</b><b>Rosia Montana</b><b>Istoria soptita a unei ticalosii</b><b>- Ancheta continua -
Ma intorc la Rosia Montana pentru ca ma simt vinovat de a nu fi explicat suficient povestea nesfarsit de tragica a acestor locuri, de a nu fi inteles in intregime adevarul acelor oameni care poarta un razboi tacut cu forte prea mari pentru puterile lor. Alerg din nou spre locul magic ce a inflamat de-a lungul miilor de ani pofta imperiilor de a lua ceea ce nu le apartine, spre taramul blestemului unde, acum, se poarta razboiul tacut. Firma canadiana a romanului Frank Timis este agresorul, este noul imperiu venit la ospatul a ceea ce a mai ramas din aurul dacilor, hotarat sa ia ceea ce are de luat cu orice pret. Prin orice mijloace. De cealalta parte se afla motii Apusenilor, singuri in fata agresiunii, in pericol de a-si pierde bruma de avere ce le-a mai ramas, in pericol de a-si vedea muntii spulberati la propriu, in pericol de a fi otraviti cu cianuri, de a-si vedea vitele cazand din picioare, de a-si vedea bisericile daramate, mortii mutati din loc, padurile smulse cu excavatorul. Motii sunt singuri ca de atatea ori in fata istoriei si, in naivitatea lor, cred ca umbrele lui Horea si ale lui Avram Iancu ii pot apara in fata buldozerelor, ale coruptiei, ale ticalosiei, ale tradarii, ale dolarului stapanitor de suflete. Ei cred ca un fel de Zalmoxis al dreptatii va opri crima teribila care se pregateste impotriva istoriei, a naturii si a oamenilor acestor locuri. E un razboi tacut si ascuns, un razboi al epocilor moderne, pe care motii nu-l inteleg, e un razboi care se poarta cu minciuni si cu zvonuri vehiculate pe Internet, un razboi cu declaratii parsive, cu campanii de imagine puse la cale de specialisti, cu amenintari si santaje discrete, cu 30 de arginti auriti aruncati conducatorilor manjiti ai acestui popor nefericit.
Intr-acolo se indreapta reporterul, aruncand un ochi din goana masinii catre catastrofa ecologica de la Zlatna, ale carei biserici imaculate contrasteaza cu mizeria industriala ce sufoca orasul, trecand mai departe si spunandu-si ca Zlatna va fi o copilarie pe langa ceea ce vor sa faca acolo, in inima Apusenilor, la Rosia Montana.
</b><b>Paznicul comorii
Sutele de kilometri ce separa aceste locuri de Bucuresti inabusa murmurul lor discret. La Izvorul Ampoiului miroase a aur si a saracie deja, soseaua separa muntii, in adancul carora se afla ispita. Aurul. Iata minunatul castel construit prin anii 30 de catre un arhitect italian sub poala muntelui, castel care a adapostit candva, desigur, sediul unei societati aurifere si care acum zace rapus de catre romanul-senator Sergiu Nicolaescu, care l-a incendiat in timpul unor filmari. Reporterul n-are timp, el goneste catre Abrud, il lasa in urma pe batranul Leahu, forestierul din Valea Ruzii, care plange de mila castelului, lasa in urma duhul arhitectului Anton, italianul, care rataceste printre zidurile daramate ale operei sale, pentru ca o jumatate de ora mai tarziu sa adulmece strazile pe care praful acopera istoria oraselului Abrud. Alburnus Minor, asa se numea asezarea aceasta acum doua mii de ani si, din nefericire, aici nu mai e nimic de vazut, nimic de imaginat, caci sabia lui Damocles sta deasupra stravechii asezari. Abrudul se afla in pericol, pentru ca sute de milioane de tone de ape cianurate vor sta suspendate deasupra lui, separate de un baraj, gata sa inunde strazile inguste de piatra ale oraselului. Nimeni nu i-a intrebat pe oamenii acestia daca sunt de acord, nimeni nu s-a gandit ca ceea ce s-a petrecut la Baia Mare, cand barajul s-a rupt, se va putea petrece in orice clipa aici. Numai ca aici cantitatea de otrava va fi de sute de ori mai mare. Merg la pas pe strazile aflate in pericol de moarte. Iata cladiri din care istoria de culoarea chihlimbarului se scurge pe la colturi, iata cladirea cu ferestre minuscule, la nivelul trotuarului paradit, in care functiona scoala romaneasca a bisericii, pe la 1800. Inauntru nu mai e nimic, bate vantul. Dumnezeu a uitat de locul acesta, in cimitirul bisericii albe zac cei 25 de martiri rataciti in memoria orasului, intrati in istorie in mai si iunie 1849. Un oblon de lemn se zbate salbatic. Peste drum de biserica e cladirea straveche in care acum se afla Cec-ul si sediul Pnl si sediul Punr, ce ironie tragica, pentru aceasta casa in al carei subsol si-au petrecut sarbatoarea de Anul Nou, in lanturi, Horea si Crisan. Cine mai sta sa mai asculte astazi zvonul tulbure, impregnat in zidurile acestei case, cine mai stie astazi despre anul 1784 si despre prima zi a anului 1785, in zorii careia cei doi au fost dusi pentru eternitate la Alba-Iulia sfarsitului lor?
