</b>
<b>Ultimul sihastru din Muntii Neamtului</b><b>- Stingheriti de viitura turistica revarsata spre manastiri, multi calugari iau drumul pribegiei in munte. Plin de nevointe si piedici, drumul spre Dumnezeu are nevoie de liniste si de singuratate -
Printr-o intamplare neasteptata, acum doua ierni l-am cunoscut pe ultimul sihastru din padurile Secului. Pornisem spre Muntii Neamtului sa caut ruinele stravechiului Schit Nifon, care musteau de povesti si mistere. Stiam, din zvonuri, ca e un loc iluzoriu, ca ramasitele acelea de ziduri bisericesti sunt legate printr-un blestem sa dispara din fata ochilor prea curiosi. Si intr-adevar, desi drumul era bine insotit de marcaje, de la o vreme potecile au inceput sa se incurce, innodandu-se intre ele ca un labirint. Varfurile brazilor seculari prinsesera sa se invarta in hore, padurea statea, parca, sa se prabuseasca asupra-mi, chemandu-ma din toate partile deodata, cu haotice ademeniri. Intr-un tarziu, m-am trezit intr-o poiana luminata de licarul plumburiu al zapezii, pasind, parca, spre alte lumi. Dar nu eram singur: un barbat urias, cu barba si plete negre, statea in fata unui bordei sapat in pamant. Ce cauta in acele pustietati? Dupa vesmantul cenusiu si saracacios, parea calugar. Dar atunci de ce locuia in padure, si nu in obstea bogata a monahilor de la Secu, falnica manastire aflata la poala muntelui? Temator si sfios, i-am spus ca m-am ratacit si l-am rugat sa-mi arate drumul spre Schitul Nifon. Fara a rosti un cuvant, mi-a facut semn cu capul, pierzandu-se pe intunecimea potecii. Pe urmele lui, incercand sa ma tin de pasul sau voinicesc, ii vedeam din spate ceafa puternica, umerii lati si - lucru care m-a infiorat - picioarele goale, desi zapada ne trecea amandurora de genunchi. Omul acela umbla descult, fara sa simta frigul, chiar si prin paraiele inghetate! Minune! Schitul Nifon nu era prea departe, nu mai mult decat o suta de pasi, ba chiar aveam senzatia ca mai trecusem pe-acolo de cateva ori.
Momentele acelea, cat am sezut amandoi pe zidurile mucegaite si parasite, nu le voi uita niciodata! Din franturi, am inteles ca omul acela e pustnic, ca nazuieste sa traiasca si el, asemenea intemeietorului acelui schit fermecat, marele sihastru Nifon. Se hranea doar cu paine uscata, plante si radacini de copaci, nemaivazand faptura omeneasca de cateva luni. Vorbea putin, si atunci repezit, aspru si suparat, pentru ca incalcase un canon. Fugise de lume, ca sa-L gaseasca pe Dumnezeu. Se ascunsese de ispite si de marea larma omeneasca, in paduri. Postea, se ruga, punandu-si singur canoane, dupa pilda altor sihastri care se nevoisera prin acele pustietati. Plin de pacate si de regrete lumesti, spera ca prin flacara rugaciunii si prin dispretul de sine sa-si afle mantuirea la Cel de Sus...
Au trecut doi ani de la intalnirea mea cu calugarul cel descult, fara sa-i uit mahnirea si pocainta, fara sa-i uit picioarele rosii, care zdrobeau pojghita de pe zapezi. O fi izbutit sa se scuture de pacate? Si-o fi aflat alinarea? O fi gasit scara care duce la cer? Raspunsul nu puteam sa il aflu decat in chilia lui. Trebuia sa ma duc inca o data la Secu. Iata-ma, asadar, in ultimele vifornite ale iernii, batand drumurile manastiresti. Un singur gand ma insufletea: sa-l regasesc pe fratele Gheorghe. Sa vad daca picioarele lui inghetate il purtasera pana la Dumnezeu.
