La o inghetata, in Slatina"La atletul albanez "
Ca sa-i scuteasca pe slatineni de prea multa alergatura, clanul albanez al Memishilor s-a rupt, cu cativa ani in urma, in doua: jumatate dintre ei si-a deschis cofetarie noua, in Orasul de sus, iar jumatatea cealalta a ramas in vechea pravalie din Orasul de jos. I-am cunoscut prin 92-93 si de atunci, ori de cate ori am avut drum prin orasul lor - e drept, destul de rar -, nu m-a lasat inima sa-i ocolesc. Asa cum s-a intamplat de curand, intr-una din zilele acelea de primavara timpurie, cu soare mult, de la inceputul lui februarie.
Cofetaria "La atletul albanez " e asezata pe un colt de strada, intr-o casa veche, fara etaj. In fata e pravalia, in spate - camerele de locuit, asa cum se obisnuia pe vremuri. Cand am intrat, Hashim tocmai servea niste clienti. Avea un sort alb legat dinainte, cum nu mai vazusem decat o singura data pana atunci, la Andronic, un cofetar vestit din Braila copilariei mele. I-am dat buna ziua in albaneza: "Mirdita, zoti Memish! ". A zambit si mustata de ienicer i s-a arcuit pe tot obrazul. "Mirdita! " Inainte de orice, a umplut o cupa cu inghetata si mi-a pus-o in fata. Imediat au venit si cafelele. L-am intrebat care e reteta unei cafele bune. El a zambit din nou. "Am remarcat ca toti ziaristii cu care am vorbit au vrut retete ", mi-a raspuns. "Dar nu reteta este importanta. Retetele sunt publicate in carti, sunt la indemana oricui. In cazul cafelei, e vorba doar de apa, zahar si cafea. Nimic in plus. Important este modul de preparare, mai ales momentul in care o iei de pe foc. In ce priveste inghetata, o facem dupa aceeasi reteta ca acum o suta de ani si vindem 50 de kg pe zi. "
O poveste ca-n "O mie si una de nopti "
Mai mult ca sigur ca si Daud Memish, tatal lui Hashim, facea cafeaua si inghetata la fel de bune. El s-a stabilit in orasul de pe Olt in august 1912, dupa ce generatii intregi din stirpea lui, rasfirate intre Llaci (Albania) si Tetovo (in Macedonia de astazi), au tot batut, de aproape trei sute de ani incoace, drumul Slatinei. Asadar, dupa ce au pendulat intre Imperiul Otoman si Tarile Romane, Memishii s-au hotarat sa se aseze intr-un oras in care aveau deja un bun renume. Si totusi, daca Daud fusese cofetar si bragagiu, de unde venea numele firmei? "Ehei, e si aici o legenda ", mi-a spus Hashim. "Prin 1913, o echipa de luptatori turci, trimisi in Germania, la curtea kaiserului, de sultanul Abdul Hamid al Ii-lea, a trecut prin Slatina. Ajunsi aici, ca sa se distreze, cel mai voinic dintre pehlivani a lansat o provocare localnicilor: <<Care ma va invinge - a strigat el - va castiga un premiu de 200 de napoleoni de aur>>. Singurul care a indraznit sa-i accepte provocarea a fost unchiul meu, Sabit Memish, fratele mai mare al lui taica-meu, o namila de arnaut. Dupa ce s-au trantit ei cat s-au trantit, unchiu-meu a reusit sa-l puna pe turc la pamant si sa ia premiul. El nu si-a oprit insa banii, ci i-a donat municipalitatii, in scopuri caritabile, pentru ca noua, musulmanilor, religia ne interzice pariurile, dobanda si profiturile din jocuri de noroc. In fata unui asemenea act de generozitate, Primaria a hotarat sa adauge la denumirea firmei noastre si cuvintele <<La atletul albanez>>, ca sa se stie ca suntem albanezi si nu turci. " De atunci au trecut 90 de ani si la ora aceasta Memishii se considera mai slatineni decat majoritatea locuitorilor orasului. In plus, din 1993, ei sunt cetateni de onoare ai municipiului.
