Reportaj pe urmele unui... reportaj</b><b>Manastirea "Negru Voda"
- S-au scurs trei ani de cand in paginile revistei noastre s-a publicat primul reportaj dedicat asezarii monahale rupestre "Negru Voda" ("Locul unde istoria se intalneste cu ingerii", F. As nr. 347). Pierduta pe-un varf de stanca, infipta in malul abrupt al raului Dambovita (pe soseaua Targoviste - Campulung), istoria manastirii, plina de enigme si de minuni, dar ruinata de saracie, i-a impresionat puternic pe cititorii revistei noastre, care au pornit-o la drum, din cele mai indepartate colturi de tara, ca sa-i vina in ajutor. Insirati pe drumeagul pe munte, intr-un pelerinaj al credintei si darniciei, au dus in spinare merinde si - strans in palma - cate-un banut, rupt, adesea, de la gura copiilor. Minunilor manastirii li s-a adaugat, astfel, si o minune omeneasca: in chiliile din varful muntelui, luminate cu lampa de gaz, s-a aprins lumina electrica, biserica veche a fost renovata si-adaugita, s-a asezat fundatia unei biserici noi. Pentru a vedea toate acestea si pentru a afla ce se mai intampla la manastirea ajutata de ingeri adevarati, autorul primului reportaj a mai facut o calatorie la Negru Voda -
Scurta recapitulare istorica
Pe Valea Dambovitei, intre Targoviste si Campulung-Muscel, la cea mai stancoasa stramtoare a raului, se afla o culme ametitor de inalta, numita "Muchia Cetatuia" sau "Dealul lui Negru Voda". In varful acestui pinten muntos, legendarul voievod valah a ctitorit, acum sase veacuri si mai bine, un schit ce i-a pastrat numele pana astazi. Traditia locului, transmisa de la o generatie la alta, spune ca aici, pe culmea dintre "Valea lui Coman" si "Valea Chiliilor", a existat una dintre cele mai vechi vetre isihaste romanesti, intemeiata de calugari pelerini veniti de la Muntele Athos, acum aproape o mie de ani.
Alaturi de bisericile sapate in stanca din muntii Buzaului, Schitul "Negru Voda" este unul dintre rarele monumente rupestre de acest fel din Tara Romaneasca. Prin vreme, misterul acestui loc binecuvantat a fost sporit de Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului, de Izvorul Vindecator, care picura in altarul bisericii doar cateva luni pe an, ca si de moastele Cuviosului Ioanichie Schimonahul, ce isi asteapta canonizarea din partea Sfantului Sinod. Dar cu acestea, minunile locului nu s-au terminat.
"Cei ce umbla prin nori"
Nenumaratele sapaturi arheologice, intreprinse cu incepere de la jumatatea veacului trecut, au stabilit ca pe "Muchia Cetatuia" ar fi existat un important centru spiritual geto-dacic, datat inca din secolul al V-lea i.Hr. Traditia locala spune ca Zamolxe insusi vizita periodic aceste meleaguri pierdute de lume, unde isi gasisera refugiu pentru meditatie, in multimea pesterilor din stanca muntelui, monahii daci pe care, cateva sute de ani mai tarziu, Strabon ii numea "cei ce umbla prin nori". Acest veritabil spirit ascetic al locului a fost continuat, in chip tulburator, de sihastrii crestini, care si-au facut simtita prezenta aici dupa un mileniu de la disparitia discipolilor lui Zamolxe. Lor le-au urmat, la inceputul celui de-al doilea mileniu crestin, primii calugari pelerini sositi de la Muntele Athos. Acestia au adus cu ei asprimea traditiei athonite si au format prima comunitate monahala de tip isihast de la sud de Carpati. Abia in tarziul Evului Mediu, voievodul valah Negru Voda a descoperit "rezervorul" de spiritualitate ce se ascundea pe aceste meleaguri, iar ctitoria sa a consfintit o traditie care se pierduse deja in negura vremurilor. In urmatoarele veacuri, Schitul "Negru Voda", devenit ulterior manastire, a cunoscut un glorios pelerinaj voievodal, semn al prestigiului misterios pe care il avea locul. Mari domnitori crestini au trecut pe aici, dandu-si intalnire cu ingerii in lacasul de rugaciune si spovedanie sapat in piatra muntelui. Dar pentru ca Dumnezeu a vrut sa arate ca aceasta asezare pastreaza o incarcatura sacra iesita din comun, acum doua sute de ani si mai bine s-a petrecut la manastire o mare minune, ce continua neintrerupt pana in ziua de azi. In fiecare an, pe data de 16 aprilie, cand crestinii sarbatoresc Izvorul Tamaduirii, care este si unul dintre cele doua hramuri ale asezamantului, langa proscomidiarul daltuit in piatra, in interiorul altarului bisericii rupestre, incepe sa curga un fir de apa cu calitati miraculoase, ce se aduna, picatura dupa picatura, intr-un mic bazin aflat in spatele Sfintei Mese. Aceasta apa tamaduitoare, ce a vindecat nenumarati oameni aflati in suferinta, izvoraste neintrerupt pana la 15 august, cand se sarbatoreste cel de-al doilea hram, Adormirea Maicii Domnului. A doua comoara duhovniceasca din izolata manastire asezata intre cer si