Romania Necunoscuta
Un fals istoric:Ceangaii"Vrem sa fim ceea ce-am fost totdeauna: romani catolici "
Nimeni nu stie prea bine de unde vin: din Banat, din Ardeal sau din Panonia? Ce sunt ei cu adevarat: secui, cumani, cabari, pecenegi sau, dimpotriva, romani catolici maghiarizati cu multe secole in urma, asa cum dovedeste intr-o lucrare monumentala lingvistul Dumitru Martinas? Raurile de cerneala care curg la Budapesta pe aceasta tema nu pot schimba realitatea. Ceangaii se considera ei insisi romani de religie catolica, cum lesne se poate observa din traditiile si portul lor popular. O simpla constatare facuta la 1780 de catre preotul secui Petru Zld, cum ca satenii risipiti intre Bacau si Roman "se imbraca in straie romanesti si vorbesc pocit (csang) ungureste, s-a transformat intr-un mare fals istoric. Porecla de ceangau (corcit sau strain, in limba maghiara) s-a pastrat in timp, preschimband, nu tocmai inocent, o minoritate catolica intr-o minoritate etnica. Indiferenta noastra nu a facut decat sa amplifice o minciuna mare cat veacul. In timp ce Budapesta ofera burse de studiu sau organizeaza pentru ceangai excursii gratuite in Ungaria, noi nici macar nu stim ca "Miorita " a fost culeasa pentru prima oara in 1843 intr-un sat ceangaiesc: Cleja. Sa fi fost ciobanii romani niste unguri ratacitori, cantareti la fluier si doinitori de balade? Publicata imediat in Ungaria, putin a lipsit ca "Miorita " sa nu mai apartina folclorului si sufletului romanesc.
Ca sa distingi intre adevar si minciuna, nu trebuie neaparat sa rascolesti arhive si marturii colbuite. Mult mai simplu e sa te opresti intr-un sat ceangaiesc din preajma Bacaului. Oamenii au multe sa-ti spuna.
Doua randuri de porti - la ograda si la suflet
Cu totii, catolicii romani din Moldova ar fi cam 260.000, impartiti in 135 de parohii si 9 decanate de-a lungul Siretului si al Bistritei, dincolo de Bacau, pana spre Iasi. Sate risipite si greu de comparat intre ele. Sate bogate (Pildesti) si extrem de sarace (Pustiana). Sate urbanizate (Luizi) si indaratnic conservatoare (Cleja). Ceea ce le uneste, vizual macar, este Biserica. Monumentala, grea, cu mici indrazneli moderniste, catedrala tasneste in mijlocul oricarui sat ca o imensa corabie a lui Dumnezeu, coplesind casele marunte din jur ce par a asculta ingenuncheate mesa de duminica.
Drumul de la Bacau la Cleja insoteste pret de 15 kilometri curgerea lenevita a Siretului. Aparent, locul nu-ti spune nimic - un ses prelung, marginit de spinarea unor dealuri zgribulite, fara padure. E iarna si e viscol. Pilota imensa a zapezii acopera si netezeste contururi indepartate. Obositi si infrigurati, oamenii se retrag in case, molcomind la focul vetrei ganduri si necazuri. De felul sau, clejanul e tacut si inchis in sine. Casa plina de copii (8-10 de familie) il tine la adapost de zarva si scandal, doar cu o privire poruncitoare. Nu e bine sa-l tulburi, sa-i bati in geam. Are si asa destule pe cap. Daca nu te pofteste el in curte, nu intri. La fel faci, daca zaresti un bat sau o matura la usa. Inseamna ca nu e acasa. Clejanul are doua randuri de porti - la ograda si la suflet. Strain fiind sau neinsotit de cine trebuie, ii starnesti neincrederea. Cine esti si cu ce ganduri ai venit?
La ora inserarii, satul Cleja pare pustiu. Doar curtea bisericii e mai animata de oamenii care taie lemne si randuiesc cele cuvenite inaintea slujbei de a doua zi, sub privirea vigilent ingaduitoare a unui batran, Ion Jitaru - fost muncitor cu carca pe santierele din Bacau.
