Cand sportul intra pe mana femeilorRaluca Arvat</b><b>"Sunt atatea femei sportive de performanta!</b><b>De ce n-ar exista si comentatori de sport - femei?"</b><b>Fetita de la poalele Tampei
- Ai reusit sa te impui intr-un timp foarte scurt si in stil decisiv intr-o meserie rezervata indeobste barbatilor: comentariul televizat de sport. Cum ai atins o asemenea performanta? Oare faptul ca te-ai nascut si ai crescut la Brasov, un oras unde sportul are o traditie centenara, are vreo legatura cu performanta ta?
- Nu stiu cata importanta are cu-adevarat locul unde te-ai nascut, fiindca daca nu muncesti, nu poti deveni un bun profesionist, indiferent de zona geografica de unde provii. Asta nu inseamna ca Brasovul meu natal n-a avut nici un fel de importanta in viata mea. Din contra! Am locuit in copilarie la bunici, care m-au rasfatat teribil si carora le multumesc pentru amintirile feerice care-mi incalzesc sufletul acum. Foarte aproape de casa bunicilor se gaseau doua puncte pline de semnificatie de pe harta biografiei mele: un patinoar artificial, dar care nu functiona decat iarna, si un bazin de inot. Asa se face ca am inceput sa cochetez cu aceste doua sporturi, de foarte mica. Daca e sa cred spusele parintilor mei, se pare ca pe la trei ani patinam mai bine decat mergeam. Si tind sa-i cred, fiindca stateam acolo cat era ziua de lunga, pe toata perioada anotimpului rece. Era tare fain! Apoi, datorita vecinatatii muntelui, cand eram prin clasa a Ii-a, m-am apucat si de schi. Cam tarziu, avand in vedere ca acum, cand mergi pe partii, vezi pusti de doi-trei anisori, care in mod normal abia se tin pe picioare, dar care coboara pantele cu o siguranta uluitoare! Schiul a fost o mare pasiune de-a mea. Dimineata, ma urcam in primul autobuz de Poiana si ma mai intorceam acasa seara, tarziu. Am fost atat de incantata, incat la un moment dat m-a batut gandul sa fac chiar o cariera din schi. M-am si inscris intr-un club, dar dupa o iarna am realizat ca visul meu nu prea avea sanse sa se indeplineasca, fiindca si atunci, ca si acum de-altfel, cluburile nu aveau bani. Conditiile materiale erau extrem de precare, iar schiul e un sport scump. Asa ca m-am multumit sa continuu sa merg pe partie, doar pentru placerea proprie. Apoi, timp de doi ani, pe perioada liceului, am jucat badminton, insa tot din cauza motivelor de ordin financiar n-am continuat la modul serios. Sportul mi-a intrat insa in sange si acum am ajuns sa traiesc cu nostalgia lui. Timpul liber a cam disparut pentru mine si atunci cand il am, pe furate, parca sunt tot in contratimp: cand e zapada, nu sunt eu la munte, iar cand ajung eu acolo, nu e zapada.
</b><b>Intre schi si calculator
- Si totusi, in ciuda aptitudinilor tale sportive, ai urmat un liceu de informatica.
- Da, dar aici a fost vorba de influenta colegilor mai mari cu un an sau doi decat mine, care imi povesteau cat de grozav era la scoala lor. Si-apoi, tine cont de faptul ca eu am dat la liceu imediat dupa Revolutie, in "90, cand era o deschidere fantastica catre domeniul acesta, al calculatoarelor. Romanii abia descopereau ce inseamna ele, iar microbul acesta e usor de luat. Faptul ca orele de practica se reduceau la noi doar la perforatul cartelelor si ca prima retea de calculatoare, cu Pc-uri performante, am primit-o abia cand eu eram in clasa a Xii-a e deja alta poveste.
- Si iata ca seria paradoxurilor continua: dintr-o potentiala sportiva de performanta sau informaticiana, in cele din urma te-ai lasat sedusa de jurnalistica...
- De fapt, inca de cand eram prin clasa a Xi-a, am inceput sa cochetez cu ideea de a veni la Bucuresti si de a da la Jurnalistica. Numai ca erau putine locuri, nici nu se stia prea clar cum era cu examenul de admitere, asa ca, dorind sa evit o dezamagire, m-am decis sa-mi incerc norocul la Ase, in Brasov, la Universitatea Transilvania. Dupa ce m-am vazut pe lista admisilor, mi-am spus ca trebuie sa incep sa-mi castig si o oarecare independenta financiara. In consecinta, trebuia sa ma angajez undeva. Intamplarea a facut ca tocmai in acele zile sa ma intalnesc pe strada cu un fost coleg de liceu, despre care am aflat ca lucra la ziarul "Observatorul", din cadrul trustului Expres. L-am intrebat daca nu mai au nevoie de oameni, el mi-a spus ca da si m-a dus la redactie. Cei de acolo mi-au explicat ca trebuia sa trec de proba de lucru, si cum in acel week-end eu voiam sa-mi vizitez o fosta colega de generala, care locuia in Predeal, mi-au spus sa vin de acolo cu cateva stiri interesante. Ceea ce le-am prezentat luni a fost satisfacator si uite-asa am devenit eu ziarista!
