Calcatura parintelui Elefterie
- Viorel Butnaru este un terapeut cunoscut de cititorii "Formulei As". In paginile revistei s-a scris, nu o data, despre "bizarele" sale masaje, executate cu talpa piciorului. O procedura cu rezultate de exceptie in bolile greu vindecabile ale scheletului si coloanei. Putina lume stie, insa, ca in spatele acestei stiinte se afla o practica monahala straveche, pe care osteopatul de astazi a invatat-o ucenicind pe langa un mare duhovnic: parintele Elefterie, regretatul ctitor si staret al Manastirii Dervent -
Initierea
"Aveam 15 ani, eram in clasa a noua, cand mama mi-a spus intr-o zi: <<Haide sa-ti arat un preot care face minuni>>. Asa am ajuns la Manastirea Agapia Veche si l-am vazut pe parintele Elefterie pentru prima oara in viata mea. A fost o intalnire care avea sa-mi schimbe soarta. Mi-aduc aminte ca aproape nu puteai sa-l vezi pe batranul duhovnic din cauza puhoiului de oameni care venise in sambata aceea la el, pentru vindecari. Avea multi pacienti, bolnavi cu coloana si articulatiile, iar el facea tot mai greu celebrele sale calcaturi cu talpa piciorului, pentru ca avea vreo saptezeci de ani pe vremea aceea si puterile il lasau. Nici nu stiu cand m-a zarit in multime, zicandu-mi: <<Baiete, vino si calca in locul meu!>>. Speriat, cum de ma nimerise pe mine in gramada de oameni, am spus ca nu stiu - eram un copilandru de 15 ani, care nu auzise niciodata de asa ceva. M-a tras langa el si mi-a aratat cum sa fac. In cateva minute, am inceput sa fac calcaturile. Unul dupa altul, oamenii se asezau pe podeaua din chilia manastirii, eu ii calcam pe diferite puncte ale corpului, sub privirea parintelui, iar ei se sculau ca si cum n-ar fi avut niciodata nimic, nici o boala, de unde venisera chirciti de dureri. In trei ore am terminat toata gramada aceea de pacienti. Au trecut de atunci 27 de ani si ma mir si acum, cand ma gandesc cum am facut prima data acel tratament, de parca-l stiam de cand lumea. Privirea parintelui Elefterie imi reamintise ceva, iar eu mi-am dat seama ca sunt in stare de mult mai multe decat as fi crezut. Nu, n-am sa uit niciodata cum am lucrat atunci, fara nici o frica, ca si cum eram teleghidat de parintele... De altfel, mi-a placut atat de mult la parintele Elefterie, incat am ramas acolo doua zile si doua nopti. Apoi, a trebuit sa ma intorc la liceu, la Targu-Neamt, dar in fiecare sambata si duminica ma duceam la chilia parintelui, toate vacantele le petreceam acolo. Si dupa ce am inceput sa muncesc, tot ma duceam la el in fiecare sambata si duminica. Batranetea punea tot mai mult stapanire pe bietul parinte si mi se strangea inima cand ma gandeam la zilele saptamanii, in care nu puteam sa-l ajut. Stateau bolnavii cu zilele sa-l astepte. A incercat odata sa le faca un tratament cu calcaturi unor rude si a cazut la pat bolnav, doua saptamani. Atunci, cativa baieti tineri, frati in manastire si mireni ne-am hotarat sa-l ajutam. De fiecare data, inainte de a incepe tratamentul, el ne dadea binecuvantarea, era un mic ritual al vindecarii pe care il folosea. Apoi, pentru a putea lucra mai departe sub indrumarea lui, trebuia sa trecem peste felurite incercari. Eram ispititi cu bani, cu trufie, cu multe altele. Pe mine personal m-a verificat parintele Elefterie cu mult inainte. M-a incercat si cu bani, m-a incercat cu orice, sa vada cum ma descurc. Dar am trecut toate vamile. Intotdeauna cand incerca sa-mi dea bani ii spuneam: <<Nu parinte, rugati-va pentru mine si-mi da Dumnezeu!>>. Si asa era, ce-mi dadea Dumnezeu era mult mai mult decat as fi cautat in lumea obisnuita.
