Comori nestiute la Biserica "Mihai Voda" din BucurestiAcoperamantul Maicii Domnului
In simplitatea ei, Biserica "Mihai Voda" e superba. Vesmantul imaculat al varului se intretaie cu rosul molcomit al braului de caramizi lacuite. Turlele aramii si poarta de stejar ghintuit sporesc impresia de monumentalitate severa, neostentativa.
Cand vii dinspre Splaiul Dambovitei, abia o zaresti printre constructiile butucanoase si incremenite din Piata Unirii. E un miracol. In ultima clipa, Ceausescu s-a razgandit sa o darame. Decupata din temelie si pusa pe sine cu niste cricuri imense, biserica a fost mutata si ascunsa in spatele unor blocuri cenusii si pantecoase. Eroismul unor oameni, iesiti in strada cu piepturile goale, nu a reusit sa salveze nici Manastirea Vacaresti, nici Sfanta Vineri. Nimeni nu poate sti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta Bisericii "Mihai Voda". Dumnezeu a intepenit mana distrugatoare a Faraonului.
Se spune ca in preziua demolarii, Ceausescu ar fi avut un vis cumplit. Asta l-a facut sa renunte. Pe soptite si cu fereala, oamenii au comentat in fel si chip intamplarea, au vazut in salvarea bisericii un semn de mantuire si de speranta. Dumnezeu le randuieste pe toate si vegheaza odoarele cele sfinte. Nici nu se putea altfel: la "Mihai Voda" se afla moastele a 23 de sfinti, o icoana facatoare de minuni si, mai ales, parte din Acoperamantul Maicii Domnului. Indiferenti si grabiti, lasam in urma veacuri de istorie si bogatii pe care altii nici nu viseaza sa le aiba.
Maica vizionara
La ora vecerniei, Biserica Mihai Voda e goala. Cartier nou, cu sedii de banci si lume pestrita. Oameni de afaceri, pricopsiti peste noapte. Oameni fara timp si fara liniste sufleteasca. Ocolesc biserica sau o privesc din goana masinii. Nici vorba sa-i calce pragul sau sa o ajute cu bani. Parintele Adrian Beldianu ofteaza usor, dar fara suparare. E vremea rabdarii. Nimic nu se face batand din palme. In 1994, cand parintele si-a luat in primire parohia, biserica era inchisa. Nu se slujea in ea. Salvata in ultima clipa de la demolare, fusese abandonata. Semana mai degraba cu o ruina, cu o anexa de muzeu. Loc de joaca pentru copiii strazii si spatiu disputat pentru ridicarea de garaje si buticuri. Parintele s-a luptat teribil pana ce biserica si-a castigat o palma de gradina si un gard. A luptat si s-a ploconit la mai-marii zilei, pana sa vada pictura restaurata si zidaria tencuita. Privind in urma, parintele se intreaba de unde a avut puterea sa treaca peste toate si tot el gaseste raspunsul, facand o metanie de gand maicilor de la Tiganesti: Inochentia Georgescu sau Stravofilia - schivnice traind pustniceste in post aspru si rugaciune neintrerupta. Toate i-au fost model si sprijin in cele mai grele momente. Toate se intreceau sa-l ajute. Maica Inochentia Ionita i-a oferit in dar o icoana facatoare de minuni care apartinuse candva lui Petrache Lupu. Maica Inochentia il avertiza asupra primejdiilor. Era vizionara. Vizita in duh Raiul si tot in duh il chema pe parintele la Tiganesti. "Imi aparea in gand, insistent, ca o porunca. Imediat, plecam la manastire. Nu era loc de amanare. Maica avea sa-mi spuna ceva grabnic. De multe m-a pazit maica, inclusiv de cutremur. In primavara lui "77, a iesit in fata casei, spunand: <<Mare putoare vine dinspre Bucuresti. Ai grija si nu te duce>>. A doua zi, pe 4 martie, s-a produs nenorocirea. Tot asa, prin "85, a avut viziunea unui atentat impotriva lui Ceausescu, spunand: <<Cei in haina verde se vor da la seful cel mare, dar despre asta nu va afla lumea>>. Cateva saptamani mai tarziu, Bbc anunta ca mai multi ofiteri din preajma lui Ceausescu fusesera arestati pentru complot.