La prima vedere, nu pare nicicum. Dupa felul lui de-a fi, e din toate cate putin: si reticent, si amabil, si grabit, si dispus sa vorbeasca, dar nu se intrerupe din munca pana nu primeste incuviintarea parintelui paroh, padre Augustin Pascaru - un admirator de departe al revistei noastre. In zgomotul lemnelor maruntite la circular, oamenii ne pandesc si fac schimb de impresii. Vorbesc romaneste. Chiar intretaierile unguresti au numeroase cuvinte romanesti, adaptate accentului maghiar: "Io, trinu... Io, gleta " ( "Uite trenul... Uite galeata ").
La Cleja e liniste si pace, desi o anume tensiune crispata se simte, pluteste in aer, mai ales dupa ce vreo 20 de localnici au infiintat in sat o filiala Udmr, iar listele semnate de sateni pentru renovarea scolii au fost falsificate, ajungand la Consiliul Europei sub forma unui protest privind accesul ceangailor la invatamant in limba maghiara. Ion Jitaru cunoaste bine dedesubturile problemei, dar nu are nici un chef sa lungeasca vorba. El e roman catolic si gata. Orice discutie in plus e pierdere de vreme. Pentru el, adevarata problema e Dumnezeu si cei 11 copii pe care ii are. Nu e usor, dar nu se plange, asa cum nu s-a plans nici mama lui, care, la randul ei, a crescut vaduva 8 copii.
Ca orice clejan care se respecta, Ion Jitaru nu e bun povestitor. Isi aminteste de viata satului de altadata, dar fara nostalgii sau alte cusaturi afective. Ce-a fost a fost. Trebuie sa tragi de el, sa-i dai exemple din alte parti, sa ai rabdare de sfant, pana sa scoti din gura lui o amintire, un nume, un detaliu. Stand in frig, fara un pahar de vin alaturi, masinaria memoriei se urneste cu greu. Chiar si asa, mai mult enumera decat povesteste. Pentru el, nimic nu pare deosebit, desi unele obiceiuri pomenite te lasa nauc, fara replica, sunt ritualuri stravechi, dacice, pastrate inca in zona Hategului, din Tinutul Padurenilor: "ingroparea umbrei ", de pilda, sau "legarea camasii " la gatul mortului, ca sotia vaduva sa nu se mai casatoreasca in veci. Ca bun catolic ce este, nea Jitaru se scutura de asemenea paganisme, le da deoparte in graba. Ce mai conteaza ca mosii si stramosii, la vreme de ciuma sau molima, ciopleau stalpi de stejar cu chip de barbati, pe care ii asezau cu zarva mare si dansuri ritualice la raspantii; ca in vechime, vatra satului se facea ca o biserica, prin trecerea unei brazde jur-imprejur, cu precautie si randuire sacra, cu acte magice oficiate doar de cei initiati. Multe s-au pierdut si nea Ion Jitaru abia si le mai aminteste: "Pe vremuri, nu ridicai casa oriunde si cum te taia capul. Lasai intai vitele slobode mai multe zile la rand si acolo unde vedeai ca se culca dobitoacele mai des, acolo sapai temelia, pentru ca animalele simt locul bun, locul sanatos. Era lucru cu dichis la o casa noua si musai la fundatie trebuia sa ingropi ceva: un cap de cocos, un ban de argint sau o verigheta. Altii, mai certati cu Dumnezeu, masurau umbra unui dusman cu o sfoara, in ascuns si pe furate, dupa care o ingropau in temelie. Patruzeci de zile mai tarziu, al ramas fara umbra murea negresit, fara sa stie pricina. Nici macar nu zacea la pat. Murea, pur si simplu ".
