Povestea unei posete</b><b>- Pe urmele Veronicai Micle -</b><b>Mesagera cu ochi albastri
"Este poseta doamnei Veronica Micle", a spus, asezand-o cu grija pe masa, netezindu-i zalele de argint. Apoi batrana s-a dat un pas inapoi, lasandu-si bratele sa cada neputincioase pe langa trup. Facuse pasul. Incalcase un legamant. Cel rostit odata, demult, ca va lasa mostenire in neam aceasta poseta a Veronicai. Saracia este insa mai tare ca juramintele. Ajunsa la limita existentei, era nevoita sa o instraineze acum pentru bani...
Donatia s-a savarsit in urma cu cateva saptamani la Muzeul Literaturii Romane din Iasi. Posesoarea obiectului avea 90 si ceva de ani si parea sa vie din alta lume. Prima care a cunoscut-o a fost doamna muzeograf Ioana Cosereanu, pe care intamplarea a impresionat-o profund. "Mergea foarte greu, sprijinita de bratul unei nepoate, dar varsta nu-i stirbise tinuta demna a trupului, ce impunea respect. Era imbracata cu un palton ingrijit, guler si caciula de vulpe argintie, probabil cele mai bune haine de strada ale ei. Doamne, si avea si niste ochi asa de albastri, incat ar fi putut sa-ti descoase toate secretele din suflet cu ei! Inca din primele vorbe, am simtit ca nu poate fi o impostoare." Fara prea multe introduceri, cu o raceala aristocratica in glas, batrana i-a spus ca mama sa fusese vecina si buna amica cu Veronica Micle, primind cadou, chiar din mana poetei, aceasta gentuta de argint. "Nu ne asteptam ca dupa atata amar de vreme sa se mai fi pastrat ceva din lucrurile Veronicai. Am fost, cu totii, foarte emotionati."
Pretul relicvei a fost extrem de modest: trei milioane de lei. Doamna Cosereanu participase nu de mult la o licitatie bucuresteana, unde un obiect asemanator se vanduse cu douasprezece milioane. I-a spus batranei, dar ea nu s-a targuit. "Se citea pe chipul ei o oarecare oboseala, o repulsie fata de vremurile pragmatice de azi. Era si asa destul de amarata ca se despartea de un lucru atat de drag. De fapt, cred ca nici nu cauta neaparat un mare castig. Cauta mai mult un loc in care sa se asigure ca obiectul acela va ramane posteritatii." A pus-o pe nepoata sa semneze actul de donatie. Dupa aceea, i-a rugat insistent pe cei de la muzeu sa nu dezvaluie nimanui - mai ales presei - nici numele, nici adresa, motivand ca mai are acasa cateva obiecte la fel de pretioase si se teme de hoti. Asta a fost tot. Si cateva lacrimi, mai puternice decat demnitatea, care i-au tulburat pentru o clipa seninul albastru al ochilor.
Doamna muzeograf imi ingaduie sa privesc si eu indeaproape gentuta. Desi pare o lucratura destul de solida, cu zale duble de argint, atingerea impletiturii metalice iti da o senzatie de moliciune, de catifea. Unul dintre cele doua safire de la inchizatoare fusese rupt. Pe alocuri, si tesatura inelelor de argint se stricase, iar batrana incercase, cu o incredibila meticulozitate sa o dreaga, folosind o lita subtire ca firul de pai. In poseta nu incapeau multe lucruri: rujul, un fard, un flaconas de parfum, batista alba si dantelata a poetei si, poate, din cand in cand, vreun ravas de amor. Cum arata oare aceasta poseta pe bratul alb si rotund al "dulcei" femei, adorata in versuri de Eminescu? Cand o purtase? La teatru, lasand-o sa scanteieze in penumbra viorie a vreunei loji, sau poate la vreo serata de la Viena, in acel ploios an 1872, cand micul obiect de argint insotise inaltarea mainii delicate si albe, sarutate pentru intaia oara de "studintele" Mihai Eminescu? O intreb pe distinsa muzeografa daca mica poseta de argint ii evoca o trasatura anume din personalitatea fascinanta si aburoasa a Veronicai Micle. Muzeul din Iasi e bogat in documente Eminescu, intre care iubirea vietii poetului mai zambeste, si astazi, din rame aurii. D-na Cosereanu imi relateaza o intamplare socanta. La cateva zile dupa vizita batranei doamne, un grup de bucuresteni intrase in fosta casa a lui Vasile Pogor, dornici sa vada tezaurul literar ascuns in somptuoasele incaperi ale conacului. Cand doamna muzeograf a ajuns cu prezentarea la lucrurile Veronicai Micle, unul dintre barbati s-a pierdut cu firea: "Hei, doamna, lasati-ne cu femeile si cu nenorocita asta de Veronica Micle, care si-a batut joc de Eminescu!". D-na Cosereanu marturiseste ca in momentul acela a trait un cumplit sentiment de jena. Se invinovatea cumva pe ea insasi ca a putut sa auda asemenea ocari. "Culmea este ca injuriile astea vin numai din partea barbatilor. Sper din tot sufletul ca acum, dupa publicarea volumului de corespondenta inedita dintre Eminescu si Veronica, sa se faca lumina in aceasta relatie. Sa se inteleaga ca poetul a iubit-o enorm pe frumoasa cu parul de aur, tot astfel cum si ea s-a stins de durere la moartea lui. Ar trebui, in sfarsit, ca Veronicai sa i se faca dreptate..."