Poate cel mai important lucru pe care l-am invatat de la parintele a fost ca vindecarea vine de la Dumnezeu si numai de la Dumnezeu. De cand l-am cunoscut, duhul Lui m-a insotit pretutindeni, mi-a dezlegat taine pe care nu le-as fi putut patrunde si m-a ferit de greutati, pe care nu le-as fi putut infrunta."
Parintele ingeresc
"Eu nu am avut tata. A murit cand aveam cinci ani. Dar sa fi avut, si tot nu cred ca ar fi putut sa ma educe, sa ma invete cum a facut-o parintele Elefterie. Si asa era nu numai pentru mine, ci pentru multi altii. Avea o putere suprafireasca de a raspandi in jurul lui pace si bucurie. Cu orice probleme, cu orice suparari ai fi ajuns la el, acestea se risipeau ca prin farmec. Apoi, avea o bucurie de viata nemaiintalnita de mine, putea sa faca orice lucru cat de mic intr-un mod perfect, desavarsit. Era foarte vioi: la optzeci de ani, incepand de la gradina, de la pusul zarzavatului pana la gatit ori stiu eu ce alta munca, era bun la toate. Spala vasele sau, daca faceau maicile o mancare nu prea gustoasa, facea el o combinatie, mai adauga ceva, ca pana la urma iesea o mancare foarte buna. Ne uitam si noi, vedeam si ne minunam de fiecare data de chipul exemplar in care facea lucrurile. De altfel, aceeasi stiinta o avea si cand era vorba de oameni, pe care avea un mod deosebit de a-i corecta. Era neclintit, dar cu o mustrare dulce, o mustrare la care nu puteai sa te superi; avea un stil aparte de a te certa. Bineinteles, tot timpul te certa daca greseai, dar te certa asa pe un ton, incat nu te suparai pe el, nu te incrancenai, n-aveai cum. Avea expresii simple, ca marii duhovnici asa sunt: destul de simpli, dar cu cuvinte care atarna greu. Doar cand predica vorbea mai mult, dar nu era genul care sa tina predici lungi, ci era mai degraba un gen mai interiorizat, mai tacut. Adesea, spunea un singur cuvant, dar prin acela rezolva un discurs de un sfert de ora. Si pe deasupra, nu era niciodata incrancenat. Uneori, la fel ca parintele Ilie Cleopa, crea explozii de ras cu cuvintele hatre pe care le rostea. Un simplu gest putea avea la el o greutate extraordinara si adesea surprindea lucrurile in latura lor vesela. Mi-aduc aminte cand a calugarit pe cineva, un om care dupa aceea a ajuns staret la Manastirea Secu. Cand l-a calugarit, acesta era aproape un copil, avea vreo douazeci de ani. La calugarie este un ritual, sa mergi in genunchi de la intrarea bisericii pana in fata altarului. Cand au inceput sa mearga in genunchi, parintele Elefterie ajunsese deja la altar, iar baietanul nu ajunsese nici macar la jumatatea distantei. A fost o explozie de ras in biserica, dar nici vorba sa se fi risipit ceva din sfintenia momentului. Avea o veselie ingereasca."