Starnite, amintirile ies la iveala una cate una: "Vanzarea peste gard " a copilului grav bolnav, strigarile peste sat, "Duminica Matcii " si mascatii, lupta teatralizata pe ulita intre Regele Ciolan si Regele Fasole, calendarul de ceapa pentru a afla mersul lunilor secetoase de peste an si "Crucea de apa " la Boboteaza, "Miercurea cenusii " in prima zi de post si sarbatoarea "Sfintilor marunti ", cand copiii ieseau cu nuiele pe drum si binecuvantau ritualic, prin atingere, oameni si vite, mate si pasari din ograda. Monoton si fara chef, nea Jitaru le insira pe toate, ca pe un inventar agricol. Vocea i se moduleaza a emotie si o umbra de lacrimi i se furiseaza in privire, abia cand povarnisul memoriei il aduce in anii foametei din 47. Pare ciudat, dar din toate bucuriile copilariei, din zapezile si colindele Craciunului de altadata, nu i-a mai ramas decat fericirea de a manca turte de soreanca (resturi de seminte) si malai crud.
"Asa de bun era malaiul nefiert, de ziceai ca-i prajitura. "
Necazul isi are catifelurile lui nostalgice. Cu greu face loc iubirii si dansului indesat, starnit la "sezatoarea fetelor mici " de lautarii din Radoaia sau de un simplu fluieras, tocmit de tinerii din Buda sau Alexandra pentru cateva sticle de vin. Dansuri ardelenesti, mai noi sau mai vechi: Fecioreasca, Serdusca, Sarba sau Batuta. Dansuri romanesti. Nimic unguresc sau secuiesc. Doar unduiri nasaudene si moldave.
Ceangau - o vorba de rusine
Cand ii spui ceangau, clejanul se supara. E o jignire. E ca si cum ai pune o stavila nevazuta intre el si altii. Oricum, mandria de a fi catolic si de a se simti roman nu i-o clatini din loc, oricate argumente lingvistice i-ai pune in fata. Intr-adevar, limba pe care o vorbeste e o maghiara stricata, clejanul spunand: tink pentru gaina, ini pentru vaca, lu pentru cal, ioho pentru oaie. Restul este insa romanesc: curtea si casa, tesaturile si portul, traditia si obiceiurile. Anton Cosa, un clejan ajuns profesor si doctorant in istorie, e absolut convins ca ceangaii sunt romani veniti peste munti din Transilvania, in 1746, cam o data cu macelul secuilor catolici de la Madefalau. Dovada ar fi numele maghiarizate (Bilibok, Borto, Mesterka, Benka, Patras etc.), dar mai ales indarjirea cu care s-au pastrat traditiile. Ceangaii sunt singurii care mai canta stravechiul refren romanesc "Lado, lado ", pomenit de Dimitrie Cantemir si cules apoi de Alecsandri si T.T. Burada. Tot aici se pastreaza obiceiurile romanesti de nastere, moasa de neam sau bunica satului, cantecele de priveghi pentru dalbul calator, versuri identice cu "cantarile mortesti " din Nasaud, rostite intr-o reculegere luminoasa si plina de speranta, ca la o nunta cu Iisus - un ritual arhaic si cutremurator prin simplitate, in care, fara urcusuri melodice, un batran recita taraganat un vers si cei de fata il reiau apasat, cu gravitate si nadejde indarjita.
Fibra arhaic transilvana se vadeste in toate - in tesaturi si scoarte, in laicere si capatai (perne de zestre), in simplitatea mobilierului si bogatia costumului popular, camesa incretita la gat mocaneste, ciupagul de ruda (numit si bezarau), catrinta si barnetul, cheptarul si bunda inflorata, sumanul sobru ca o dulama domneasca si traista cu vraste colorate in rosu si negru, palaria impaunata nasaudean si motivele ornamentale: punctul romanesc, cornitele, rombul, sfaditele, zigzagul, degetutele, floarea-marului, pasul matei, coltisorii, furculita si bradutul, spicul si suveica, ozoarele si calcaiul plugului, pielea gainii si paingul, calea ocolita cu sori si carligul ciobanului, gherghinele si musculita, perjele culcate si potcoavele, ruja si sarpalacul. Un adevarat poem.