Trei secole de halvita si braga
Afacerea Memishilor cu braga, inghetata, halvita si cafele a mers bine de la inceput. Ba chiar si in timpul regimului comunist, dulciurile lor aveau cautare. "In anii aceia, eram singurii negustori particulari din Slatina si, din punctul de vedere ideologic, eram considerati dusmani de clasa ", si-a continuat Hashim povestea. "In plus, mai eram si cetateni straini, albanezi. Fiind asadar in afara sistemului, nu beneficiam de nici un sprijin din partea autoritatilor, ca sa ne practicam meseria. Pentru a ne procura materia prima, trebuia sa stam la niste cozi interminabile. Uneori, cumparam de la restaurant, la preturi mult mai mari. Cu zaharul am avut, mai ales, probleme, pentru ca nu ni se aprobau decat 5 kg pe zi. Tin minte ca odata ne-au dat zahar pentru cafea, la pliculete de 5 grame, asa incat am stat toti, noaptea intreaga, sa le desfacem... "
Pana s-a convins de loialitatea lor, Securitatea i-a urmarit permanent, le-a asigurat "protectia " dupa cum spune Hashim. Dar ei au continuat sa-si faca meseria cu tenacitate si chiar in zilele noastre, cand tinerii abandoneaza, in general, meseria parintilor, foarte putini membri ai familiei Memish se duc in alta parte: Rahime este studenta la Drept, la Constanta, iar Latife face tot Dreptul, la Craiova. Toti ceilalti - Nazmie, Hamdie, Djemal, Enver, Nadie, Abdullah, Hasbi si Imet fac ceea ce au facut toti Memishii de aproape 300 de ani incoace, adica braga, inghetata si halvita. "La noi in familie ", mi-a marturisit Hashim, "meseria e ceva ereditar, o invatam si o transmitem copiilor si nepotilor nostri, iar ei, putem spune ca o invata din frageda pruncie: cand incep sa mearga, se sprijina de utilajele noastre. "
In Albania, la petit mirese
Cel mai bun exemplu e nepotul Djemal, un zdrahon de 19 ani si peste un metru nouazeci, care in ziua aceea il inlocuia la tejghea pe unghiul Hashim. In spatele lui, pe perete sunt cateva fotografii cu James Rosapepe in vizita la "Atletul albanez " si steagul Albaniei, cu vulturul bicefal, negru pe fond rosu. Desi albanezi sadea si vorbitori de limba albaneza, cei din clanul Memish nu au fost niciodata in Albania sau in Macedonia, unde au cea mai mare parte dintre rude. Interdictiile de circulatie din anii comunismului si razboaiele care au parjolit Balcanii dupa 1990 i-au tinut departe de patria-mama. Daca din punct de vedere material s-au descurcat bine, au suferit mult din cauza dezradacinarii. Singurele evenimente care le mai aminteau de ceea ce lasasera in urma au fost sarbatorile de la ambasada Albaniei si activitatile organizate de Uniunea Culturala a Albanezilor din Romania. In ultima vreme insa, un gand nu le mai da pace. "Pentru ca lucrurile s-au mai linistit in Macedonia, anul acesta intentionam sa mergem la rude ", mi-a marturisit Hashim. "Sa ne cunoastem locurile de bastina. In plus, trebuie sa le gasim tinerilor nostri mirese, lucru care aici, in Romania, e foarte greu de facut, pentru ca sunt putini musulmani. Vrem sa ne pastram credinta, limba si obiceiurile. "
Berbecut la protap