Stapanul florilor
"Parintele facuse Scoala de Medicina de la Adrianopole si avea niste notiuni medicale care ii nauceau si pe doctorii savanti, mai ales ca eficienta. Era un specialist desavarsit in folosirea plantelor medicinale: le cunostea pe toate foarte bine, florile, radacinile, scoarta si mugurii de pe copaci, stia cand trebuie recoltate, stia tot. Avea tot felul de tratamente cu plante, cu apa, cu ulei de mir. Tin minte ca aveam un furuncul si nu reuseam sa scap de el. Am luat antibiotice, era localizat, nu mai era infectia intinsa, dar zvacnea tot timpul. I l-am aratat parintelui si cu un ac trecut prin flacara l-a intepat, apoi m-a dat cu niste mir, mi-a uns toata zona, iar la doua ore m-a apucat o mancarime si imediat a iesit toata mizeria, nu a mai ramas nimic, nici un semn, nimic. Avea multe feluri de a trata. Doctorii si asistentii medicali se cruceau cand vedeau cum sufla tuica in ochi pentru cataracta, pentru fotofobie, pentru spasm al ochilor, pentru lacrimare. Stiu o femeie careia ii lacrimau ochii, a incercat toate lucrurile si nu a scapat. A tratat-o si de atunci nu a mai avut nimic. Nu oricine putea sa sufle. Daca aveai vreo boala, mai ales cu infectie, nu puteai sa faci tratamentul. Au incercat unii sa foloseasca metoda mai igienic, adica sa ia tuica cu pipeta, dar nu, tot cum stia parintele avea efect. Cat priveste plantele, era al doilea lor Dumnezeu. Desi nu se mai ducea in padure, spunea la fiecare planta: <<Asta e buna, asta nu>>. Si spanzul il impartea in doua categorii, pentru animale si pentru oameni. Cel pentru animale avea niste radacini mai groase si avea un aspect mai salbatic, se vedea. Cel pentru oameni avea o radacina mai fina. Daca omul avea lovituri la cap sau suferise vreun accident vascular, ii punea maceratul din radacina de spanz pe cap. Lua o radacina cat mana si o lasa in apa, intr-o sticla de doi litri, vreme de o saptamana, la cald, apoi lua lichidul cu care facea o compresa, o punea pe cap si lasa sa intre in profunzime. El nu fierbea spanzul, ci doar il punea in apa calda si il tinea pe soba, la caldura, pana cand facea floare - atunci insemna ca se putea folosi. Mai facea ulei de sunatoare. Punea o planta intreaga intr-o sticla, o umplea cu ulei si o lasa tot asa, la caldura, pana cand fermenta deasupra, atunci incepea sa-l guste si dupa gust vedea daca-i gata sau nu. Uleiul era special pentru hemoragii. In cazul durerilor de cap sau al accidentului vascular, lua o piele proaspata de miel sau de oaie, pe care presara tamaie pisata si miere de albine, apoi o punea pe capul bolnavului si o lasa pana se usca mierea aceea. Daca erau lovituri la cap, vase sparte sau cheaguri de sange, in felul acesta se trageau, dispareau. Ma uitam la parintele si ma inchinam. La 80 de ani, putea sa le faca pe toate: drept ca o lumanare, scufundat in rugaciune, cu o vorba buna pentru fiecare, mereu activ. Parintele trata oamenii, se ocupa si de treburile obstei, spovedea si impartasea, facea si rugaciuni. Ziceau maicile de la Manastirea Agapia: <<Cum de nu oboseste cu atatea rugaciuni? Noi la douazeci de ani nu putem sa ne rugam ca parintele, de optzeci de ani>>. Se ruga zi si noapte incontinuu; ceea ce pentru altii era oboseala pentru el era o bucurie si o dulceata nesfarsita. Odata era foarte obosit, abia mergea spre chilie si i-am spus: <<Lasati, parinte, ca va duc eu>> si l-am luat in brate si l-am dus pana la lavita pe care dormea. Va spun sincer ca era usor ca un fulg - nu cantarea mai mult de 30-40 de kilograme, ori poate aceasta usurinta venea din harul pe care i-l daruise Dumnezeu"...
"Pentru mine, vindecarea a fost cea mai mare bucurie"
- Crescut in umbra parintelui, in mirosul de ceara si lumanari, nu v-ati simtit atras sa ramaneti in manastire?
- Parintele m-a examinat pe toate partile, a vazut de ce sunt in stare si intr-o buna zi mi-a propus sa ma duc in manastire, ca in scurt timp imi promite ca voi deveni preot, adica voi trece mai repede prin toate treptele. I-am raspuns sincer: "Parinte, nu pot! Ce sa fac, sa vin in manastire si sa ma gandesc la lucruri lumesti? Nu pot". Si m-a lasat, nu si-a schimbat catusi de putin atitudinea fata de mine, dar nici nu a insistat deloc. Respecta cu sfintenie libertatea fiecaruia. Priviti ochii lui in aceasta fotografie - este facuta la Secu, cu cativa ani inainte de a muri. Pe acest om nu puteai sa-l minti, nu puteai sa te ascunzi de el. Uitati-va ce privire avea, ochii acestia caprui, cu un foc intens si plini de dragoste, iti patrundeau pana in fundul sufletului. Nu puteai sa-l minti, chiar daca voiai, te vedea imediat, n-aveai cum. Era clarvazator. Se duceau oamenii la el si nici nu treceau bine pragul si le spunea pentru ce au venit. Omul ramanea blocat pur si simplu, se temea sa mai inainteze, parca era Dumnezeu langa el si-i vedea toate ungherele fiintei.