Biserica din cer
Iarna, de la oameni la ziduri, Manastirea Secu nu-i decat alb si negru. O curte alba, cu fantana si biserica precum laptele, zvelta si impunatoare la mijloc, inconjurata de turnuri de aparare si ziduri inalte, intesate de chilii legate cu cerdacuri de lemn afumat, intr-o adevarata fortareata a sfintilor. La etaj, in cele patru colturi ale manastirii, se inalta cate o alta biserica. Paraclisuri aeriene, suspendate deasupra Muntilor Neamtului in care, zi dupa zi, noapte dupa noapte, o ceata de calugari Ii canta lui Dumnezeu, Il roaga sa ierte pe carmuitorii tarii, pe mai-marii ostilor, pe capeteniile satelor si oraselor si pe toti binecredinciosii care vietuiesc intr-insele. In timpurile acestea friguroase, slujbele se tin in Paraclisul "Sfantul Nicolae ", aflat pe coltul nord-estic, o bisericuta primitoare, tihnita, cu peretii lati de un metru. E ciudat sa vezi ca acolo, deasupra chiliilor, trapezelor, atelierelor, magaziilor, camerelor de oaspeti, sus, sus de tot, aproape de stele, a fost zidita o intreaga biserica. De altfel, cele doua nivele de balcoane care comunica intre ele prin scari iti permit, la o adica, sa-ti traiesti intreaga viata doar la etaj, fara a atinge vreodata pamantul.
</b><b>***
Sa fii botezat calugar la Secu sau la Sihastria nu e la indemana oricui. Sunt manastirile amiral ale Moldovei, cele mai vechi si pesemne cele mai bogate din tara. Iar aceasta traditie somptuoasa se simte. Monahii arata altfel decat la oricare dintre manastirile incepatoare. Au o anumita calcatura demna, semeata, dulamele lor curate, elegante flutura asemenea unor mantii de printi, din ale caror falduri ei intind grabiti, spre sarutare, fara a privi in jos, degete lungi, stravezii, delicate. Chipurile lor sunt mai senine si, nu stiu de ce, imi par chiar mai frumoase.
E sambata, noapte de priveghere, nici o lumina in chilii, toata suflarea calugareasca e stransa la etaj, in fata altarului; de patru ceasuri, nimeni n-a indraznit sa iasa macar pana in pridvor. Inauntru e intuneric. Trupurile monahilor se confunda cu zidurile, doar fetele lungi, albe, se intorc din strane, putin mustratoare, simtind ca intre ei a intrat un strain. Sunt eu, rusinat, singurul mirean in mijlocul soborului de rase negre, venit sa-l caute pe fratele Gheorghe, sihastrul plecat dintre ei. Aproape de altar, doua becuri palide coboara din bolti deasupra celor doua pupitre ale cantaretilor care-si dau din mana in mana, smeriti, Evanghelia. Vorbele curg dupa rigori sfinte, un singur cuvant nu e de prisos in economia rugaciunii. In rastimpuri, intr-un balcon ingust, alungit in jos ca o para de aur, apare diaconul, stralucitor, citind cu fala, dominand intreaga biserica, iar ecourile vocii sale groase te infioara. Monahii ingana din locuri nestiute psalmii regelui David, apoi canta cu totii "Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeule; pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi... ".