Nimeni, isi raspunde reporterul, oricum, intr-o buna zi vor fi acoperite de apele cianurate ale romanului maramuresean de cetatenie australiana Frank Timis. Iar pana atunci, abrudenii vor respira aer si frica.
De la Abrud mai e o aruncatura de piatra pana la Rosia Montana, pana la muntii gauriti de galerii, pana la cele 8 biserici care urmeaza sa fie mutate din loc - ce gluma macabra - cu cimitirele lor cu tot. Acum stiu mai mult despre toate acestea si inteleg mai bine ticalosia care urmeaza sa se petreaca, am aflat intre timp cine sunt investitorii strategici care vor sa mute din loc galeriile romane - ha -, stiu acum ca totul miroase a escrocherie de dimensiuni internationale, stiu ca Frankie Timis nu este decat un tip fugit din Romania, care a fost condamnat de doua ori in Australia pentru a fi detinut heroina, in 1990 si in 1994, cu numai trei ani inainte de a fi venit la Rosia Montana in calitate de salvator al Apusenilor. Interesant, nu? "Minews ", o publicatie canadiana, l-a pus in incurcatura pe maramureseanul nostru, intrebandu-l despre toate acestea intr-un moment, nu-i asa, nepotrivit, tocmai cand el emitea actiuni pe pietele internationale si, mai ales, tocmai cand platea nota delegatiei romane oficiale in Canada. Ce deranjant, imi spun, in timp ce urc panta blanda a stradutei brodate cu piatra, ce ma conduce la biserica superba din deal. Ce suparare... Asadar, cine erau aceia care vizitau Canada pe banii traficantului de droguri Vasile Timis, zis Frankie? Pai, secretarul de stat al minelor, Staiculescu, consilierul fostului presedinte Constantinescu, Adrian Serbu, prefectul de atunci, Budulan, directorul Stanca de la Mine din Deva, toti acestia, care la intoarcere au semnat contractul de asociere cu Compania al carei presedinte era Timis. Aceste iude de nivel inalt au inmanat astfel acestui personaj dubios cheile istoriei Apusenilor si vietile motilor nefericiti ai acestei zone, pline inca de aur.