pamant este Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului. Ea a fost pictata spre sfarsitul secolului trecut, de ieromonahul Dorotei, dar numai in zilele cand calugarul tinea post negru. Evlavia adanca a zugravului, impreuna cu Indurarea Celei Infatisate pe lemnul de nuc, au facut din miraculosul Chip o Icoana Savarsitoare de Minuni, ce alina de atunci incoace suferintele multimilor de obiditi care au venit sa-i induplece Mila nesfarsita. Tuturor pelerinilor crestini ce se ostenesc pe urcusul anevoios, pana in varful muntelui, pentru a se inchina in fata Preasfintei Fecioare si pentru a face cate o danie, oricat de modesta, li se da o veste minunata, de indata ce trec pragul manastirii. Traditia asezamantului spune ca Maica Domnului se roaga pentru iertarea unui sfert din pacatele fiecarui credincios care a avut rabdarea si ravna sa urce pana la schit! Insa intelegerea mai adanca a acestui loc binecuvantat de-abia acum incepe...
Sfantul din stanca
Pe versantul abrupt si foarte greu accesibil al pintenului muntos pe care se afla manastirea, in partea de sud-est, se pot vedea si astazi, cu ochiul liber, nenumarate guri de pesteri. In haul de dedesupt se deschide o depresiune ingusta, strabatuta de paraul Cetatuia, care se varsa in apa repede curgatoare a Dambovitei. Aceasta vale este numita de localnici, de mai multe veacuri, Valea Chiliilor. In aceste pesteri au salasuit si discipolii lui Zamolxe, dar si sihastrii crestini de mai tarziu. Aici s-a format cea dintai comunitate isihasta de rit athonit din Tara Romaneasca. Chiar si unii dintre monahii de la Manastirea "Negru Voda" s-au pustnicit prin aceste pesteri, spre batranete, cand au ajuns la o adanca traire mistica. Dupa marea traditie a "zavoratilor", ce se zideau de vii in pesteri, lasand doar o mica deschizatura, prin care sa patrunda aerul si prin care puteau primi de la ucenici putina hrana sau Sfanta Impartasanie, tot astfel, pe aceste meleaguri, au aparut sihastrii "nebuni intru Hristos", pe care localnicii i-au numit "chilioti". Ei se desparteau chiar si de obstea monahala si se izolau in cate o pestera, pentru tot restul zilelor. Unul dintre acestia a fost si Cuviosul Schimonah Ioanichie, care s-a nevoit pe Valea Chiliilor in primele decenii ale secolului al Xvii-lea. El a devenit "chiliot" si s-a inchis de buna voie intr-o pestera din peretele muntelui, unde a vietuit mai mult de 30 de ani. Numai ucenicul sau ii aducea paine si apa, o singura data pe saptamana, pe care le cobora pana la gura pesterii cu o franghie, din cauza locului foarte abrupt. Din timp in timp, egumenul de la Negru Voda ii trimitea, pe aceeasi cale, Sfintele Taine. Dupa o nevointa atat de aspra, acest Mare Cuvios, ajungand la masura sfinteniei si cunoscandu-si dinainte sfarsitul, si-a sapat singur mormantul, in fundul pesterii. Apoi s-a culcat in acel pat de piatra si si-a dat sufletul in mainile Domnului. Au trecut veacuri in care numele sau a fost uitat, iar pestera cu desavarsire abandonata. Pe la inceputul acestui secol, arhimandritul Pimen, de la Manastirea "Negru Voda", a hotarat sa-si petreaca Postul Mare in aceeasi pestera, unde a coborat agatat pe franghii. Coplesit de emotie, monahul a descoperit in adapostul de piatra osemintele intregi ale marelui sihastru, intinse pe acelasi pat de stanca, ca in urma cu cateva veacuri. Erau galbene, placut mirositoare si acoperite cu o panza de paianjen. Deasupra, pe peretele pesterii, erau cioplite in piatra un nume si un an: "Ioanichie Schimonah 1638". Resturile pamantesti ale sfantului au fost aduse in manastire si inhumate cu mare grija, dupa o cuvenita slujba, in asteptarea canonizarii ce nu s-a savarsit nici pana in ziua de azi. In 1997, la mutarea cimitirului intr-o latura a curtii, actuala obste monahala a gasit osemintele in aceeasi stare placut mirositoare. Ele au fost spalate si unse cu mir, dupa care au fost reinhumate intr-o racla, asteptandu-se in continuare hotararea Sfantului Sinod. Cand s-a construit pridvorul cel nou al bisericii, prin daniile cititorilor revistei "Formula As", parintele staret Modest Ghinea a primit binecuvantarea Preasfintitului Calinic Argesanul de a-l picta pe sfant pe peretele exterior. Singurul impas a fost acela ca nu se stia chipul cuviosului. Intr-o noapte, unul dintre frati l-a visat pe Cuviosul Ioanichie, si trasaturile chipului sau i s-au intiparit in memorie. Astfel, sfantul a fost zugravit in fresca dupa aratarea suprafireasca din visul ucenicului. Aceasta a treia comoara duhovniceasca a Manastirii "Negru Voda" a raspandit si mai mult faima lacasului, numit acum, de foarte multi pelerini crestini, "Micul Athos Romanesc" si dezleaga taina misterioaselor meleaguri... Sa aflam care este ea.