Era blanda si smerita maica. Avea multa carte, dar se exprima cu vorbe mai colturoase, iesite din adanc, din inima. Dupa vreo rapire in vis, se intorcea foarte vesela si luminoasa la chip, spunand: <<La Rai, e numai camp cu flori. Iarba o calci, dar nu se culca, iar panselele sunt mari cat galeata>>. Indelung postitoare, maica si-a cunoscut sfarsitul. Vorbea despre moarte cum vorbim noi despre lucrurile si intamplarile de peste zi, dupa care se intrerupea, cerandu-mi sa grabesc invatatura la facultate si examenele. Aveam sa inteleg spusele ei abia in 1984, cand a murit, iar eu, proaspat preot, am savarsit prima mea slujba preoteasca la mormantul ei. De fapt, maica ma asteptase. Atat de mult tinea la mine, incat isi amanase moartea. Am continuat sa merg la Tiganesti, sa ma rog la mormantul ei. Celelalte maici se uitau la mine curios, zicandu-mi: <<Inochentia e in alta parte, nu in cimitir>>. Tare m-a impresionat sa vad ca maicile se intalneau in duh cu sora lor, Inochentia. La vreme de rastriste, se sfatuiau cu ea. Cum sa faca, cum sa procedeze? Maica era vie, dar in alta parte, in Raiul plin de pansele cat galeata."
Povestea Acoperamantului
Nostalgic si deopotriva nedumerit, parintele Beldianu incearca sa inteleaga. De unde atata dragoste, atata daruire? Impreuna, maicile de la Tiganesti (hagioaice si mult rugatoare) i-au dat o racla cu 23 de sfinte moaste. De la maica Varvara a primit o Psaltire care pastreaza si acum urma lacrimilor ei necontenite. Darul cel mai de pret i-l va oferi insa parintele Evghenie Dascalu. E vorba de o raclita ce pastreaza o particica infima din Acoperamantul Maicii Domnului - salul cu care Fecioara Maria se acoperea, dupa randuiala si datina evreiasca. Facut din par de camila, acest maforion fusese tors si vopsit in rosu deschis, chiar de Sfanta Fecioara, altcumva binecunoscuta pentru lucrul mainilor si camasile fara cusatura pe care le facea.
Cum a ajuns particica de Acoperamant la Tiganesti e greu de aflat. In orice caz, povestea e veche si plina de intamplari, salul fiind incredintat de Maria celei mai bune prietene a sale, care l-a dat unuia dintre Apostoli, si de aici a ajuns la Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Ipolit. Ceva mai tarziu, prin secolul al Vi-lea, doi generali ai Imperiului Bizantin s-au oprit in drumul lor spre Ierusalim in casa unei evreice binecredincioase. Impresionati de multimea bolnavilor si de vindecarile ce se savarseau acolo, cei doi ostasi au descoperit Sfantul Acoperamant, tinut la loc de cinste intr-o racla de argint, inconjurata de candele si lumanari niciodata stinse. Indemnati in vis de catre un inger, generalii au tocmit la mesterii din Ierusalim o racla si un val de acoperire pe care i le-a oferit evreicii in schimbul adevaratului Acoperamant. Astazi, asa cum suna si Acatistul, comoara se afla in biserica din Vlaherne - cartierul vlahilor din Constantinopol, cartierul cel mai sarac. O alta sfanta relicva de mare pret (Braul Maicii Domnului) tot la Vlaherne a stat un timp, pentru ca apoi sa fie daruita Manastirii athonite Vatopedu, ca semn de multumire al imparatului Teodosie, al carui copil cazuse de pe corabie si fusese inghitit de valuri. Disperat, imparatul a cazut la rugaciune si a strigat catre Dumnezeu sa-i salveze feciorul. Nu a plecat mai departe. Coborand pe malul Athosului, isi va gasi copilul viu si nevatamat, trei zile mai tarziu, intr-o padurice. Intrebat cum s-a petrecut minunea, copilul si-a amintit ca o femeie invesmantata in alb l-a scos din apa si, purtandu-l in palmele ei blande si catifelate, l-a asezat pe tarm. Drept recunostinta, Teodosie a ridicat in acel loc Manastirea Vatopedu, care in greceste inseamna: "Copilul din tufis", covarsind-o cu daruri de mare pret si cu miraculosul Brau al Preasfintei Fecioare, ocrotitoarea copiilor si a celor aflati la grea incercare.