Viiturile primaverii
Afara e liniste. Doar un difuzor scos in cerdacul de la ultimul cat imprastie distorsionat cantecul calugaresc in imensitatea neagra a codrilor. Ies putin din manastire, strecurandu-ma prin portalul pe sub turnul-clopotnita si ascult padurea. Nici un sunet. De afara, gigantica cetate a lui Dumnezeu pare mai semeata, mai bine inradacinata in munte si totodata mai inspaimantatoare. O zidire vesnica. Ai senzatia ca nimeni si nimic n-ar putea vreodata s-o destrame sau s-o cucereasca. Stiam ca zidurile acelea intunecate pazesc averi de negandit. Ii vazusem candva nepretuitele odoare, simtisem si eu acea mireasma nobila, gustoasa, a adevaratei bogatii manastiresti. In camera de tezaur, preschimbata de acum in muzeu, totul e numai aur si argint: Evanghelii stravechi, vase liturgice, dvere, cadelnite, panghiare, bastonul Sfantului Paisie, feloane arhieresti, litiere cu decoratiuni in filigran, potiruri si icoane sfinte, broderii nepretuite, intre care - fala manastirii - frumosul epitaf cusut cu perle si pietre scumpe de catre Mitrofana, evlavioasa sotie a ctitorului Nestor Ureche. Catapeteasma bisericii mari e poleita cu aur. In fata altarului, racla cu sfinte moaste si iubita icoana a Maicii Domnului "Cipriota ", adusa din Cipru de voievodul Vasile Lupu, scapata miraculos din focul turcesc la Manastirea Neamtului si despre care se zice c-ar fi facatoare de minuni. Intrasem si in biblioteca - o adevarata comoara. Printre miile de carti si manuscrise rare, monahii de la Secu se mandresc cu Pravila lui Matei Basarab iesita de sub teascurile Targovistei in 1652 sau cu nepretuita "Cazanie " a mitropolitului Varlaam (ce a fost multi ani egumen aici), tiparita la Iasi in 1643, prima carte scrisa vreodata in limba romana...
Si toate aceste lucruri mi s-au parut minunate. Auzisem insa ca in ultima vreme, aceasta avutie o asuprea pe o alta, cu mult mai mare si importanta: linistea, "isihia " calugarului. Gandeam cu tristete ca va veni primavara si valurile de turisti vor navali iarasi asupra manastirii, asemenea unor "cotropitori amabili ", cu care nu mai ai cum sa lupti. Manastirea e statornicita in circuite turistice pentru straini, un pat in chilia unui calugar costa intre 200.000 si 300.000 de lei, ba organizatorii ofera si "excursii in imprejurimi ". Nimeni nu poate spune daca asta e bine sau rau. Dar tot mai multi frati incepatori marturisesc ca in manastirile istorice din Moldova, viitura de oameni sperie rugaciunile. Ca nu-si gasesc pacea sufleteasca pe care au ravnit-o atunci cand s-au lepadat de lume. Ca au incercari foarte mari. Numerosi sunt cei care au plecat spre schituri mai izolate, iar altii - ca fratele Gheorghe - au ales biserica codrului.
Padurea continua sa taca. Dar eu stiu ca de acolo, din bezna cea groasa, inca mai pandesc ochi de sihastri. Ascunsi in codri, speriosi si iubitori de singuratate, se indarjesc sa pastreze randuielile severe ale stravechilor vetre isihaste din Muntii Neamtului, care astazi se pierd.