Chiar daca vorbesc stalcit ungureste si unele traditii au disparut, ceangaii sunt la fel de romani ca momarlanii sau alte comunitati izolate de ciobani. E suficient sa vezi cum se saluta clejanii - nu cu binete, ci interogativ: "Mergi la deal? "... "Stati de vorba? "... "Ai iesit cu galeata? ". Doar in Banat mai auzi vorba asta. Doar la romani.
Valurit agale si rasfirat, Cleja pare un sat care nu se mai termina. Troitele catolice de la raspantii despart satul in cartiere, in zone stiute doar de localnici: Clejuta, Somusca, Buda, Alexandra.
Desi inca departe, umbra orasului ajunge pana aici: case cu fason de vila, curti betonate, antene parabolice si garduri din fier forjat. Lemnul, prispa si portile cu figuri zoomorfe par acum niste accidente vizuale, dosite cumva rusinos de catre localnici. Unii, mai vigilenti, chiar ne iau la intrebari si ne apostrofeaza ca fotografiem doar case vechi, din chirpici si barne. La Cleja sunt si lucruri frumoase. De ce nu tragem in poza vilele ridicate de tinerii care au lucrat si s-au intors din Italia si Germania?
Suspicios si mandru, clejanul nu accepta sa-l tratezi ca pe o curiozitate istorica. Nu tocmai bogat, cu multi copii (cat da si ingaduie Dumnezeu), harnic si gata oricand sa faca cele mai grele munci, se lauda - precum Ion Jitaru - cu toate santierele pe care a lucrat. Navetisti in buna parte, ceangaii poarta ca un melc, in spinare, povara casei si grija de a castiga o bucata de paine.
Viata merge inainte, niveland oameni si obiceiuri. Lui nea Jitaru nu-i prea convine. Feciorul cel mare, de pilda, s-a luat cu o fata din satul vecin, fara incuviintarea parintilor, fara petit. Cand s-a mai pomenit asa ceva? La Cleja, oamenii nu mai poarta costume populare decat la nunti si la mari sarbatori. Obiceiul tesutului s-a pierdut. Ion Jitaru ofteaza cu naduf. Singurul croitor de dulame mai traieste la Doja. Ca sa-si faca un cojoc, trebuie sa treaca Siretul, la Parincea. Viata nu sta pe loc. Doar dragutul de Dumnezeu e fara de schimbare. Ii pare totusi rau ca, in afara de profesorul Anton Cosa, nimeni nu vrea sa stranga lucrurile vechi, sa faca barem un muzeu. Pana acum, in Cleja nu a calcat picior de bucurestean. In schimb, nu trece saptamana sa nu vina cineva de la Budapesta - profesori, politicieni, folcloristi. Vin, intreaba, promit si, la urma, cumpara covoare si straie vechi. Au nevoie ca sa deschida un Centru Cultural ceangaiesc la Budapesta. Noi nu suntem in stare. N-avem bani sau n-avem timp. Ca de obicei, o sa ne dam seama prea tarziu. Mintea romanului cea de pe urma.
Si noi ce facem?