</b><b>Pe urmele Batranei Doamne
Cutreier strazile Iasului in cautarea unei batrane cu ochi albastri. Vreau sa aflu mai multe despre povestea posetei si despre cea careia i-a apartinut. Cineva imi soptise ca femeia locuieste pe strada Gane, in apropierea casei de odinioara a familiei Micle, acolo unde Veronica fusese sotie si mama a doi copii. Ajung pe o strada povarnita si infundata, infipta intr-un umar de deal al Copoului. Casele vechi, adunate in doua siruri pitice, mai respira aburii Iasului de demult. Casa poetei insa a disparut. Inghitita de o constructie noua, din ea au mai ramas poate chenarele proeminente ale ferestrelor zabrelite si braul de ingerasi cu gurile deschise si aripi de ipsos, insirati sub streasina acoperisului. Nici vorba de "scara din lemn ce dadea intr-o veranda intinsa", pe care urcase, de atatea ori, in chip de zburator, Eminescu. Pe ce parte sa fi fost salonasul cu peretii impovarati de tablouri, cu mobila acoperita de panglicute si perne pictate, de miniaturi in rame subtiri si cutioare de lac chinezesc, celebra odaie in care stapana casei aparea mereu stralucitoare de frumusete, ametindu-i de farmece pe bietii literati junimisti? Intreb un trecator despre o batrana profesoara care ar locui prin imprejurimi. Barbatul ridica din umeri indiferent. Conacul galbui de vizavi si Casa-muzeu "Nicu Gane" sunt singurele imobile de pe strada ce supravietuiesc din frumoasa era a Junimii. Nici cel mai dibaci hot n-ar fi ghicit adresa femeii. Era doar o strada veche, ce-si pierduse cu totul memoria, ca multe altele ale Iasului.
*
Iata-ma din nou in palatul Convorbirilor Literare, de data asta in pivnitele Casei Pogor, luminate de felinare si mirosind a vin de Cotnari. Ma intalnesc aici cu doamna Lidia Ciocoiu, redactorul-sef al Editurii "Polirom". Este cea care a redactat volumul de corespondenta inedita Eminescu - Veronica Micle, prima ieseanca ce a avut privilegiul sa priveasca, dupa mai bine de un veac, cerneala violeta a scrisului Veronicai. Stia despre povestea posetei, era de acord ca ascunde o mica drama. O intreb despre epoca acelui obiect de argint, despre iubirea celor doi poeti condamnati la singuratate si, nu in ultimul rand, daca aceste scrisori pot sa schimbe ceva din portretul atat de hulit al Veronicai Micle. "Da, eu cred ca deja se infiripa un chip nou al acestei poete. La foarte scurt timp dupa publicarea corespondentei de dragoste, au inceput sa se faca auzite tot mai numeroase voci <<pro-Veronica>>, si nu din partea oricui, ci a unor critici literari importanti, precum Nicolae Manolescu, Dan C. Mihailescu... Dintr-o data, acea Veronica proscrisa, pe care <<am mostenit-o>> de la George Calinescu drept o femeie de lume, superficiala, frivola, e inlocuita cu o fiinta capabila de trairi profunde si, mai mult decat atat, capabila de a si le marturisi in scris. Pe de alta parte, daca pana acum se cunosteau numai 66 de scrisori, majoritatea din partea Veronicai, astazi avem inca 108, inedite, dintre care - retineti - 93 sunt ale lui Mihai Eminescu. Nu se mai poate spune ca doar ea il hartuia cu scrisorile. Eminescu i-a scris, i-a raspuns si, cu siguranta c-a iubit-o cu o la fel de mare intensitate.