Schimnicii din codrii Vasanului
Anul acesta, Manastirea Secu ar trebui sa implineasca 400 de ani: patru veacuri de la acel 1602, cand Nestor Ureche a zidit biserica cea mare, din piatra, inzestrand obstea calugarilor cu mosii si averi. Lumea nu stie sau doar a uitat ca manastirea va fi fost intemeiata cu aproape jumatate de secol inainte de catre pustnicii care impanzeau codrii seculari si valea paraului Secu. Lumea nu stie, de altfel, ca mai toate manastirile din Muntii Neamtului au fost ctitorite nu de voievozi, ci de pustnici. Manastiri "pamantene ", niciodata "inchinate " vreunei puteri. Cine sa-si mai aminteasca de ieroschimonahul Vasian, care s-a nevoit zeci de ani singur pe varful unui munte, botezat de atunci "Muntele lui Vasian " sau Vasanu? Impreuna cu ucenicii sai, acest cuvios a fost primul care a inaltat pe locul acesta o bisericuta de lemn, cu hramul ramas pana astazi - "Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul ". Primind veste de nevointa acestor schimnici, un anume Zosin, dregator de la Suceava, le-a daruit toata averea, apoi a ales el insusi calea pustniciei, cu numele de Zosima, ajungand pana la urma egumen la Secu. In acest schit, doar putini monahi duceau viata de obste. Cei mai multi se nevoiau singuri in salbatica si mareata catedrala a codrilor Vasanului, necoborand decat la marile sarbatori, pentru a se impartasi cu Trupul si Sangele Domnului. Multe dintre regulile severe de viata ale acestor anahoreti erau tot "pamantene ", neintalnite nicaieri altundeva decat aici, in muntii nemteni. Se schimniceau intreaga viata in pesteri, desculti, fara acoperamant pe cap, purtand cruci grele de plumb la gat, multi dintre ei cu trupul gol, cum au fost mai tarziu Sfantul Chiriac de la Bisericani, "ce s-a nevoit 60 de ani in munte, cu trupul gol ", sau Cuvioasa Teodora de la Sihla, care traia intr-o pestera, fara imbracaminte, hranita numai de pasarile cerului. Alte osteneli erau postul desavarsit pana la apusul soarelui, rugaciunea inimii, metaniile - uneori pana la o mie pe noapte -, tacerea si citirea psaltirii in fiecare zi, privegherea de toata noaptea, neavand voie sa atipeasca decat putin, pe cate un mic scaunel in mijlocul padurii. In aceasta "Sihastrie a lui Vasian si Zosima " a luat fiinta o vestita scoala de slavonie, la care a predat egumenul Dosoftei, in care si-au facut ucenicia numerosi carturari de seama, printre care si Varlaam Motoc, viitorul mare mitropolit al Moldovei - si tot aici se vor fi nevoit mai tarziu ucenicii Sfantului Paisie, in vremea staretiei sale la Secu, dintre anii 1775 si 1779. Astfel ca muntii din preajma manastirii au fost mereu impanziti de sihastri. Chiar in ultimii ani ii mai puteai vedea, barbosi si indumnezeiti, coborand noaptea vaile rapoase ale Varsanului, cu felinare in maini, aprovizionandu-se de la trapeza pentru cateva luni sau adapostindu-se ingenuncheati, umili, la cate o utrenie. Iar acest frate Gheorge, pe care pornisem sa-l caut a doua oara printre nameti, a ramas ultimul. Cu adevarat ultimul pustnic al Sihastriei lui Vasian si Zosima...
</b><b>Schitul care dispare
Marturisesc ca am pornit spre chilia pustnicului cu mari emotii. "Oare o mai fi acolo? Ma va recunoaste? " In zori, toti calugarii pe care i-am intrebat despre fratele Gheorghe n-au stiut sau n-au vrut sa-mi spuna nimic.
Urc, asadar, dealul aproape vertical dinapoia manastirii, trec podetul din lemn si urmez cararea lunga, serpuind in pustie, printre culmile tesite. Da, imi amintesc: aici vazusem sirul acela de pasi abatandu-se de la poteca, pierzandu-se in padure. Si ce spaima am tras atunci cand, asezandu-ma in genunchi, am vazut ca nu sunt urme de bocanci in zapada, ci de picior gol: calcaiul si cele cinci degete ale unei talpi de urias...