Dar sa-i lasam pentru o clipa pe acestia toti si sa ajungem la aceasta biserica pe care am vrut s-o vad mai de-aproape, o biserica ce a fost mai intai ortodoxa, apoi greco-catolica, apoi din nou ortodoxa si care, Doamne, e biserica unde a slujit candva Popa Balint, locotenentul lui Avram Iancu, eroul Simeon Balint al Apusenilor. Da, acesta e mormantul unde doarme Balint, privesc in sus, catre turla colosala a bisericii si ma intreb cum vor reusi s-o mute din loc, atata vreme cat construirea ei a durat 41 de ani, din 1740 pana in 1781. Pe colina de deasupra bisericii se afla Taul Sacuiului, locul bataliei legendare a lui Iancu, locul unde umbrele cailor mai alearga inca printre morminte, locul in care sangele motilor si al ungurilor se mai amesteca inca cu aurul pe copite. Cruci stravechi de piatra strapung ierburile din curtea bisericii intr-o liniste bizara. In locul barbatilor ca Balint, Apusenii au ajuns pe mana unor nevrednici, unor vanzatori, aceste pamanturi daruite de Dumnezeu cu toate bogatiile lumii au ajuns sa fie puse pe taraba de catre niste "atarnati ", cum ar zice un mot. Propaganda mincinoasa a imperiului lui Timis spune acum ca a descoperit cel mai mare zacamant de aur din Europa, cand vreme de mii de ani intreaga Europa a stiut acest lucru, cand primele mine ale acestui vechi continent au existat aici, cand unicul motiv pentru care romanii au fost interesati de tinuturile zeilor hiperboreeni au fost sutele de tone de aur pe care le-au luat de-aici, e de necrezut ca acum, cand Banca Nationala a Romaniei afirma ca nu mai are nevoie de aur, cand minele de la Brad lucreaza pe stoc, tocmai acum apare ultimul val de venetici infometati, hipnotizati de stralucirea bogatiilor din adancuri care par, inca o data, inepuizabile.
</b><b>Flacari peste comori
Zeno e unul dintre oamenii care se opun din toate puterile ca, in numele aurului pe care il vor acesti comercianti ai apocalipsei, sa fie distrusa istoria si viata acestor locuri. El este unul dintre cei care inteleg ceea ce se intampla, care nu crede in zvonuri, care e incapatanat si curajos, care explica cu o energie neobosita, care demonteaza pentru fiecare taran al muntilor situatia aceasta incredibila. De data aceasta, reporterul va ignora cu desavarsire autoritatile locale, va privi cu indiferenta masina de teren a Primariei si casa cu piscina a primarului Virgil, va uita sa se intereseze de strania coincidenta mirosind a coruptie a fostului demnitar al Ministerului Mediului, Dumitrescu, ajuns director la firma lui Frankie Timis, de data aceasta reporterul cauta altceva, pe colinele din preajma Rosiei Montane. Zeno va fi ghidul sau, pentru ca dupa 30 de ani de topografie stie fiecare loc, fiecare copac, fiecare piatra de pe aceste taramuri cotropite de tristete, si de ierburi, si de utilaje parasite. "Ce s-a mai intamplat de cand n-am mai fost pe-aici? ", zic eu. "Nimic ", face Zeno. Apoi imi povesteste ziua de 7 februarie, cand primarul i-a chemat pe el si pe ceilalti care se opun ticalosiei sa discute. Au ajuns acolo si au descoperit ca primarul chemase scutierii si scutierii stateau ascunsi pe Valea Nanului, gata de atac printre ruinele dacice, si au mai descoperit ca organizasera ei o provocare. Cum adica o provocare? Adica tocmai atunci au aparut la fata locului vreo suta de copii angajati la Companie, cu pancarte si cu tuica in nas, scosi de la program, care strigau "Vrem investitie " si "Vrem sa muncim ", de parca nu-i lasa cineva sa munceasca, si care voiau sa se incaiere cu oamenii care fusesera convocati de primar. "A fost o facatura ", face Zeno, "noroc ca noi am fost destepti si am plecat imediat, altfel am fi fost batuti de scutieri si... Voiau sa ne atraga la stadion, acolo ne impingeau ei, la batalie, le dadusera de baut la copiii aia pentru ca apoi sa ne aresteze si sa ne faca dosare penale, sa ne inchida gura cumva, nenorocitii... " Reporterul intelege ca, intr-adevar, nimic nu s-a intamplat, apoi mai afla de la Zeno cum acesta a fost totusi chemat la Politie, pentru prima data in 51 de ani de viata, pentru ca acelasi primar a facut plangere impotriva lui. Oamenii comunei strang semnaturi pentru ca el sa fie schimbat, ca sa se faca un referendum, si el i-a facut plangere la Politie, o plangere cu un scris indescifrabil, fara sa stie, bietul primar, ca aceasta problema este absolut legala.