Daca nu au contacte cu patria de origine, in schimb, stravechile obiceiuri sunt la mare cinste in casa Memishilor. "Ne desfasuram viata ca orice bun musulman ", si-a urmat Hasim povestirea, "ne tinem sarbatorile cu sfintenie, postim de Ramadan si facem pomeni fratilor nostri nevoiasi, asa cum ne invata Coranul. Acum, de pilda, in februarie, o sa plecam la Bucuresti, pentru slujba de Kurban Bairam, dupa care vom merge in vizita (ziaret) la cimitir, la mortii nostri, si ne vom ruga pentru ei. " De Kurban Bairam, musulmanii cu stare trebuie sa jertfeasca un berbec pentru sufletele mortilor din familie, pe care apoi il impart la saraci. Urmeaza o petrecere, cu tot ce se obisnuieste la asemenea ocazii: mizilicuri, berbec la protap (preparat dupa o reteta proprie), dulciuri orientale, sucuri sau alte bauturi nealcoolice. Din meniu sunt excluse carnea de porc si alcoolul. Daca in ceea ce priveste produsele firmei Hashim nu a vrut cu nici un chip sa-si divulge secretele, in privinta fripturii de berbec a fost cat se poate de cooperant. Iata reteta: se fierbe berbecutul intreg intr-un cazan mare, cu tot felul de mirodenii, pana ce aroma iti sparge narile. Apoi se scoate din zeama, se infige intr-un protap zdravan, se aseaza pe doua cracane deasupra jaraticului si se unge mereu cu ulei de masline, mirodenii si unt. Cand berbecutul e rumenit bine, se ia, se rup bucatile cu mana si se mananca cu paine proaspata, crocanta.
Un oltean get-beget
La albanezi, ospitalitatea este tinuta la mare cinste. In popor se spune ca au fost cazuri cand la poarta unui satean a batut, in miez de noapte, nimeni altul decat dusmanul de moarte al familiei, cel cu care acesta se afla in vendeta. Ce credeti ca a facut omul? Supunandu-se regulilor din vechile kanune (cutume), el i-a pus masa oaspetelui, i-a dat sa bea rachiu, a stat apoi cu el la taifas ceasuri in sir si, cand s-a facut tarziu, i-a asternut sa doarma. A doua zi l-a petrecut, viu si nevatamat, pana la iesirea din sat, loc in care ospitalitatea se sfarsea, iar vechea dusmanie reizbucnea cu forta. Din clipa aceea, totul devenea posibil, inclusiv crima. "Casa albanezului este a lui Dumnezeu si a oaspetelui ", spune un vechi proverb din Tara Vulturilor. Hashim stie acest lucru si se supune cu draga inima traditiei: "Ne-au trecut pragul personalitati distinse, precum Minulescu si Iorga; actori celebri - Amza Pellea, Nicu Constantin, Ion Caramitru; fotbalisti, in frunte cu marele Hagi; artisti de cinema; universitari si multi altii. Iata ce scria in Cartea de onoare una dintre marile cantarete ale Romaniei: <<Fiind in turneu prin tara si trecand prin orasul Slatina, am avut deosebita placere sa ne petrecem cateva minute de neuitat si in mica, frumoasa si originala Casa albaneza. 1968>>. Semneaza Doina Badea. "
Cand am plecat spre gara, Hashim mi-a aratat locul unde s-au aflat vechile proprietati ale familiei, chiar in fata Prefecturii. Apoi, a oprit "pentru o cafea " la pravalia fratelui sau, Enver, din Orasul nou. Ceva mai tarziu, despartindu-ne, am uitat pentru un moment ca in fata mea se afla un strain. Pentru ca, asa cum era, mic de statura, slab, cu mustata pe oala, Hashim semana izbitor, in clipa aceea, cu un oltean get-beget.Marius Dobrescu
In Tara Lalelelor