Ar fi multe de discutat pe aceasta tema, dar nea Jitaru prefera sa taca. Se apara si el cum poate. Sincer vorbind, s-a cam saturat. Emisari politici sau ziaristi de la Duna Tv poposesc in Cleja si le vorbesc oamenilor despre originea lor secuiasca, despre trecut si istorie. Arata carti si pliante, promit burse de studiu si ajutor in bani. Unii sateni incep sa ezite. La un moment dat, nici ei nu mai stiu ce sunt. Cativa au cedat, schimbandu-si numele in Nisztor sau Bortha. Tot asa s-a intamplat cu taraful din Cleja, invitat sa cante la Budapesta. Imediat, a aparut un disc cu numele melodiilor maghiarizate: Gyedoy (Hora "de doi "), Banumarocsni (Banu Maracine), Keresel (Floricica). Nevazuta si pacloasa ca ceata Siretului, tensiunea creste in sat. Oamenii s-au saturat de vizite si delegatii din partea Consiliului Europei. S-au saturat sa li se tot spuna ca nu sunt romani, ca au nevoie de scoala si de preoti maghiari. Oricate vorbe li s-ar vantura pe la urechi, batranii nu pot sa uite ca acelasi lucru s-a intamplat in anii 50, cand copiii erau obligati de partid si de Mados sa invete ungureste la clasa, iar preotii erau dusi la Canal pentru sovinism si alte asemenea invinuiri. Oamenii din Cleja vor sa fie lasati in pace. Vor sa fie ceea ce simt ca sunt. Poate ca nu toti inteleg miza acestei lupte politice. Vad insa cu durere ca sunt lasati de izbeliste, ca mai-marii de la Bucuresti sau de la Bacau se uita la ei din sosea, din goana masinii. Pare greu de inteles, dar nimeni nu-i ajuta si nu le da nici un capat de ata. Profesorul Anton Cosa a publicat o superba monografie a satului Cleja pe banii lui si ai prietenilor. Gheorghe Bejan plateste singur de ani de zile 150 de dolari pe luna chirie Asociatiei Catolicilor Moldoveni "Dumitru Martinas ", tot el suportand salariul secretarei si restul cheltuielilor. Primaria din Bacau nu l-a ajutat sa gaseasca un sediu mai ieftin, nu i-a oferit nici macar un top de hartie.
Nu trebuie sa ne suparam ca ungurii de la Budapesta cheltuiesc bani si fac propaganda in satele de ceangai. Stiu sa-si urmareasca interesul, chiar daca nu deranjeaza multimea reportajelor aparute in presa maghiara despre oprimarea culturala a ceangailor. Noi de ce nu scriem nici macar un rand despre ei? De ce stam cu mainile in san? Emisarii veniti de la Budapesta au adus cu ei, pe langa manuale scolare si calculatoare, chiar si un cantec ( "Csango magyar ") care ar fi trebuit sa devina imnul local al tuturor catolicilor din Moldova. Cum se explica faptul ca despre cultura si folclorul ceangaiesc au scris mai ales cercetatorii unguri? Povestea indiferentei noastre e mult mai veche si asa se explica, printre altele, de ce profesorul Dumitru Martinas - primul om de stiinta care a demonstrat fara de tagada originea transilvan-romana a ceangailor - a murit fara sa-si vada tiparita cartea sa monumentala. Bine ar fi sa nu mai aratam acuzator spre Budapesta, ci sa privim atent si cu raspundere la ograda proprie. Dincolo de proteste si declaratii oficiale, tragic este ca noi nu miscam un deget si lasam totul in seama Bisericii si a Vaticanului, care a si editat de curand, in conditii de lux, o exceptionala lucrare semnata de Ion H. Ciubotaru: "Catolicii din Moldova ". Cine merge la Cleja se poate convinge ca asa stau lucrurile. Pe romanii catolici de acolo nu-i mai ajuta decat un preot inimos, precum padre Augustin, si bunul Dumnezeu.Sorin Preda
Fotografii din volumul "Catolicii din Moldova. Universul culturii populare ", de prof. univ. dr. Ioan aCiubotaru, aparut la tipografia Vaticana din Italia.
Preot Augustin Pascaru"Cata vreme Guvernul actual face afaceri cu Udmr-ul, nu avem nici o putere "
- Padre Augustin, actuala campanie de maghiarizare a ceangailor din Moldova ar trebui sa ne ingrijoreze pe toti. De fapt, ce se ascunde in spatele protestelor bine mediatizate, privind accesul ceangailor la invatamant si serviciu religios in limba maghiara? Ce gandesc satenii din Cleja, enoriasii dvs.? Vor ei cu adevarat scoala maghiara? Se simt prigoniti cultural, asa cum se afirma la Budapesta, la Consiliul Europei chiar?