</b><b>Minunea de la "Mihai Voda"
Parintele Adrian Beldianu e convins ca si astazi se savarsesc nenumarate minuni. Una dintre ele s-a petrecut sub ochii lui, pe 18 aprilie 1994, cand s-a tarnosit biserica. "In ziua aceea, aveam multe de facut. Alergam dintr-un loc in altul, cu ochii la ceas. Nu era timp de pierdut. La un moment dat, am zarit un grup de credinciosi adunati in jurul unei lazi. M-am apropiat in graba, cu gand sa-i cert, cand am zarit icoana. Statea in lada si nimeni nu o putea lua de acolo. Am incercat si eu. Icoana era fierbinte, ca scoasa din foc, si primul gand lumesc a fost ca cineva o uitase langa niste lumanari aprinse. Nici vorba de lumanari. Era semn ca trebuie restaurata si pusa la loc de cinste. Asta am facut si, spre surprinderea mea, doamna muzeograf Irina Predescu va descoperi, sub trei straturi succesive de imagini, icoana originala a Maicii Domnului, adusa de la Athos acum 500 de ani de catre Ioan Monahul, pe cheltuiala sa. Pictata dupa Odighidria lui Rubliov, icoana era darul de multumire facut de parintii athoniti catre marele voievod Mihai Viteazu, prea putin cunoscut de catre noi in ravna lui ortodoxa. Dincolo de valoarea ei istorica, Axionita din biserica noastra continua sa uimeasca si astazi. In praznice, icoana se imbujoreaza si pare ca priveste pe fiecare credincios in parte. Sunt ani cand, scoasa la Prohod, icoana devine atat de grea, incat patru barbati zdraveni abia o clintesc din loc. In alti ani, e usoara ca fulgul. La icoana si-au gasit vindecarea multi bolnavi, dar si mai multi s-au ostoit sufleteste, Axionita fiind ajutatoarea oamenilor singuri si aflati la vreme de mare necaz. De multe ori ma gandesc ca, fara ajutorul Axionitei, nici noi nu am fi biruit greutatile. Chiar si acum, cand n-am bani sa achit mobilierul bisericii, cad in genunchi la icoana si stiu ca Maicuta Domnului nu o sa ma lase. Ea e sporul si nadejdea. Ea e grabnic ajutatoare."
In Athos, Mihai Viteazu e considerat sfant
Asa cum arata, Biserica "Mihai Voda" e o bijuterie. Monument Unesco, a fost restaurata pana in cel mai mic amanunt. Parintele Beldianu evita sa vorbeasca in cifre, asa cum evita sa se planga. Au fost zece ani de lacrimi si rugaciune, zece ani de lupta cu birocratia si garajele construite pana in usa bisericii. Ceea ce il doare cel mai mult e indiferenta bucurestenilor, faptul ca putini stiu ravna crestineasca a lui Mihai Viteazu. A ridicat manastiri si biserici: in Schei, la Fagaras, la Alba-Iulia. A infiintat episcopia de Husi. A fost aparator al crestinismului si in batalii purta dupa sine cort de slujire - paraclis de razboinic. A murit ca un martir, rostind un psalm din Psaltire - daruit credintei, fara sa se opuna sau sa protesteze, prigonitorii lui crezand, asa cum se zvonea, ca se va incorona la Constantinopol ca Imparat al Rasaritului.
Parintele Beldianu e convins ca Mihai a fost un sfant al neamului si nu intamplator calugarii athoniti de la Simon-Petras l-au pictat in pronaosul bisericii, asteptand canonizarea lui. E vremea rabdarii. Mai devreme sau mai tarziu, Mihai isi va ocupa locul pe care il merita. Regretul parintelui se indreapta spre oameni, spre graba lor desarta. Nimeni nu poate invoca scuza nestiintei. Invesmantati cu o straina ravna, bucurestenii bat drumurile tarii, cautand icoane facatoare de minuni, cand, la doi pasi, in Biserica "Mihai Voda", se afla comori coplesitoare, sfinte moaste si odoare cantacuzine, icoane si candele brancovenesti, istorie si traire spirituala, neintrerupte de sute si sute de ani. Mergem la Athos ca sa ascultam muzica romaneasca, tocmita pe note de Macarie Protosaltul, de Filotei Monahul sau de celebrul Cucuzel, privim chipul lui Mihai pictat la Simon-Petras, in timp ce ctitoria sa de la Bucuresti ramane pe mai departe stingherita de blocuri, singura si aproape necunoscuta. Ca de obicei, suntem saraci, pe un munte de bogatie.Sorin Preda
Foto: Petre Cojocariu