Coboram de la biserica. Zeno povesteste mereu despre ceea ce se petrece, in opinia lui de cetatean al Apusenilor, mergem sa-mi arate adevaratele comori ale Rosiei Montane, mergem la Carpeni, sa-mi arate zecile de sapaturi arheologice care urmeaza sa fie acoperite cu steril, sa-mi arate gurile de mina ale dacilor, pe care apoi le-au exploatat romanii, pe care apoi le-au exploatat ungurii si austriecii, si francezii, si cati or mai fi venit pe-aici. Soarele lumineaza Rosia Montana, zapezile s-au topit devreme in acest an. Umbra Fefeleagai si a calului orb Bator umbla libere peste stanca friabila a varfului Zeus. "O sa-ti arat ceea ce nici n-ai banuit vreodata ca se afla in Romania ", zice Zeno, "flacari pe comori ", zice si rade cu fata in vantul de miazazi. Suntem sus de-acum si descopar uluit ca muntele intreg este gaurit ca un svaiter, ca romanii n-au pierdut timpul deloc, ca cele 165 de tone de aur ale tezaurului lui Decebal n-au fost de ajuns, ca filoane groase cat butoiul de tuica au fost exploatate de-aici, ca arheologi francezi au venit pe stancile acestea gaurite si au marcat locul cu vopsele fosforescente. Fara sa vreau imi amintesc faptul ca primarul mi-a spus ca, din punct de vedere arheologic, nu mai e nimic aici. Aveam sa descopar incremenit ca e o minciuna uriasa, ca in aceste locuri de pe Dealul Carpeni, de sub stancile varfului Gauri, sunt zeci de ruine dacice si romane, ca ceramica rosie a acestor ruine arde printre ierburile culcate de vanturi, ca adevaratele flacari de pe comori sunt resturile de vase, de amfore, pe care noi le calcam in picioare la fiecare pas, pentru ca nu avem pe unde trece. Peisajul este terifiant, Zeno vede ca sunt cu gura cascata, mut, idiot, resturile unei biserici paleocrestine abia explorate vor fi ingropate in steril, stupefactia lasa loc unui urlet interior si unei panici pe care nu mi-o pot explica, norii trec vartejuri pe deasupra si reporterul comite fapta penala de a recupera o caramida de forma rotunda din mijlocul acestor zeci de hectare de ruine ce apartin istoriei acestei tari. Sufletul acestui loc al Dealului Carpenilor este coplesitor. Cum de aceste locuri nu sunt clasate arheologic, cum de vor fi acoperite de mizeria cianurilor fara macar sa fie dezgropate? Iarba si copacii acopera cat vezi cu ochii zidurile unor constructii inghitite de valurile istoriei. Ale istoriei noastre. Si daca sunt clasate, atunci cum sa fie sacrificate? Si daca vor fi sacrificate, atunci ce mama ei de viata a cautat ministrul culturii, Teodorescu, aici, invitat de Compania traficantului de droguri? Lumea e invers. Unde e Academia Romana, unde sunt aceia care ar trebui sa se lege cu lanturi de pietrele acestea maturate de vanturi, ale sanctuarului ciudat de langa Taul Gaurilor, de pe dealul Habadului, de sub varful Schiolnei? Bocancii reporterului turbat rascolesc tarana rosiatica a acestor munti tociti de istorie si de indiferenta, injunghiati de monstrii mecanici ai Companiei, inconjurati de peisajul apocaliptic al unei mari de bolovani smulsi de la locul lor. Drumul roman care lega Alburnus Maior, Rosia Montana, de Alburnus Minor, adica de Abrud, e aici, trece pe langa ceea ce pare a fi fost un urias sanctuar de forma semirotunda, o piatra de altar zace parasita, morminte, zeci, sute de morminte ale unor timpuri milenare sunt raspandite in intreaga zona. E mai mult, mult mai mult decat credeam. Zeno imi arata apoi alte si alte guri de mina stravechi, de mii de ani, in care inca si astazi holoanganii mai scormonesc pe filoane dupa aur. Dar asta e o alta poveste, sa mai fumam acum o tigara, sa ne oprim tremurul interior, sa punem bine caramida romana pe care am furat-o, salvand-o de la inecarea in steril, si sa plecam de-aici, de pe aceste locuri ale inceputului de mileniu si ale flacarilor de ceramica rosie pe adevaratele comori. Zeno tace, pentru prima data de cand il cunosc.