Pasesc spre locuri din ce in ce mai stranii. Iata si troita cu inscriptia "Schitul Nifon - 10 minute ". O credinta veche spune ca aceste taramuri trebuie urcate cu capul in piept si rugaciune neintrerupta, fara sa te gandesti la nimic altceva. Caci ruinele Schitului Nifon sunt, dupa majoritatea parerilor, blestemate. La batranete, dupa ce s-a nevoit multa vreme singur, acel sihastru Nifon si-a adunat cativa ucenici si in 1664 a ridicat un schit de lemn, ars apoi de turci, la 1821. Un alt anahoret celebru, cuviosul ieroschimonah Nifon Ionescu, a incercat sa reinnoiasca schitul in anul 1859, dar, fiindca n-a primit binecuvantarea episcopiei, pur si simplu nu reusea sa il termine. Ce zidea ziua, se surpa noaptea si, cu toate straduintele sale, monahul a trebuit sa lase biserica la jumatate si s-a indreptat catre Sfantul Munte, unde a intemeiat ultima si cea mai mare sihastrie romaneasca din Athos: Schitul Prodromu. Dar de la plecarea sa, zidurile ruinate ale Nifonului nu mai pot fi gasite de oricine. De cum iesi pe poarta manastirii, trebuie sa te rogi in gand, fara oprire si sa te calauzesti nu dupa poteci, ci dupa "cantecul cucului ", ce-ti va arata drumul. Chiar si astazi, multi pelerini sau turisti se intorc de acolo spunand: "Stiam ca e la doi pasi, dar pur si simplu nu puteam sa il vad! ". Fratele Gheorghe il gasea cu ochii inchisi. Mi-l aratase si mie, sezuseram amandoi pe temeliile lui cotropite de hatisuri, vorbind indelung. El, impreuna cu monahul Damian, venit din partile Dobrogei, au ridicat intr-o poiana din apropierea ruinelor un schit de lemn caruia voiau sa-i puna acelasi hram: Nifon. Ca printr-un blestem, schitul a ars din temelii, in urma cu cativa ani...
Continuu sa urc. Cararea se bifurca, povarnisul din stanga, cu poiana inconjurata de brazi, imi spune ca trebuie s-o iau pe ramura ingusta. Un prag nevazut inlocuieste vuietul naprasnic al vantului cu linistea. O liniste stridenta, atat de apasatoare, incat simti ca iti tiuie urechile. Acolo l-am vazut pentru prima data, ingenuncheat pe covorul de muschi. Ma pandea dintre brazi, speriat precum un animal haituit, purtand doar o rasa cenusie peste trupul gol si puternic, ca de urs. Nu mai vazusem asemenea om. Inalt cu vreo patru capete peste mine, spatos, incins zdravan la mijloc cu centura calugareasca de ostas al lui Hristos, cu barba si pletele lungi, ravasite, chipul alb, privirile arzatoare. Nu stiu cum reusisem atunci sa-i castig increderea. Nu mai vorbise cu nimeni de mult, cuvintele i se impotmoleau in gura, nelasandu-se rostite. De multe ori, incerca sa ma alunge, apoi iarasi nu-l lasa inima. M-am simtit cu adevarat mandru sa cobor, pentru prima data in viata mea, in bordeiul unui pustnic. O grota ingusta, sapata cu palmele goale, intr-o spinare lutoasa de deal. Dinauntru, tin minte doar o lavita tare, acoperita cu o bunda de blana si, fata in fata, o masa cu numai trei carti: Evanghelia, Ceaslovul si Psaltirea. Alaturi - niste ochelari grosolani si un ceas abia intors, ce ticaia neobisnuit de puternic. Nu ma inselasem: schimnicul umbla tot anul doar cu picioarele goale, ba chiar o data mersese pana la el acasa, in Vrancea, descult. Era asemenea unui copil care invata iarasi, cu poticneli, graiul oamenilor. Si, in cele din urma, dupa lungi insistente, a inceput sa povesteasca...
