Misterele Padurii Drocaia</b><b>- Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare -
Dincolo de Jiu, la granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi. Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori.
Pe ulita principala din comuna Gogosu, veacul din care vii s-a sfarsit. Asfaltul a ramas la zeci de kilometri in urma, piciorul calca pe piatra lustruita a lutului. Tipenie de om primprejur! Doar departe, in zare, garbovita si sprijinita intr-un toiag, o batrana se lupta sa tina piept crivatului dezlantuit. Nu e pic de zapada! Vantul suiera ca o limba de lemn uscat. Sub brat, femeia duce un snop de vreascuri. Merge schiop, adunandu-si la fiecare calcatura puterile. De o parte si de alta a drumului, case scorojite, ingropate pe jumatate in pamant. Unele sunt parasite de-a binelea, altele - ruinate. Intreaga asezare seamana cu un cimitir. Singura cladire impunatoare este biserica, pustie acum.
La o aruncatura de piatra de noi, batrana se opreste si ne priveste ca pe niste aratari. E oarba pe jumatate, cu ochi decolorati, alburii. Dam binete si intrebam daca pe-acolo, pe undeva, prin apropiere, exista o padure numita Drocaia... "V-au chemat ielele, de va incumetarati pana aici?", ne intreaba, facandu-si cruce. "Pe la noi nu vine nimeni, in veci. Ne-a uitat chiar si popa. Avem noroc cu cate-o inmormantare, ca altfel nu l-am vedea la obraz." Intrebam din nou de Drocaia si batrana se rasteste speriata la noi: "Ce sa cautati prin padure? Vreti sa va lasati pieile prin copaci? Macar inchinati-va zdravan, daca vi s-a urat cu viata, si nu intoarceti capul daca va striga oarecine, ca acolo ramaneti pe veci!".
</b><b>Clopotul ingropat
"Campul are ochi, padurea are urechi, dar nimeni n-are gura sa povesteasca!" Barbatul din fata noastra are 77 de ani si se numeste Dumitru Titel Dondoescu. Este epitropul parohiei Gogosu si unul dintre consilierii Primariei din sat. Vorbeste repezit, la perfectul simplu, ca toti oltenii: "Ajunserati asa de tarziu, fetii mei! Eu va astept de-o viata! Pacat ca nu-l apucarati pe nenea Mitica Georgescu, marele nostru invatator, care a scris o monografie a comunei Gogosu, pe care o pastram ca pe Biblie. Au mai ramas doar vreo doi-trei batrani de varsta invatatorului. De cand vrem noi sa ne spunem povestea si n-avem cui! Ne-au uitatara toti, cine mai stie de cand... N-am auzit sa se fi scris ceva despre noi. Acu vreo 30 de ani, Ceausescu a vrut sa faca un sanatoriu pe aici, pentru aerul nemaipomenit de curat si apa vindecatoare care izvoraste in padure. Nu gasesti in toata Oltenia un asemenea loc. Nu exista fabrica, nu exista intreprindere, de asta ne-a si inghitit saracia. Parca s-au speriatara toti de padure, de fug ca de dracul de ea. Vreti s-o vedeti?". Ne masoara din ochi, vrand parca sa vada cu cine are de-a face, apoi o ia hotarat inainte. "Haideti!", ne indeamna. "Sa nu ne-apuce intunericul. Fusera cativa curajosi din sat in padure la timp de noapte si nu s-au mai intors veci de veci inapoi."
La ceas de seara, padurea Drocaia e invaluita intr-o panza de ceata luminoasa si diafana. Poate ca ni se pare, dar vocile noastre incep sa-si piarda ecoul pe masura ce inaintam printre trunchiurile fosforescente ale copacilor. Din vreme in vreme, intalnim in drum cate un carpen sau cate un gorun urias, vechi de sute de ani. Picioarele ni se infunda in covorul de frunze, pana catre genunchi. Fosnetul lor ni se pare de-a dreptul asurzitor. Apoi, deodata, se aude o tanguire de clopot si ghidul nostru tresare, inchinandu-se. Repetam si noi gestul, cu ochii fixati pe obrazul lui rosu si transpirat. "Asta e clopotul haiducilor", spune in soapta. "N-as fi crezut sa-l mai aud vreodata. Cred ca bate dinadins pentru voi!" Incremeniti de uimire, iscodind desisul tot mai intunecat al padurii, simtim ca trecem de-o bariera ciudata. Alta lume? Alt timp? Suntem in Romania, intr-un loc ce nu e trecut pe nici o harta obisnuita. Nici macar padurea nu figureaza in ghidurile turistice, cu toata vechimea si arborii ei seculari. Si unde mai pui ca noaptea se lasa ca un clopot albastru peste ramurile inghetate si desfrunzite, inabusind chiar si fosnetul frunzelor.