</b><b>"Aici suntem mai aproape de Dumnezeu"
Obstea monahala de astazi numara mai putin de zece membri. In afara de parintele staret, care se pregateste sa implineasca 38 de ani, si pe langa cele doua maicute, plus o sora, toate trei ajunse la batranete, restul calugarilor si al ucenicilor abia ating varsta adolescentei. In pofida greutatilor de a asigura ritualul cuvenit, pe care le presupune o comunitate atat de redusa, in acest asezamant vietuirea se face dupa regulile cele mai stricte ale Pravilei manastiresti, cu restrictii canonice de tip athonit. Aici nu se mananca niciodata carne, se slujesc zilnic Sf. Liturghie si Miezonoptica, iar Psaltirea este citita fara intrerupere. In lipsa unui izvor, toate mancarurile se gatesc cu apa de ploaie, vara, si cu zapada topita, iarna. Loctiitorul staretului, parintele econom Atanasie, nici nu a apucat sa implineasca 19 ani! S-a calugarit anul trecut, cand varsta majoratului i-a ingaduit sa faca acest pas decisiv. Pare firav ca un adolescent, dar te tintuieste, prin lentilele ochelarilor, cu o privire de om matur. Vocea sa subtire te avertizeaza: "Nu conteaza varsta trupului, ci varsta monahala!". El povesteste ca, in urma aparitiei reportajului de acum trei ani din revista noastra, s-au primit saci intregi de scrisori, o multime de mandate postale cu sume de bani si nenumarate colete cu hrana si imbracaminte. Duminica de duminica, de atunci inainte, dar mai ales in zile de sarbatoare, siruri de oameni urca serpentinele muntelui, pentru a le duce monahilor macar o paine sau o sticla cu untdelemn. Toti binefacatorii sunt pomeniti neincetat la slujbe. De trei ani incoace, au sosit mii si mii de pelerini din toata tara, ca si din Franta, Germania, Suedia, Canada sau chiar din indepartata Australie. "Toti cei care s-au rugat cu sufletul curat au primit raspuns bun, dupa masura credintei lor!", adauga tanarul monah. "Intreaga obste incearca un sentiment de mare recunostinta pentru demersul revistei <<Formula As>>, fara de care nu s-ar fi putut petrece innoirile ce se vad, chiar daca marturisim cu stanjeneala ca mai avem inca mare nevoie de ajutor, pentru a termina paraclisul cel nou, refacerea chiliilor si racordarea la apa curenta. Noi continuam sa traim din mila publica..."
Dupa cateva clipe de tacere, parintele Atanasie isi impinge ochelarii pe nas si dezleaga misterul acestui loc binecuvantat de Dumnezeu. "Toate minunile ce s-au petrecut aici de-a lungul timpului se datoreaza faptului ca intreg muntele este plin de moaste de sfinti, inca nedescoperite. Aidoma Cuviosului Ioanichie Schimonahul, majoritatea pesterilor de aici ascund ramasitele neputrezite, de sute si mii de ani, ale unui sir nesfarsit de sihastri, de chilioti, de zavorati, ce s-au ostenit spre slava lui Dumnezeu. Intreaga muchie a Cetatuii este ca un depozit urias de sfintenie, ce iradiaza, prin puterea Duhului Sfant, vindecare, pace, iubire, evlavie... Acesta este marele secret al locurilor! Aici suntem mai aproape de Dumnezeu."
Am parasit "Micul Athos Romanesc" cu o mare emotie in suflet. La vreme de seara, luminile manastirii, aprinse pe varful de piatra al muntelui, ard la fel de frumos ca stelele de pe cer. Si in fiecare din ele se afla lumina unui suflet de bun crestin.
Marius Petrescu
Fotografii: Petre Cojocariu