Mare este surpriza unui roman care, o data ajuns pe meleaguri olandeze, este instiintat ca va dormi si va manca la manastire! Orasul Deventer, candva centru religios important, care gazduia scaunul episcopal de Utrecht, te intampina astazi cu frumuseti medievale conservate ireprosabil. Fata de monumentala biserica de langa Primarie, Grote Kerk datand din Evul Mediu, Manastirea "Mater Amabilis " este noua si mai mult un complex hotelier, dotat cu superbe capele de rugaciune, deschise oaspetilor si celor cinci maici, decat o manastire in sensul in care suntem obisnuiti sa vedem in Romania. Situat in mijlocul unei oaze de verdeata si liniste, complexul te impresioneaza prin rigurozitatea regulamentului de ordine interioara, specific catolic. Maicutele, apartinand ordinului francez "La Divine Providence ", par a fi rupte de lumea din jur, laicizata in mare forta de succesele economiei olandeze. Gratie acestor distinse gazde, nu observasem "linistea laica " din jurul nostru, atunci cand ne plimbam pe strazi, printre cladirile zidite parca din turta dulce si zahar candel, purtand parfumul epocilor de glorie din istoria Olandei. Suntem 21 de romani din Sibiu (cu exceptia subsemnatului), sositi aici la invitatia si pe cheltuiala generoasa a Primariei orasului si a Fundatiei Deventer - Romania. Dormim in camere curate si bine randuite, respiram aer inmiresmat de primavara timpurie si ne rugam, fiecare dupa puterea credintei sale, in capelele de la parter si etaj. In fiecare colt, in fiecare incapere, statueta cate unui Christ ne aminteste, prin repetitie, faptul ca afara, la numai cativa metri de zidurile cladirii, exista tot mai multi oameni care nu mai cred in Dumnezeu. Ramase ca o ultima reduta a credintei, maicutele Anne, Angele, Mechtilda, Hubertina si Jeanne (in fotografie) se lupta cu fantasmele necredintei cu un adevarat eroism. Cand tot mai multe biserici din Olanda (dar si din alte tari occidentale) raman goale si se inchid pur si simplu ori sunt transformate in sali de expozitii si de conferinte (in cazurile cele mai fericite), femeile acestea, surori intru urmarea lui Iisus Hristos, nu-si pierd nadejdea. Maica Jeanne, superioara manastirii, spune: "Ocrotim cu credinta noastra aceasta casa de rugaciune si retragere spirituala. In Olanda, e adevarat, s-au inmultit necredinciosii, dar mai sunt persoane care cred inca. Mijloacele financiare ale bisericilor se diminueaza an de an, mai ales de cand tinerii, familiile tinere, nu mai merg sa asculte Sfanta Evanghelie. Bogatia Olandei, a Europei Occidentale in general, i-a determinat pe oameni, in special pe tineri, sa-si imagineze ca pot exista fara Dumnezeu, ca nu mai au nevoie de credinta. Este trist, iar singura speranta pe termen lung este o noua catehizare a copiilor, a parintilor, sa-i indemnam sa se roage din nou si sa vina la biserica. Am auzit ca in Romania bisericile sunt pline, ca se construiesc anual zeci de lacase de rugaciune, de manastiri. Sunteti fericiti, aveti o sansa extraordinara pe care nu trebuie s-o pierdeti pentru nimic in lume: sansa mantuirii prin credinta in Domnul Iisus si in Fecioara Maria ".
A trebuit sa ajung la Deventer, in inima Olandei, gratie inspiratiei organizatorilor acestei vizite, in frunte cu Johan Kuiper, functionar al Primariei locale, ca sa-mi dau seama de cata dreptate au cei care ii indeamna pe romani sa nu mai aiba complexe in fata Europei, deoarece ei merg acolo cu un tezaur inestimabil ascuns in inima: credinta si sufletul deschis intru primirea mantuirii crestine. Prin romani, spunea un invatat brazilian, Occidentul va redescoperi ceea ce a pierdut in cursa ametitoare a dezvoltarii economice. Prin romani, sufletul european isi va regasi echilibrul.Ion Longin Popescu