- In afara de dvs., parintele n-a mai avut ucenici?
- Au mai fost si altii, dar n-am mai auzit sa mai trateze in prezent. Pentru mine, vindecarea bolnavilor a fost cea mai mare bucurie. Dupa ce am terminat scoala, am lucrat in industria mobilei. Lucram la o fabrica unde se facea sculptura in lemn - o adevarata arta. Munceam cu drag, puneam suflet, dar in obiectul acela de lemn nu gaseam nici a suta parte din bucuria pe care o aveam cand ajutam efectiv un om. Atunci, era in anii 80, m-am hotarat sa intru in legalitate cu vindecarile prin calcaturi, pe care le invatasem de la parintele. Sub indrumarea lui, imbunatatisem mult tehnicile. De la el invatasem sa calc incaltat cu bocancul, ceea ce era adesea foarte dureros. Eu am inceput sa fac aceste calcaturi descult, iar unele manevre chiar cu mana, pentru a fi extrem de precis. Parintele m-a vazut si a incuviintat. Tratasem sute de oameni deja, asa ca am facut o adresa la Ministerul Sanatatii de atunci si am primit raspuns sa ma prezint la Spitalul Judetean Neamt. Am luat binecuvantare de la parintele Elefterie si am ajuns acolo, la oras, in fata unei comisii de medici. M-au pus la proba si mi-au dat doi bolnavi. Era unul cu un lumbago acut, care nu se putea indoi deloc de la mijloc, statea de vreo doua saptamani in spital, fara nici un rezultat. I-am facut o singura data o manevra, s-a sculat, i-am spus sa se aplece si s-a aplecat la 90 de grade. Doctorii se uitau unul la altul si nu stiau ce sa zica. Celalalt era cu o luxatie la genunchi, am rezolvat si cu el. Atunci au vrut sa ma incurce, ma intrebau tot felul de denumiri stiintifice de boli. Ca de ce-i aia, ca de ce-i cealalta. Atunci le-am spus: "Dvs. degeaba ii spuneti bolnavului ce boala are, daca nu stiti sa-l faceti sanatos!". M-au trimis sa mi se faca electroencefalograma (eu nu stiam pe vremea aceea ce mi se face), m-au intrebat daca aud voci, vorbe. "N-aud, doamna, nimica!", i-am spus doctoritei care ma cerceta. Mi-am dat seama ca voiau sa ma gaseasca nebun, dar n-aveau cum. Unui medic i s-a facut mila, m-a luat deoparte si mi-a spus: "Mai baiatule, n-o sa-ti dea astia niciodata dreptul sa practici, sunt prea orgoliosi. Mai bine du-te acasa, ca sa nu-ti faca si alte necazuri...". M-au trimis acasa si am primit prin posta raspuns: "Intrucat nu aveti cunostinte medicale corespunzatoare, nu putem sa va acordam dreptul sa practicati metoda dvs. de tratament". Asta m-a ambitionat mai tare si, dupa Revolutie, am plecat in Bucuresti, unde l-am cunoscut pe doctorul Pavel Chirila, cu care am lucrat la Spitalul "Cristiana" si care m-a indrumat putin. Am urmat apoi tot felul de cursuri - asa am aflat ca ceea ce invatasem eu de la parintele era osteopatie -, iar pe urma am primit certificatele de libera practica. Acum, tratez cu metoda parintelui Elefterie zeci de doctori, zeci de persoane importante din Politie si Procuratura, ori de prin ministere.
Visul
"In ultimii ani, inainte de Revolutie, parintele a fost mutat de la Agapia la Secu, o manastire unde era staret un parinte, Macarie, maior in Securitate, cu acte in regula. Era un om de o rautate si o brutalitate ingrozitoare, dar pe mine si pe parintele ne lasa in pace, pentru ca avea nevoie de noi. La parintele si la mine veneau sute de oameni bolnavi, care lasau apoi bani pentru manastire. Tot la noi veneau colegii lui din Securitate, cu dureri de oase, pe care ii tratam. La sarbatori, se umplea curtea manastirii cu ofiteri de securitate, care benchetuiau, in frunte cu staretul Macarie. Acest staret ii batea si ii maltrata pe calugari, era un fel de temnicer - e drept, mai bland - si pentru parintele Elefterie.