Nu putem insa sa intelegem sentimentele acestei femei, fara a incerca sa ne reintoarcem cu ochii mintii in epoca aceea. Sa nu uitam ca era o epoca rigida, victoriana, cand nu se putea merge de mana pe strada asa, oricum, cu oricine, cand sarutarea unor degete neacoperite de manusa putea atrage cele mai suculente cleveteli. Incerc sa-mi dau seama cat de chinuitoare era dragostea asta, intr-un biet targ de provincie, fiindca acesti oameni trebuia sa se ascunda in permanenta. Aici intervine insa o cumplita ironie a sortii: dincolo de faptul ca trebuia sa se ascunda, mai era intre ei si distanta asta infernala Iasi-Bucuresti, Bucuresti-Iasi. Dorul i-a obligat la scris. Si iata ca astazi, prin aceste scrisori, avem acces la relatia lor, asa cum a fost cu adevarat. Ii regasim acolo foarte umani, preocupati de probleme obisnuite; abia in scrisori am vazut-o eu pe Veronica, intr-adevar cocheta, preocupata sa fie in pas cu moda, predispusa la flirt, caci flirtul era o zeitate a epocii, <<intra in meniu>>. Nu se putea fara el. Foarte pe scurt, cred ca era genul de femeie dupa care e imposibil sa nu intorci capul pe strada. Unii spuneau chiar ca <<avea pe dracu" in ea>>. Scrisorile din care reiese limpede cochetaria Veronicai si, totodata, gelozia lui Eminescu au fost scrise in luna martie a anului 1880. Veronica ii scrie pe 8 martie, 1880: <<De cand am inceput a iesi din casa, m-a palit un gust de cochetarie ca mai demult, incat, Mitule, trebuie sa stii ca-mi port parul pudrat cu blond si, zau, nu-mi vine defel rau!>>. Incerc acum, mai mult decat pe Veronica pudrata cu blond, sa mi-l inchipui pe Eminescu, aflat la Bucuresti, deschizand aceasta scrisoare. Sunt convinsa ca gelozia prin care a trecut citind aceste randuri capata dimensiuni uriesesti. Dovada, raspunsul lui, care vine peste doua zile, pe 10 martie, teribil de afectat: <<Iarta, daca tu reconvalescenta, pudrata si reintrata in valurile cochetariei - spre trezirea geloziei mele - primesti de la mine, exilatul, o scrisoare cam ursuza si monotona...>>. Iar la aceasta scrisoare trista, imediat, pe 12 martie, ea toarna si sare pe rana: <<Mitule, uitam sa-ti spun ca mi-am luat un corset cu dantele albastre, ce vrei - iar m-am facut cocheta, ca acum doua-trei luni, ba inca si mai cocheta!... Spre a varia, mi-am taiet parul la Vienoise si-l frizez in toate zilele, in fine, mi-am cumparat palarie N?niche si botine Louis Xv si alte mofturi, numai un lucru ma deranjeaza - e un frig nemaipomenit prin Iasi si nu prea pot sa ma preumblu cum doresc...>>. E dovada clara a cochetariei. Nici macar nu e vorba de o femeie care se vrea frumoasa numai pentru ea. Pentru Veronica, era obligatoriu sa fie privita si de ceilalti. Avea nevoie de public. E de la sine inteles ca isi alegea cu mare grija imbracamintea si accesoriile, ca putea face orice, ca sa-si cumpere o atat de la moda... posetuta de argint."
Adeverinte de dragoste
"Iar acum ne intrebam: oare a fost, intr-adevar, Veronica o rasfatata? Ea, fata de vaduva saraca din Nasaud, maritata cu un om avand 35 de ani peste varsta ei, care a murit, lasand-o fara nici un sprijin banesc si cu doua fete minore? Ea, care a trebuit sa suporte o viata intreaga toate rautatile si barfele semenilor? Oare era o rasfatata? Cu toate aceste atuuri - frumusete, cochetarie, inteligenta, pozitie sociala -, viata ei n-ar fi putut intra intr-un normal? De ce pana la urma a ales moartea?
