iar bunicul meu era preot ortodox. Doamne, ce fericire era perioada de dinainte de Paste! Inainte cu doua luni de aceasta sarbatoare, nu exista sa se manance carne la noi in casa sau sa se bea macar un fir de alcool. Cat era Postul Pastelui de mare nu mancam decat legume, borsuri cu verdeata, turte indulcite cu miere de albine, tocanite facute cu maiestrie de bunica. Si dupa iarna cea grea, cu un asemenea regim, eu cu fratii mei ne simteam usori ca niste fulgi si zburdam pe pajistile de pe Valea Siretului. In Saptamana Patimilor, tot satul era cuprins de un freamat special. Oamenii isi curatau casele si ograzile pentru venirea sarbatorii. Batranii si oamenii mai credinciosi din sat tineau post negru si se rugau, pregatindu-se pentru spovedanie si impartasanie. Bunica ne punea la postit mai aspru si in fiecare dimineata ne dadea sa bem inainte de masa apa de fantana in care lasase sa stea toata noaptea cateva fire de busuioc. Parca era fermecata apa aceea! Chiar si ploaia nu avea in acele zile nimic mohorat sau neplacut, ci parca sfintea pamantul si facea iarba si florile sa straluceasca si mai tare. Parca tot locul era ceva sfant!
Acum sunt pensionara, traiesc cu o familie numeroasa in Bucuresti, dar la fiecare Paste imi revin in suflet aceleasi trairi din copilarie. Si nu sunt amintiri, ci traiesc si acum ca si atunci. Nu mai am pajistile copilariei, dar am cate un petic de iarba din parc si soarele de pe cer. Nu mai este bunica sa imi faca mancarurile ei de post, dar i-am invatat pe dinafara retetele. Singurul "lucru " care nu mai e ca inainte sunt oamenii. Cei dragi din jurul meu nu mai reusesc sa simta sacrul acestei sarbatori, inima lor nu se mai deschide la miracolul acestei perioade. Doar nepoteii mei, care sunt suflete nevinovate de copii, imi aduc aminte de curatenia oamenilor pe care i-am cunoscut acum 40-50 de ani, oameni care se puteau bucura de Invierea lui Iisus ca de ceva apropiat lor, real, asa cum si este.
De catva timp, am inceput sa ma rog, nu pentru belsug in casa, nu pentru a ma feri de boli ori alte lucruri din acestea, ci pentru ca dragostea de oameni si credinta in Dumnezeu sa reinvie. Nu mai stiu cat ma va mai lasa Dumnezeu pe acest pamant, dar as vrea sa plec impacata ca i-am ajutat macar pe cei din jurul meu sa inteleaga, sa simta ceea ce este mai important in viata, adica dragostea si credinta. Cred ca in biserica, oamenilor nu trebuie doar sa li se arate scripturi ori sa fie amenintati cu chinurile vietii de dincolo, pentru a incepe sa aprecieze aceste lucruri. Oamenilor trebuie sa li se insufle dragoste, dragoste pentru alcatuirile firii, dragoste pentru aproapele tau care are nevoie de ajutor .
Ma tot intreb: cu atatia oameni saraciti materialiceste si, mai ales, sufleteste, ce se va intampla, cine va aduce lumina in viata lor? Cine ii va invata ca dincolo de posesiunile, de nefericirile si placerile vietii, exista ceva mai inalt? Se apropie un nou Paste, o noua Inviere, dar oare in cate suflete de romani va reinvia speranta, credinta, sensibilitatea si dragostea?
De fapt, cu acest prilej vreau sa va rog sa nu incetati sa le insuflati cititorilor dvs. aceasta dragoste extraordinara care inaripeaza parca tot ce se scrie in revista. Continuati sa le vorbiti oamenilor despre post, despre bucuria curatirii sufletului si trupului, dar mai ales despre capacitatea aceasta a inimii noastre de a se bucura durabil de lucruri in aparenta atat de simple, dar atat de importante, cum ar fi rugaciunea.
Va multumesc pentru faptul ca existati si va rog sa ma scuzati ca v-am retinut cu o scrisoare atat de lunga.Elena Prodan, medic pensionar - Bucuresti