Simt o tristete teribila, de cetatean al unei republici bananiere si umile, tristetea unui reporter dintr-o tara de doi lei, o tara cu genunchii prabusiti in cioburile trecutului sau, incapabila sa se ridice, incapabila sa se apere, incapabila sa ridice capul din pamant. Umilinta.
Steampuri fara apa
Am coborat dintre ruine, din nou, in Rosia. E 8 martie. Primarul da flori doamnelor. Pe secretara Primariei insa a batut-o, i-a rupt o ureche, si acum are un proces. Il cheama Narita si e veterinar.
Inainte de a urca din nou muntele, ma opresc la batranul Carol Mignea, minerul ajuns ghid la muzeu. El este stapanul galeriilor romane, varstnicul inger al steampurilor fara apa, expuse in curte. Zeno are sapca de piele si ma insoteste. Rosia Montana ma inconjoara, de jur imprejur, cu bisericile sale, cu casele sale din timpuri uitate, cu mizeria exploatarilor sale de metal pretios. Imi imaginez hoarde de daci furiosi, cu sabii intoarse, bantuindu-i pe aceia care vor sa treaca istoria prin concasor, pentru ca apoi s-o trateze cu cianura de potasiu.
Batranul Carol imi descreteste fruntea si-mi desclesteaza pumnii cu povestile sale. Are 40 de ani de mina, parintii sai au avut steampuri si mine, el a incercat sa revendice ceea ce ii apartinea de drept, numai ca taxa pentru dosar era de 250 de mii de lei, si la pensia lui nu si-a permis un asemenea lux. Minele de aur erau ale oamenilor, Statul roman le concesionase acestora, si motii traiau bine, la Rosia cumparai painea cu aur, ei erau geologi, si topografi, si mineri extraordinari, el avea 13 ani atunci cand taica-sau l-a dus la mine sa vada, sa invete, sa adulmece filoanele, sa amusineze peretii de stanca faramicioasa, sa se impregneze de spiritul aurului care la Rosia este peste tot, chiar si in piatra din care e facuta biserica, chiar si in praful drumurilor, chiar si in cafeaua pe care o bea primarul pe marginea piscinei sale de 12.000 de marci care acum sunt Euro. Carol evoca vremuri apuse, el vede istoria altfel decat mine. El, Carol, ca si un alt batran fabulos al Rosiei Montane, Ivascan, nu intelege de ce acum nu se pot concesiona aceste mine celor care s-au priceput dintotdeauna sa le exploateze, de ce sa nu le exploateze motii, asa cum au facut-o inainte de 48, oricum Statul roman nu ia nimic de pe urma acestor tipi scutiti de impozite din motive de zona defavorizata, oricum Statul roman nu mai cumpara aurul de la ei pentru ca nu mai are nevoie. Cui vor vinde ei, canadienii, el, Frank Timis, aurul, cele 300 de tone de aur pe care le vor scoate? Dupa 48, rosienii s-au imprastiat in cele patru vanturi, au fost cei mai grozavi lucratori pe santiere, au fost la Bumbesti-Livezeni pentru ca erau cei mai tari. Altii au fugit din tara, familia Barta a plecat in America, fratii Faur sunt in Brazilia, ah, ce poveste, Zeno Faur de la Rio de Janeiro, fostii proprietari de mine... Ei le revendica acum, ei au bani, dar n-o sa le dea nimic. A fost un fel de El Dorado aici, un fel de patrie a aurului european, aurul de aici se afla acum in toata lumea, dus de negutatorii de acum 2000 de ani, se afla la Berlin, la Viena, la Budapesta, aurul Apusenilor a salvat Roma de la faliment in timpul lui Traian, infinitul aur de la Rosia, si-acum - ce ghinion - vor si aurul care se afla sub oras, in praful strazilor, minele nu mai ajung, trebuie luat cu excavatorul. Nu mai sunt oamenii de altadata, cum a fost Ioan Soit, zis Balaurul, omul care voia sa pastreze memoria Rosiei Montane, care - ha - voia sa faca cooperativa de scos aurul inca din timpul comunistilor. "Pai stii cat de tari erau, dom le, minerii dinainte? ", il intreaba pe reporter. "Pai generalul Tesla, de securitate, care ajunsese director la minele de la Brad, cand nu-si putea face planul, venea si lua oameni de-aici si le zicea <<haideti, ca am nevoie de 5 kile de aur ca sa iasa planul>>, si oamenii scoteau aurul pentru ca stiau de unde sa-l ia, ma-ntelegeti? "