Aceasta rasfatata s-a dus la Bucuresti sa-i fie aproape lui Eminescu, in ultimele sale zile de boala. Iata cum apare scena vizitei ei, in amintirile de la Junimea ale lui George Panu: <<Prin 1888-"89, Eminescu este adus la Bucuresti... Intr-o zi, aud un glas de femeie prin sala, oftand. Deschid usa si intalnesc pe Veronica Micle, care-si framanta mainile si se tinea de par. "Ce este, m-me Micle", o intrebai eu? "Ce sa fie, am venit dupa Eminescu. Acum ies de la dansul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dansul, toate silintele mele ca sa-l aduc la o viata normala n-au izbutit". Si biata femeie isi continua drumul, oftand si frangandu-si mainile>>. Cred ca deja nu mai putem vorbi despre o rasfatata, ci despre o femeie dovedindu-si maturitatea sentimentelor, care a incercat sa-l intoarca la realitate pe Eminescu. O femeie care stia sa pretuiasca iubirea asa cum trebuie si nu era construita sufleteste sa faca rabat de la aceasta valoare, ce ocupa mereu primul loc. Da, o femeie care traia numai si numai prin iubire.
Si moartea sa... Oare o rasfatata se poate sinucide in urma mortii iubitului ei? M-au miscat acele ganduri ale lui Garabet Ibraileanu, in fata mormantului poetei de la Varatec: <<La Varatic am indurat multe. In mica piata din jurul bisericii e mormantul Veronicai Micle. Toti vizitatorii si trecatorii tin sa "faca" mormantul Veronicai - sa-l viziteze, sa se extazieze, sa suspine si sa scrie cugetari pe marmora lui. Sa vezi cugetarile scrise! Mai toate pe tema "femeii sublime" si "femeii model" - cand singurul ei merit a fost ca nu a fost o femeie model>>. E extraordinar! Mormantul acesta al Veronicai are o vraja foarte puternica, e si el un loc special care, din pacate, nu e prea bine marcat pe aceasta harta imaginara a literaturii romane. De teiul lui Eminescu vei da in orice pagina in care va fi vorba despre dragostea celor doi. Despre mormantul Veronicai insa nu se prea vorbeste. Si e pacat!
Nu stiu de ce, dar citind acele scrisori, am trait asa o senzatie de recuperare a unui prieten... Am simtit ca pot sa o inteleg pe Veronica si povestea ei de dragoste, altfel decat o primisem si eu la scoala, am regasit in cuvintele ei niste trairi care ar putea fi oricand si ale mele. Am inceput sa simt din ce in ce mai mult ca seman cu aceasta Veronica. Si cred, de altfel, ca reactia asta e una universala. Cred ca foarte multe femei incearca astazi sa si-o inchipuie pe Veronica intr-o pozitie de asemanare cu sine. Nu vreau sa cad pe o sintagma fixa si de acum plicticoasa, dar poate nu-i fortat sa vorbesti despre Veronica Micle in termeni de <<eternul feminin>>. Da, in ea regasesti toate datele unui etern feminin: de la frumusetea aceea incitanta, dar si de icoana, caci asa o avem din fotografii, la cochetarie, la inteligenta si ironie, spirit foarte fin. Ea este Femeia, are cu adevarat toate atributele femininului."
</b><b>"Avea un par bogat, de culoarea aramei"
Intelectuali ieseni, barbati care s-o pretuiasca sincer pe Veronica Micle, ii numeri pe degete. Interesandu-ma printre scriitori, au iesit la iveala doua nume: cunoscutul poet Horia Zilieru si posesorul celei mai mari colectii particulare Eminescu - Veronica Micle din Romania, Dumitru Grumazescu. I-am intalnit pe amandoi la "Galeriile - Anticariat Dumitru Grumazescu" de pe stravechea strada Alexandru Lapusneanu din Iasi, sezand pe jilturi de epoca, in capatul intunecat al magazinului de antichitati. Coltul acesta de anticariat a fost amenajat asemenea unui adevarat altar inchinat memoriei celor doi poeti. Pe pereti, multime de chipuri ale lui Eminescu (numai o parte insa din cele aproape o mie de tablouri originale pe care le detine vestitul colectionar iesean). Apoi, peste 7000 de documente privitoare la Eminescu, incepand cu revista "Familia" a lui Iosif Vulcan, unde a debutat (exemplar ce nu se mai gaseste in nici o alta colectie din tara). Printre carti, editia princeps, din 1887, a volumului de poezii Veronica Micle, pe care Eminescu a avut-o la capatai in ceasul mortii.