Tradarea
- Ziarista in presa scrisa! Cum ai ajuns insa in televiziune?
- Intr-adevar, experienta mea in presa scrisa a fost de scurta durata. Practic, n-am stat decat vreo trei luni si jumatate, din septembrie pana-n decembrie 1994. In ianuarie 1995, m-am transferat la un post local de televiziune, Tv Canal P+, unde faceam cam de toate: eram reporter, redactor si prezentator de stiri. Mediul televiziunii ma atragea foarte tare, pentru ca eu consideram ca imi poate oferi oportunitatea de a face mai mult decat in presa scrisa. Televiziunea reprezenta un pas inainte, pe care nu am ezitat sa-l fac. Perioada aceea a fost una de mari acumulari. Meseria asta te invata din toate cate putin. De pilda, ajungi un bun psiholog. Stii cum sa-l iei pe om ca sa-ti spuna ce ai tu nevoie. Mai ales in provincie, la vremea aceea, oamenii erau, daca nu reticenti, cu siguranta foarte retrasi. Mai ales ardelenii nu accepta sa intri asa, pe nepusa masa, in viata lor. Ei sunt niste oameni care-si apara intimitatea, dintr-un bun-simt innascut, asa ca era destul de dificil pentru noi, jurnalistii, sa le smulgem marturisiri. Ardelenii nu prea suporta ideea ca vine cineva care-i ia la intrebari, de ce au facut ceva si de ce n-au facut altceva sau de ce au procedat intr-un anume fel. Incet-incet insa, au inceput sa se mai obisnuiasca, asa ca acum situatia e oarecum similara cu cea din Bucuresti. In televiziunea aceea am stat pana-n decembrie 1996, cand m-am transferat din nou, de aceasta data la Pro Tv Brasov, dar tot la Stiri. Si aici, urmaream informatia pe tot parcursul ei: eram, din nou, si reporter, si redactor, si prezentator si ma mai ocupam si de duplexurile cu Bucurestiul. In paralel, imi continuam si facultatea. Incercam sa ajung mai ales la cursurile si seminarele la care prezenta era obligatorie. In rest, ma bazam pe ajutorul nepretuit al unei colege, Claudia, care lua cursurile la indigo si-mi aducea si alte materiale ca sa le fotocopiez. Claudia a fost aliatul meu cel mai de nadejde si pentru asta ii multumesc public.
- Cum ai primit propunerea Pro Tv-ului de a veni sa lucrezi la institutia-mama din Bucuresti, tocmai la emisiunea de sport, pazita de lei paralei?
- Cel putin interesanta. Insemna ca au incredere in capacitatea mea de a ma adapta si de a face fata unui mediu nou. Am luat aceasta propunere ca pe o provocare. Nu aveam cunostinte aprofundate in aceasta zona mediatica. Pana atunci, stirile sportive nu ma preocupasera in mod deosebit. Ma uitasem si eu, ca omu", la cate-un meci de fotbal sau la unele transmisii de la Olimpiade, dar nimic mai mult. Insa m-am gandit ca pot sa invat. Venirea la Bucuresti a fost mai dificila din punct de vedere sentimental. In ziua in care mi-am pregatit bagajele si am constientizat faptul ca nu mai era cale sa dau inapoi, m-au napadit amintirile si am avut o strangere de inima. Dar m-am straduit sa gandesc pozitiv si mi-am spus ca Brasovul n-o sa se mute si ca nu e nici asa de departe, asa ca, daca mi se face dor de ai mei, pot oricand sa dau o fuga sa-i vad.
O ardeleanca in Babilon
- Majoritatea ardelenilor jura ca n-ar putea sa traiasca in Babilonul din Bucuresti. Pe tine cum te-a intampinat Capitala?