Reporterul se da doi pasi inapoi, apoi trei, Carol vorbeste cu Zeno chiar langa coloanele de bazalt aduse de la Detunata, chiar langa steampurile fara apa ale muzeului. Ma indepartez, iau distanta, imi amintesc de Frank Timis pe care l-am intalnit pe vremea cand nu stiam ca e doar un traficant de droguri australian si care explica cum va fi la Rosia, cum va face un parc, cum vor alerga pestii prin apa curata a parcului pe care il va construi, nu spunea nimic despre spumele otravitoare ale iazurilor de decantare, nu soptea o vorba, in decorul elegant de la Mariott, despre cum se vor acoperi cu steril toate acestea, despre cum se vor muta muntii din loc, cum vor ramane in urma imense cratere scobite in pamanturile motilor, cum se va exploata in zece ani tot ceea ce a mai ramas si, mai ales, despre cianura, despre otrava care va intra in sol, despre tot ceea ce va disparea pentru totdeauna. Dar sa lasam... Aici, Frank Timis nu e decat o umbra care vine din cand in cand cu elicopterul, deocamdata bisericile imemoriale ale Rosiei sunt in picioare, noi plecam, Carol Mignea ramane in urma cu umbrele, noi strabatem stradutele minunate, de orasel medieval, mergem sa mai dezgropam ceva amintiri care se vor opune prin ele insele atacului unei realitati fara indurare.
</b>
<b>Generatii
Il revad pe batranul Gheorghe Ivascan, poate cel mai in masura sa depene vechi amintiri din vremuri apuse. Si el simte ca in aceasta lupta fara sange si fara cai, in care miza este viata insasi in Apuseni, memoria ar putea juca un rol. Nu-si explica cum si de ce, stie numai ca memoria este din cale-afara de importanta. Nu poate merge cu noi in munti sa ne arate galeriile, pentru ca este parastasul sotiei si vin copiii. Familia lui a avut mine si steampuri, ca si familia lui Carol. Astazi el este batran, dar ar lua-o de la capat... Galeria Sfanta Treime, Gura Baii, mina Cologa a strabunicului sau, acolo e aur si acum, mult aur pe care el l-ar exploata cu cativa baieti, daca l-ar lasa astia. Pe ai lui ii chema Francisc Ivascan, pe toti, pe tatal, pe bunicul, pe strabunicul sau si pe vremea aceea aproape toti aveau minele lor. Povestile cu aur sunt infinit de multe la Rosia Montana, iar omul nostru le stie pe toate, incepand de la Cotilus Bruda, guvernatorul roman aruncat in prapastie de catre fiul lui Decebal, pana la marea lovitura a lui Nicolae Dragan din 1892, de la mina Verches, care a descoperit filonul Bauta Sponghie, uite asa de gros. Dragan a venit acasa in vinerea Pastelui din 1892 cu 60 de kilograme de aur si sotia lui Dragan a innebunit. Generatii, generatii de mineri care s-au oprit, tinerii de azi nu mai stiu, nu mai inteleg ce e aia, nu mai stiu sa adulmece aurul, nu se mai pricep. "Matale ai scris la ziar ca am luat boi cu banii de pe aur ", imi zice, "si nu-i asa. Eu am zis ca puteai sa iei 4 boi, nu ca i-am si luat. Noi eram mineri, nu ne trebuia noua boi. " "O sa rectific, nea Ivascane ", zic. Incetul cu incetul, incep sa inteleg, sa-i cunosc pe oamenii acestia nebagati in seama, incep sa banuiesc dimensiunile marii tragedii prin care au trecut, si de ce ceea ce se intampla acum pentru ei nu este o surpriza. Urc