- La Cleja, situatia sta cam asa: din 2000 de suflete, doar 20 fac parte din Asociatia Ceangailor Maghiari. Foarte activi si sprijiniti financiar de la Budapesta, au deschis intr-o casa un fel de scoala si agita liste cu semnaturi, in buna parte falsificate. Nu au spor, dar ei incearca. Ofera, de pilda, burse de studiu in Ungaria de cateva luni, pentru ca apoi, revenind in sat, copiii sa ceara infiintarea de clase cu predare in limba maghiara. Tot de la Budapesta vin camioane cu daruri si ajutoare, oferind oamenilor excursii gratuite in Ungaria, bani si promisiuni. In reportaje scrise sau televizate suntem prezentati ca o minoritate etnica, saraca si oprimata de catre romani. Realitatea e alta. Oamenii se simt si se stiu romani catolici. Problema este deci politica, asa cum a fost si prin 1953, cand Mados-ul aducea in satele ceangaiesti profesori maghiari si obliga copiii sa nu invete in limba romana. Totul este provocat de emisari veniti din afara. Ei ne plang de mila si poftesc a-si impune parerile in contra realitatii. Noi, ceilalti, trebuie sa rabdam. Nu avem nici o putere cata vreme Guvernul actual face afaceri cu Udmr-ul. Ei impart pita si slana in aceasta tara. Noi doar privim cum politica se poarta peste capul nostru, desi politica nu are ce cauta nici in scoala si nici in biserica.
- Ma indoiesc ca Budapesta ar accepta pe cineva sa faca propaganda romaneasca in satele din Ungaria. Noi de ce suntem atat de resemnati, de mioritici? Ce solutii vedeti ca aceasta asimilare tacuta sa nu se produca?
- Totul pleaca de la clarificarea originii noastre. Pana acum, nu avem o istorie clara, bazata pe documente si marturii de necontestat. Nu avem, de asemenea, un dictionar al limbii ceangaiesti si nici o istorie a literaturii noastre orale, care sa continue studiile lingvistice si etnofolclorice ale lui Dumitru Martinas, Ion H. Ciubotaru, Anton Cosa. Pentru asta e nevoie de fonduri, de carti, de cercetari stiintifice serioase, nepartizane. Altcumva, vine un maghiarizat peste noapte, precum Nistor Tinca din Pustiana, si publica tot felul de aberatii lingvistice. E bine ca s-au pus bazele unui muzeu ceangaiesc la Sabaoani, dar e prea putin. In lipsa unor fonduri de achizitii, satenii au vandut deja turistilor maghiari multe obiecte si costume populare vechi. Pe zi ce trece, devenim tot mai saraci, mai fara trecut. Si mai grea este indiferenta institutiilor de stat romanesti. Daca nu ne pot sprijini material, macar sa nu ne mai priveasca cu suspiciune, cum s-a intamplat prin 1941, cand Prefectura de la Bacau refuza sa ne elibereze certificate de origine romana. Noi nu suntem venetici cazuti din luna, ci oameni ai locului. Daca religia noastra e catolica, asta nu inseamna ca nu suntem romani. Dimpotriva, am dat tarii multi intelectuali - de la actorul Ludovic Antal pana la universitarii Mihai Mirt, Anton Adamut, Paul Cristea sau Francisc Cosa. Ne luptam cu cei care vor sa ne maghiarizeze, dar si cu cei care considera ca cine nu e ortodox nu e roman. Cat poate, Biserica noastra tine sus steagul romanismului, avand sprijinul Vaticanului si, personal, al Sfantului Parinte. Ma intreb insa de ce Televiziunea Romana gazduieste proteste imaginare privind oprimarea culturala a ceangailor, dar nu vine sa discute cu noi, sa vada ce gandim si ce credem despre originea noastra. Avem si noi nevoie de mediatizare, dar nici un ziar de la Bucuresti nu ne-a trecut pragul. In schimb, vin saptamanal ambasadori si emisari politici unguri, merg pe ocolite, nu se prezinta oficial si apoi fac declaratii in numele comunitatii noastre. Pana acum, nu am auzit pe nimeni din Guvernul Romaniei luand atitudine sau protestand. E tare dureros sa te trezesti singur, sa te trezesti al nimanui in chiar tara ta.