Pentru Dumitru Grumazescu n-a fost doar un biet hobby, o agoniseala in van. Truda aceasta de zeci de ani l-a ajutat, in felul cel mai concret cu putinta, sa coboare spre tainele celor doi indragostiti. In timp ce vorbeste, anticarul are parca mereu inaintea ochilor, ca pe o icoana, chipul Veronicai. "Nu era inalta si nici corpolenta, asa cum s-a zis. Avea un par bogat, de culoarea aramei, lucitor, o pieptanatura intreita, cu suvite pe frunte, o piele a obrazului alba, foarte fina, buzele rosii, carnoase, un glas de o caldura extraordinara si niste ochi albastri, mari si vii, dar vii de tot - in clipa cand se uita o data la tine nu te mai puteai desprinde de ei. De aceea au fost barbati care, desi n-au cunoscut-o, altii doar din auzite, se laudau ca au privit-o in ochi, ca i-au sarutat mana, ca i-ar fi facut curte si chiar ca ea le-ar fi cedat. Veronica fusese pizmuita de alte doamne ale Iasului, fiindca avea prilejul de a se apropia de Eminescu, care era foarte ravnit. Nu era nicidecum un ins din acela firav, pirpiriu. Era, intr-adevar, scund, dar foarte lat in umeri si avea un cap imens - capul acela superb al lui le innebunea pe femei. Nu putea sa se indragosteasca de o urata, de o proasta, de o inculta, si sa ne lase aceasta mare opera. Pentru mine e clar: de atunci pana astazi, cei care n-au reusit macar sa-i sarute mana Veronicai sau n-au reusit macar sa-si inscrie numele pe soclul statuii ei l-au atacat pe Eminescu. Si ei se insala, fiindca n-au lovit in el, au lovit in bunul-simt al romanului."
</b>
<b>"Eu nu cred ca Veronica s-a sinucis"
"...Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrange,/ Al tau geniu peste veacuri ramane-va pe pamant..." Cat de bine iti face, dupa toate aceste marturii, sa asculti glasul grav, amplu, baritonal, al poetului Horia Zilieru, discipol al lui Augustin Z. N. Pop, recitand versurile Veronicai pentru Eminescu. Dupa un lung rastimp continua: "Este prima fiinta care il numeste geniu!, poet etern. Eu acum risc, dar este riscul meu si mi-l asum total: nu stiu daca am fi avut poezia de dragoste eminesciana, de n-ar fi existat Veronica Micle, aceasta <<doamna a inimii mele>>. Ati vazut, ea scrie poezia aceea - <<Ce n-ar da un mort in groapa, pentr-un rasarit de luna>> -, fara sa fi stiut ca Eminescu s-a stins. Cineva parca i-a transmis sa se retraga la manastire. Iata inca un lucru sublim! Iata cum, doamna avea acea rezerva de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce in pustnicie, ca un fel de mantuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea in fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neimplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea ca in viata trebuie sa treci si prin mari cutremure sufletesti. Fara aceste suferinte suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrala, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu...".
Vorbele poetului ma poarta departe, spre padurile de argint ale Varatecului, spre Poiana Tigancii, nume straniu, ce se trage de la o maica tigancusa care s-a sinucis de mult, pe coasta abrupta dinapoia manastirii. Asemenea magistrului Augustin Z.N. Pop, o vad pe Veronica imbracata cu pelerina albastruie, smerita ca o maica, plimbandu-se abatuta, cu un betisor in mana, pe potecile branistei de mestecanis rar, o vad in acel fatal 3 august 1889, cand s-a oprit pe malul unui parau de munte din Poiana Tigancii si, privindu-se in apa cea limpede, "avu iluzia ca peste chipul ei se suprapune fata lui Eminescu, in straniu suras".
In cele din urma, cuvintele tumultoase ale poetului se domolesc: "S-a spus ca s-a sinucis, ca a luat arsenic, ca dorea de mult sa-si puna capat zilelor. Eu cred ca nu s-a sinucis. Pentru ca manastirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, sa-i fi trimis niste raze de lumina in sufletul ei faramat. Cred ca ea comunica in ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia sa intrerupa aceasta comunicare. Abia acum intrase in dorul adevarat de Eminescu, caci Eminescu nu mai era. Nu putea sa faca acest gest, ar fi fost un mare pacat. Ci s-a stins, ca in poezia noastra populara, de prea multa dragoste. Cu zeci de ani in urma, auzeam de fete care au murit de dragoste. Taranci care au murit de o tristete fenomenala, stingandu-se ca o lumanare ce-a ars frumos. Asa cred ca a murit si Veronica. A ars dintr-o data, ca un arbore atins de flacari, mergand prin padurile Varatecului...".Bogdan Lupescu
Fotografii: Albumul Mihai Eminescu - o monografie in imagini" (Editura Junimea, Iasi), Complexul Muzeal Judetean Neamt (2)