muntele din nou pentru a merge la Corna, satul care urmeaza a fi acoperit de apele iazului de decantare de sute de hectare, si pentru a merge la Corna, trebuie traversat muntele. Brusc imi amintesc de ceea ce se numeste programul de cercetare coordonat de Ministerul Culturii, despre care se pomeneste ceva in materialele de propaganda ale Companiei (!). Investigatia arheologica, studiu de arhitectura... ce porcarie, ce cinism teribil din partea acestor... culturnici, auzi, "pastrarea identitatii culturale a zonei ", ce nemernici, cata vreme totul va fi scobit, daramat si otravit. Trec din nou pe sub Stanca Corbului si nu ma pot abtine sa nu intru intr-o veche galerie, sa nu privesc cerul prin minuscula gaura de la intrare, sa nu privesc o clipa in strafundurile intunecate, sa nu pipai zidurile brazdate de firisoare ruginii. Urme proaspete marturisesc faptul ca holoanganii exista inca, urme de bocanc de cautator de aur venit in miezul noptii sa scormoneasca prin galerii, prin miezul viu al pamantului... Deci febra nu a disparut, deci istoriile pe care le aflu despre averi dobandite peste noapte sunt adevarate.
Aveam sa privesc inca o data de sus marea, superba, nemaivazuta vale a Cornei cu taurile sale minunate si cu bisericile sale, aveam sa o revad pe Lia Dochita, fosta soferita tare ca otelul, si pe fiul sau, Augustin, amandoi in varful muntelui care le apartine, incarcand gunoiul de grajd, imprastiindu-l pe poienile lor ca sa fie manoase. Cine le va plati lor pasunea, padurea de pin pe care o au? Dumitrascu de la Companie a zis ca ei n-au ce face cu padurea si ca, daca vor, sa si-o ia in spinare si sa se care. Auzi, sa se care! Ei au hectare intregi din paradis si trebuie sa se care ca sa faca loc unui lac cu apa otravita, ei isi cresc vacile in vecinatatea cerului si trebuie sa vanda cu 5 milioane hectarul pentru ca asa vor ei! Niciodata, niciodata nu se va intampla asta. Augustin are 20 de ani si face parte dintr-o generatie care nu se pricepe la aur, dar care pricepe foarte bine ce-i al lui si ce nu vrea sa dea. Cum zicea Stefan Dandea, motul ce pare coborat de pe columna, "noi n-am trait niciodata de pe urma Statului, dara Statul a trait de pe urma noastra de munca ".
Buciumul, Tica si clopotul de aur
Pe harta dezastrului se afla deci Rosia Montana, Bunta, Corna si, in cele din urma, Bucium, satul cel mai mandru, cel mai bogat, stravechi cuib de oameni ai muntelui, care au fost duri ca stanca si care acum mor de silicoza. Am fost peste tot, am vazut nu numai Abrudul, dar si teama taranilor de la Albac, 20 de km mai departe, pe valea Ariesului, de ceea ce se va intampla cu ei, cu pensiunile lor frumoase, cu turistii lor cu tot. Cine va mai veni aici, in vecinatatea exploatarii otravitoare, ce se va intampla cu casele lor asezate in drumul catre Scarisoara?
Dar sa ne oprim la Bucium, pe care il separa de Corna numai un deal, si de Rosia Montana doua, Bucium, care pentru Companie nu este decat urmatorul front de lucru, iar pentru noi nu este decat paradisul de pe Valea Negrilesei, de sub munte, de langa miracolul Poienii Narciselor si al coloanelor nemaivazute de piatra de la Detunata. Imprejurul Buciumului sunt, de fapt, numai rezervatii naturale, numai miracole ale naturii, numai minuni nespuse, oamenii sunt simpli si buni, casele sunt de lemn si piatra, muntii sunt acoperiti cu pasuni si cu paduri. Inainte, buciumanii - cum isi spun ei - erau cei mai bogati, cei mai mandri, si minele lor erau faimoase. Acum, exista copii de 22 de ani care au silicoza de gradul 2.