La un moment dat, cum parintele Elefterie era vazator cu duhul, a simtit ca i se apropie sfarsitul si, macar ca era inconjurat cu atata dragoste in Moldova, el voia sa se intoarca la manastirea de unde plecase - Dervent. Pazit de atata securitate, nu avea cum. A venit insa si decembrie 89, iar staretul Macarie a fugit la Mitropolia Moldovei, ca sa nu fie linsat de oamenii din sat care-i stiau faptele, iar parintele Elefterie a fost liber sa plece. Ne-a spus intr-o zi ca se duce la Dervent, pentru ca i se apropie sfarsitul si vrea ca acesta sa-l gaseasca acolo. El a plecat la Dervent, eu la Bucuresti. Am aflat dupa cateva luni ca a murit si ca trebuie sa merg repede la inmormantare... Am fost naucit. M-am simtit singur pe lume, cum nu ma simtisem niciodata. A fost perioada cea mai grea din viata mea. Nu stiu cine mi-a spus ca acum ma va ajuta cu duhul lui, chiar mai mult decat inainte, dar eu aveam nevoie de el si de prezenta lui. Ma gandeam ca nu voi mai gasi vreodata un asemenea om, cu un asemenea har, si care sa fie atat de implinit duhovniceste. Si, intr-adevar, nu am mai gasit pe cineva. Am incercat cu feluriti duhovnici, care m-au ajutat cu cucernicia si harul lor, dar nici nu se punea problema sa ma apropii de cineva, nu eram parca pe aceeasi lungime de unda. Pana la urma, tot parintele Elefterie m-a ajutat, intr-un fel in care nu m-as fi asteptat - in vis. Cand aveam o incercare grea, care mi se parea fara iesire (si au fost destule), il visam noaptea si imi spunea acelasi lucru: sa fiu linistit, ca totul va fi bine. Dimineata ma trezeam cu o pace adanca in suflet si lucrurile se aranjau de la sine, in mod miraculos. Acum ma gandesc ca in vis facea acelasi lucru pe care-l facea in urma cu 25 de ani la Agapia Veche: cand se apropiau oamenii de el cu necazuri, numai prin simpla lui prezenta le risipea supararile, ii facea sa se intoarca acasa inseninati si cu credinta, iar treburile se rezolvau de la sine...
Mi-a trebuit ceva timp sa-mi dau seama ca duhul lui ma insoteste mereu, chiar si atunci cand nu mai era in viata. Parca o forta nevazuta dirija lucrurile imprejurul meu pentru a invata ceea ce era de invatat. Trec anii, dar si acum deslusesc sensuri ale unor cuvinte spuse de parintele cu mult timp in urma. Si, ce-i mai important, imi dau seama ca el nu a murit niciodata, ci doar s-a mutat la Ceruri, de unde ma vegheaza ca si inainte.Ilie Tudor
Dascalul</b><b>Parintele Elefterie
Adevaratul nume al parintelui Elefterie este Enache Mihail. S-a nascut la 11 noiembrie 1900, pe teritoriul Bulgariei, la Leaskova, intr-o familie de romani: Aristita si Constantin. Despre copilaria sa si despre viata de dinainte de monahism se stiu foarte putine lucruri, multe din surse orale. Dupa ce termina cursurile scolii primare si un curs secundar, se inscrie la Scoala de Medicina de la Adrianopole, unde este initiat in metodele de vindecare cu plante si in osteopatie. Se casatoreste, dar sotia impreuna cu fiica sa mor la nastere. Aceasta pierdere il marcheaza profund, iar la varsta de 32 de ani intra la manastire. La 33 de ani este calugarit, pentru ca cinci ani mai tarziu sa fie numit staret al Manastirii Dervent din Dobrogea. Blandetea, taria de caracter, puterea rugaciunii si harul vindecator al parintelui Elefterie (numele sau calugaresc vine de la sfantul mucenic Elefterie) i-au cucerit in scurta vreme pe toti cei din jurul lui, asa incat in scurt timp s-a strans in jurul sau o comunitate monahala puternica. Dupa razboi, cand a inceput prigoana impotriva credintei, parintele Elefterie impreuna cu obstea Manastirii Dervent reusesc sa supravietuiasca si, mai mult, in 1955, se infiinteaza o scoala monahala cu durata de trei ani. In 1959, se fac mai multe plangeri si declaratii false, in urma carora parintele a fost obligat sa paraseasca manastirea, care este inchisa si transformata in ferma de animale.