- Bucurestiul nu mi s-a parut ostil, pentru ca mai fusesem pe aici, in mici escapade de cateva zile. Totusi, am trecut si eu printr-o perioada de acomodare, fiindca traiul din Capitala e diferit de cel din oricare alt oras de provincie. Aici ai de unde sa alegi atunci cand vrei sa te duci la un teatru, la un film sau la cumparaturi. Pe de alta parte, in Brasov, viata a mai pastrat inca aerul acela de tihna, de liniste si unde mai pui ca intr-o ora poti fi la poalele Pietrei Craiului, iar intr-o jumatate de ora, pe partiile din Poiana. Insa, din punct de vedere profesional, Capitala iti ofera mult mai multe variante. Aici e locul pentru cei care vor sa-si construiasca o cariera. Nici acomodarea cu noua echipa nu mi-a pus probleme. Am intrat direct in fluxul sportiv, iar prima mea misiune a fost sa prezint Buletinul Olimpic, in care dadeam informatii despre Olimpiada din Sydney. Dupa ce intrecerile din Tara Cangurilor s-au terminat, am inceput sa prezint Stirile Sportive din Buletinul de la ora 19. Intre timp, la indemnul colegilor, am inceput sa scriu si stiri, inspirandu-ma din cele care ne veneau de la agentiile de presa. Exercitiul acesta m-a ajutat enorm. Practic, era modalitatea cea mai rapida de a acumula date despre acest domeniu, iar eu am fost un invatacel sarguincios. Am invatat intr-un ritm sustinut, dar acum pot spune cu mandrie ca am reusit sa-mi formez o baza solida. Mai am inca mult de studiat, dar deja a devenit mult mai simplu, pentru ca acum pot jongla cu informatiile, pot face conexiuni, iar asta iti imprima un ritm mai lejer de lucru.
- Seriozitatea sa fie oare cheia succesului tau in acest domeniu, care apartine, in proportie de 90%, barbatilor?
- Seriozitatea si tenacitatea au fost intotdeauna armele mele de lupta. Dar sa stii ca sunt deja destul de multe reprezentante ale sexului frumos in acest domeniu. Noi, de pilda, redactia sportiva din Pro Tv, avem un numar egal de reporteri femei si barbati. Iar reporteritele nu sunt cu nimic mai prejos decat colegii lor. E adevarat ca in strainatate exista mult mai multe femei prezentatori, redactori si chiar comentatori sportivi. Noi suntem inca intr-o faza incipienta, dar eu sunt optimista. Cred ca vor aparea din ce in ce mai multe femei care vor dori sa imbratiseze aceasta meserie. Credinta mea se bazeaza pe faptul ca exista atat de multe femei sportive de performanta! Atunci de ce n-ar exista si reporteri sau comentatori de sport - femei? Sa nu uitam nici faptul ca sunt destul de multe femei care iubesc sportul cu intensitate. Chiar am cunoscut o doamna maritata si cu doi copii, care merge pe stadion regulat, are legitimatie si plateste cotizatie la clubul Rapid, deci e suporter cu acte in regula. Probabil ca pasiunea e atat de mare, incat reuseste sa faca abstractie de atmosfera de pe stadion, care - e adevarat - nu e una dintre cele mai elegante. In strainatate, oamenii privesc mersul la meciurile de fotbal, baschet sau baseball ca pe o modalitate de petrecere a timpului liber. Sunt mai cizelati, poate. Oricum, totul e luat mai la l?g?re. Pe de alta parte, cred ca totul tine si de temperament. De pilda, daca mergi pe stadioane la turci, e o adevarata nebunie, un haos de nedescris.
Proiect de vis: o calatorie in jurul lumii
- Si totusi, cum privesc barbatii femeile care se amesteca in aceasta lume "a lor"?
- Eu n-am facut prea mult teren de cand sunt la Sport si personal nu am avut nici un fel de probleme. Dar stiu de la colegele mele, reporterite la fotbal, ca la inceput, atat antrenorii si jucatorii, cat si suporterii au avut o reactie ostila vizavi de ele. Dar, incet-incet, s-au obisnuit cu ideea ca femeile acelea nu vorbesc dupa ureche, ca asta e meseria lor si ca ele tot vor aparea acolo, fie ca asta le place sau nu. Asa ca au sfarsit prin a le accepta.
- In incheiere, draga Raluca, spune-mi: in afara de lumea sportului, ce altceva te mai atrage? Ce-ti place sa faci in timpul liber?
- In masura in care vremea ingaduie, ador sa ma plimb asa, fara un scop anume. Am o senzatie de pace, care ma relaxeaza si-mi incarca bateriile. Si-mi place sa merg la filme, de orice gen. Nu detest decat filmele trase de par, care n-au un subiect propriu-zis, ci sunt numai un pretext pentru ca producatorii sa mai scoata niste bani. Desi eu sunt o fiinta destul de ancorata in realitate, imi pare rau, de pilda, ca n-am reusit sa ajung sa vad "Harry Potter". Din cand in cand, imi mai permit sa-mi las mintea sa vagabondeze, sa alerge dupa vise care fac bine sufletului. De exemplu, una dintre dorintele mele cele mai fierbinti este sa fac o calatorie in jurul lumii. Sper sa ma ajute Dumnezeu sa reusesc!Ines Hristea
Fotografii: Iulian Ignat