Sa imaginam acum un personaj fara nume care-l priveste pe reporter explorand aceasta asezare, cercetand lumea fabuloasa a satului neschimbat poate de secole, scarpinandu-l pe Balan, cainele alb si urias al ciobanului Costica, scrutand varful muntelui Negrileasa, dezamagindu-se de aspectul casei lui Agarbiceanu, masurand din priviri biserica, alergand cu masina de-a lungul Vaii Albe si inapoi, pentru a descoperi ca in acest capat de lume si-au facut case niste... belgieni. Cum asa? Da, ei au descoperit aceasta aschie rupta din Rai si au vrut sa aiba unde se intoarce. Prima care a pus piciorul aici este FranIoise, care a cumparat o straveche casa de lemn, a renovat-o, a umplut-o numai cu mobila taraneasca din alte timpuri si a inceput sa construiasca o cabana din lemn, dupa modelul unei case de la Muzeul Satului, pentru a aduce aici turisti. Apoi au venit si alti straini si acum putem vorbi despre o mica colonie turistica franceza. Acum suntem inauntru, in casa din barne, in fata semineului. Zeno, David, Aurel Manta si altii de la Rosia Montana au venit la FranIoise sa se sfatuiasca, sa spuna, poate cineva o sa auda, poate ca ceea ce ea a facut aici e posibil si la Rosia Montana, poate ca mai exista o speranta, poate ca nu va fi chiar asa cum se tem ei ca va fi. Asemenea exploatari mai exista in lume in Australia, in Africa si in Peru, pe varful unui munte. Nicaieri intr-o zona locuita, pentru ca cianura sperie pe oricine si pentru ca in alte parti nu e legal sa...
Studiez un document emis de "Rosia Montana Gold Corporation " care enumera, printre argumentele sale, pe acela ca in Romania exista un vid legislativ si ca, nefiind parte a Uniunii Europene, legile acesteia nu se aplica pe teritoriul Romaniei. Interesant. Cinic. 740 de case, 8 biserici, 12 cimitire, 1600 de hectare afectate, 1790 de persoane. Despre destine nu se spune nimic. Despre otravirea paradisului, nimic. Politica Companiei? "Se sfatuieste cu autoritatile locale, cu Biserica si cu cetatenii. " Despre aceasta mizerie se vorbeste numai in soapta, despre acest cinism teribil, deloc. Statul roman ia 2% redevente. Bun. Oamenii acestia spera ca acolo unde nu ii apara Statul roman, i-ar putea apara norocul. Si noi. Care noi? Pai, voi, astia, de la Bucuresti, din tara, din... Belgia. Inteleg ca lucrul de care ei au nevoie in primul rand este solidaritatea. Ei ar vrea ca lumea sa faca ceva, sa scrie, sa strige, sa nu fie singuri in fata nenorocirii care ii ameninta. Sa vada ca ii pasa cuiva de ei, ca nu striga in pustiu.
Boris si Masa sunt cainii ciobanesti ai lui FranIoise. FranIoise a adus un fax pentru oamenii din Rosia. Focul arde in semineu. Reporterul iese din cadru sub privirile unui personaj, cum am spus, nevazut.
Tica este un copil blond si care stie sa calareasca. El il conduce pe reporter pe dealul de alaturi, in locul, foarte inalt, de unde poate vorbi la telefon. "Ala e varful Valcoiului ", zice Tica, "si uite, de-aici, ce frumos se vede casa franceza. La mina nu e bine. Tata a zis ca s-o baga in mina cand o avea mina ferestre. Da, aia e Valea lui Stefan, aia de colo e Valea Alba. Da vezi tu saua aia cu padure de colo? " "Vad, ma ", zice reporterul supravegheat de prezenta nevazuta, "ce-i cu ea? " "Ei ", zice Tica serios, "acolo, din sapte in sapte ani, se vede lucind si stralucind noaptea aurul si cica iese un clopot de aur care bate, e ca o vraja, intelegi? " "Da de ce bate clopotul? ", intreb. "Povestile adevarate se spun soptit. " Rade.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)