Intre anii 1959 si 1970, parintele Elefterie se angajeaza ca paznic la ferma horticola "9 Mai" din Tulcea, pentru ca apoi sa fie reabilitat si trimis ca duhovnic in Moldova, la Manastirea Agapia Veche. Aici este primit cu o dragoste extraordinara si, in scurt timp, devine o adevarata legenda printre localnici, fiind renumit mai ales pentru harul sau tamaduitor. Popularitatea sa extraordinara ingrijoreaza autoritatile comuniste, care se hotarasc sa-l mute la Manastirea Secu, pentru a fi mai usor de tinut sub observatie. In pragul varstei de 90 de ani, simte cum puterile ii slabesc, isi simte sfarsitul aproape si vrea sa mearga la Dervent. Dorinta sa pare irealizabila, manastirea fiind inchisa de mai bine de 30 de ani, dar spiritul vizionar al parintelui este inca o data confirmat. La putin timp, se declanseaza Revolutia din decembrie 89, iar manastirea este redeschisa. In 2 februarie 1990, parintele Elefterie ajunge din nou in Dobrogea, la manastirea sa de suflet. Se stinge dupa cateva luni, la 12 mai 1990, iar trupul ii este ingropat in partea dreapta a altarului, unde a slujit vreme de ani si ani. Printre credinciosi se spune ca alaturi de crucea izvoratoare de mir de la Dervent, mormantul parintelui Elefterie este un alt miracol al locului, aici fiind facute numeroase vindecari.
Ucenicul</b><b>Viorel Butnaru
S-a nascut in satul Grumazesti din judetul Neamt si a copilarit in zona faimoaselor manastiri din Moldova. Mama sa, o ferventa credincioasa, l-a dus cand avea 15 ani la Manastirea Agapia Veche, unde l-a cunoscut pe parintele Elefterie. Acesta i-a descoperit harul tamaduitor si l-a indrumat pentru a se desavarsi in arta vindecarii prin calcaturi - o metoda traditionala de vindecare, asemanatoare cu osteopatia, deprinsa de parintele la Adrianopole. Se poate spune ca, in paralel cu liceul, domnul Butnaru a absolvit "scoala de medicina manastireasca" a parintelui Elefterie. Pana in decembrie 89, nu a primit dreptul de a practica oficial metodele de vindecare deprinse la manastire. Dupa ce urmeaza mai multe cursuri din cadrul Ministerului Sanatatii, primeste acest drept si, din acel moment, isi desfasoara activitatea in Bucuresti, ajutand sute de pacienti din toate colturile tarii.
Prin metodele terapeutice aplicate de domnia sa se vindeca sau se amelioreaza mai ales boli ale scheletului si ale coloanei vertebrale, cum ar fi: hernia de disc, scolioza, cifoza, lombosciatica, spondiloza, luxatiile etc. Proband insa ideea ca adesea bolile apar ca o reflectare a unor dizarmonii mai profunde, aceste procedee s-au dovedit a fi eficiente si in cazuri de dureri de cap, tulburari de echilibru si de memorie, tulburari nervoase cauzate de pozitionarea incorecta a vertebrelor cervicale, in cazurile de afectiuni ginecologice si digestive cauzate de pozitionarea incorecta a bazinului. Cazuistica domniei sale este cu adevarat impresionanta, prin metoda sa de vindecare fiind ajutati sute de oameni aflati in suferinta.
D-l Viorel Butnaru poate fi gasit la Cabinetul Somavita (unde trateaza alaturi de sotia sa, de profesie medic) din Bucuresti- str. General Berthelot nr. 86, tel. 01/638.43.29.