"Da, parinte, vreau sa fiu un sfant! "
"Eu sunt din Vrancea. Inainte sa vin aici, am fost sus, la Piatra Taieturii, unde m-am inteles bine cu un calugar fara un picior. Apoi am fost in Bistrita, la o manastire. Un diacon de acolo mi-a spus ca nu poate citi Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos; cum incepe sa citeasca, vin dracii si i se face somn. I-am zis: <<Da la mine, iti citesc - nu acatiste, chiar Moliftele Sfantului Vasile cel Mare, iti citesc!>>. Si le-am citit, dragul tatii, de ieseau dracii din oameni. Cativa credinciosi mi-au spus dupa slujba ca le-am domolit cu molifta chinurile cele satanicesti. Si tot dascalul ala care m-a pus sa citesc, tot el m-a parat la staret, de invidie ca, uite, un frate necopt citeste molifte, asa ca m-au alungat din manastirea aceea. "
O vreme, fratele Gheorghe s-a intors in lume, dar dorul de manastire l-a adus la obstea din Secu. "Va zic cinstit: in viata mea cea lumeasca mari probleme am avut cu dorintele mele trupesti. De felul meu is vanjos, sparg, rup tot ce prind in mana. Parintele staret mi-a poruncit: <<Tarnacopu si lopata!>>. Credea ca dac-o sa trag ca o vita la jug o sa mi se mai potoleasca pornirile. Am facut ascultare la gradina, la oi, la vaci, cat zece calugari laolalta, am muncit, dar vedeniile ma chinuiau. Atunci i-am spus: <<Parinte, eu nu mai pot, ma apuc sa postesc cum trebuie, asa cum faceau pustnicii nostri odata, demult...>>. Si pentru noua zile m-am inchis in chilie. Tineam post negru, cu simturile zavorate, incercam sa nu dorm, ca sa nu-mi apara ispitele in vis, si sa ma rog fara intrerupere, iar cand imi venea vreun gand pacatos inchideam ochii, bateam metanii multe, strigam inspaimantat: <<Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!>>. Imi era frica sa cobor si pana la biserica, imi tremurau genunchii, mi-am legat muschii picioarelor cu carpe si-am zis ca nu-i las pe draci sa-mi faca ce vor ei. Simteam ca se surpa cerul pe mine, nu alta. Intr-o zi, am haladuit singur prin padure, m-am pus pe o buturuga si am inceput sa plang, sa plang in hohote pentru toate neputintele mele. Si-am zis ca doar aici, in sihastrie, pot sa-mi aflu linistea si nici sub amenintare de moarte nu mai cobor in obstea manastireasca. Vazandu-ma asa pornit, pana la urma parintele staret mi-a dat dezlegare sa ma pustnicesc, sa-mi sap chilioara asta aici si aici am ramas. Cobor la slujbe tot mai rar, numai la sarbatori. Nu pot sa vad cum se vinde manastirea asta a noastra stramoseasca pe doua parale. Au ajuns cu aparatele lor de fotografiat pana aici, la mine, ma pun sa rad la poza. Acum cativa ani, in jurul meu inca erau pustnici multi. Aici sau pe valea Secului, in poiana Arsitei sau mai incolo, pe Dealul Vacilor si pe Muntele lui Pustianu. Acum am ramas singur. Parintele Cleopa? Ei, nu se mai naste duhovnic ca el! Daca iei toti calugarii de acolo, de jos, si-i pui laolalta, nu-i ajung cu duhul nici la degetul cel mic. Parintele Cleopa m-a vazut asa descult si mi-a spus: <<Frate, cu mantuirea nu-i de joaca! Din patruzeci de calugari, unul daca se mantuieste>>. Nici n-au cum, cu atata avere! Manastirile noastre au astazi turme de vite si fanete prin munti. O fi bine si asta, ca-s averi mostenite, dar te indeparteaza de Dumnezeu. Inainte, eu castigam foarte bine, pusesem si ceva deoparte. Cand am urcat aici, mai intai am trecut putin pe acasa. Am scos banii din dulap, am iesit pe strada si i-am imprastiat pe la saraci. Luati! Daca ai ales un drum, pai ala e, nu mai este intoarcere, ca stai sa vezi... In vremurile de azi, nu e cale de mijloc. M-a intrebat odata un calugar, privindu-ma asa, cam de sus: <<Ce-i, Gheorghe, ori poate-ai vrea sa fii un sfant?>>. I-am raspuns: <<Da, parinte, vreau sa fiu un sfant!>>. "
"S-a dus sa fie singur, cu Dumnezeu "
Cu aceste cuvinte in minte, pasesc in poiana fratelui Gheorghe. Locul pare pustiu. Pe usa bordeiului, cu litere albe, neindemanatice, sihastrul a scris urmatoarele cuvinte: "Blestemat sa fie acela, si tot neamul lui, care forteaza usa aceasta ". Privesc prin ochiul de geam fixat in pamant, abia deslusind lucrurile dinauntru. Blana de pe lavita disparuse, la fel si cartile de rugaciune. Doar deasupra patului, intr-o scobitura de pamant, doua iconite ale Maicii Domnului si o candela de mult stinsa. Afara, vantul incepe sa huiasca iarasi, se aude doar scartaitul sinistru al portitei de la gardul subred ce inconjoara cenusa ultimului dintre schiturile Nifon. Aproape nu ma mai mir ca fratele Gheorghe a plecat: dintr-o alta parte a dumbravii vad iesind din padure un sant adanc, prin care se strecoara, asemenea unui vierme negru, jilav, cablul nemilos al luminii electrice. Caci - asta aveam s-o aud mai tarziu - fratii de la Secu vor sa rezideasca iarasi Schitul Nifon. In curand, popoarele de turisti vor ajunge si-aici: aer curat, frumusete, petreceri vesele peste nevointele aspre ale sihastrilor care incercau sa induplece cerul cu rugaciunile lor.
Aproape doua ceasuri am cautat ruinele cele vechi, dar fara fratele Gheorghe, n-am putut sa le mai gasesc. De parca, o data cu plecarea lui, si temeliile cele sfinte s-ar fi cufundat pentru totdeauna in nesfarsita pace a pamantului.
Pe drumul de intoarcere, am intalnit prin padure un monah. Un frate tanar, netemator, care mergea prin pustiul zapezii, cu ceaslovul la subtioara, spre satul Stanca, ca sa-i citeasca cele trebuincioase unei femei aflate pe patul de moarte. Nu ma pot abtine sa nu-l iscodesc despre fratele Gheorghe. "S-a dus la liniste. A plecat dupa Dumnezeu, in partile celelalte... ", imi spune, aratand undeva spre Schitul Sihlei. "Il tulburau multi aici, nu-si mai gasea tihna rugaciunii, s-a dus in locuri mai neumblate, sa fie singur in fata Celui de Sus. In ce ma priveste, cred ca a fost un om al lui Dumnezeu, un om smerit, un mare sihastru. " Cand il intreb care sunt, mai precis, "partile celelalte ", caci as vrea sa il caut, calugarul deseneaza cu palma un arc de cerc pe deasupra padurilor. "In partile celelalte, nu stiu. Aici, in manastire, doar un singur om stie unde se afla. La el coboara fratele Gheorghe, o data la cateva luni, ca sa i se spovedeasca si sa-si mai umple desagii cu fasole si cu posmegi. Dar nu va pot spune cine-i omul, caci asta e un mare secret. " "Mai sunt sihastri pe aici? ", intreb cu ochii pierduti in umbra tamaiata a codrilor seculari. "Pe aici nu mai sunt. Se retrag tot mai in munte, tot mai departe, fug tot mai sus si mai sus, pana ce n-or mai avea unde sa se ascunda. Si atunci, n-ai ce sa-i faci, toate sihastriile noastre vor muri... " Fratele recunoaste c-ar mai avea pofta de vorba, dar trebuie sa se grabeasca. Nu cumva femeia aceea sa plece neimpartasita la intalnirea cu Dumnezeu.Bogdan Lupescu