Legenda padurii Drocaia, pe care si-o mai amintesc doar cativa batrani, s-a transmis din tata in fiu, de aproape cinci secole. Se spune ca unul dintre urmasii indepartati ai voievodului Menumorut s-ar fi refugiat pe aceste meleaguri cu o suita de osteni, dupa ce fusese alungat de familia sa, pentru ca se indragostise de o taranca pe care dorea sa o ia de sotie. Obositi de calea indelungata, fugarii si-au asezat tabara intre cele patru dealuri ce imprejmuiesc padurea de azi. Dar pe atunci locul era pustiu. Nu existau nici copaci, nici vreo asezare omeneasca. Si cum soarele tocmai ajunsese la asfintit, cei doi indragostiti, care aveau cu ei si un preot, l-au rugat pe acesta sa-i spovedeasca si sa-i cunune sub cerul liber, ceea ce parintele a si facut. "Sa va iubiti unul pe altul ca un singur trup, iar daca iubirea voastra va fi adevarata, sa invie aceste locuri pustii, jur-imprejurul vostru." Urarea s-a implinit. Atat de mare si de adevarata a fost iubirea frumosilor miri, incat firea din preajma s-a imblanzit si au vazut cu uimire cum incep sa soseasca stoluri de pasari dinspre luncile Dunarii sau dinspre dealurile Banatului, aducand in cioc jir de fag si ghinde mici de stejar, pe care le rasadeau cu clontul in pamantul manos. Asa a inceput sa rasara, ocrotita vederii de dealuri, padurea de azi. Dar si mai mare le-a fost uimirea cand au vazut ca arborii cresteau intr-o zi cat altii in sapte ani. Batranii povestesc ca printul nici n-apucase sa iasa din tinerete cand padurea l-a ingropat sub umbra gorunilor, a paltinilor si a fagilor argintii, fosnind de pasari si de jivine. In mijlocul ei a crescut copila nascuta din dragostea celor doi, pe care fericitii parinti au botezat-o Drochia. "De aici vine si numele de azi al padurii", ne spune Titel Dondoescu, incercand sa cuprinda in brate trunchiul unui copac urias. "De cate ori padurea a fost secerata de venetici sau de proprietari prea avari, ea a renascut cu o viteza uimitoare, neintalnita prin alte parti. Pana in ziua de azi, satenii stiu ca daca insamantezi orice soi de copac in perimetrul cuprins intre cele patru dealuri care inconjoara padurea, samanta rodeste si arborele creste ca in povesti."
Dar rautatea omeneasca schimba, cel mai ades, cursul minunilor intemeietoare. Asa s-a intamplat si cu cei doi iubiti legendari, desi fiica lor devenise o adevarata regina a padurii, iar vechea tabara pe care o asezasera intre dealuri se transformase intr-o frumoasa mosie prospera si roditoare. Iata insa ca, din cauza faimei acelei comunitati, pe jumatate rurala pe jumatate voievodala, multi oameni au inceput sa coboare pe cursul paraului Meretel, ce izvoraste de la granita Doljului cu actualul judet Mehedinti si care curge pe langa marginea padurii Drocaia, intemeind satul Gogosu, al carui nume se trage de la "gogoasele" rosietice ale unei specii de arbusti ce cresc pe acele meleaguri. De cate ori pe vale avea loc vreo invazie tatarasca sau otomana, taranii se refugiau in fortareata naturala a padurii, scapand cu viata. La moartea urmasului indepartat al lui Menumorut si al iubitei sale sotii, despre care se spune ca s-ar fi savarsit din viata deodata, fiica lor i-a ingropat in padure. La patruzeci de zile dupa inmormantare, de la piciorul crucii, asezata la capataiul mormantului, a inceput sa curga un izvor miraculos, cu proprietati tamaduitoare, pastrate pana in ziua de azi. Taranii l-au botezat Tutur.
Blestemul
La putina vreme dupa moartea parintilor, fiica lor, ramasa stapana de drept a asezarii si a padurii, s-a indragostit de una dintre capeteniile ostenilor. Cei doi s-au casatorit in padure, si-au jurat credinta in fata mormantului, iar peste un an, din iubirea lor s-a nascut un baiat poreclit Cretu, datorita parului sau peste masura de bogat si de carliontat. Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor. Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica. Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi.
In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al Xix-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu - in amintirea orfanului salbaticit.
Calauza noastra ofteaza: "Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat".
Pornind spre sat, la liziera padurii am fost surprinsi sa descoperim ca asfintitul soarelui era mult mai departe decat ni se paruse in mijlocul codrului. Parca ne intorceam in alt timp... Vazandu-ne uimirea, Dumitru "Titel" Dondoescu s-a grabit sa ne lamureasca: "Sa nu va mirati! Noi suntem obisnuiti cu asa ceva. Padurea are noptile si zilele ei, deosebite de restul asezarii. Chiar si anotimpurile se mai pot schimba... Nu va spun bazaconii! Cand pe vale e zi, in padure poate sa fie atat de intuneric, de zici ca-i noapte. Unii sateni, cand se duc sa mai stranga vreascuri de foc, descopera arbusti inmuguriti toamna tarziu, cand au cazut frunzele si a dat bruma. Altii spun ca au gasit in miez fierbinte de vara izvorul Tutur inghetat. N-ai cum sa stii daca nimeresti in padure cand stapaneste raul sau binele. Si asta, tot de la legenda se trage, fiindca baiatul crescut de Muma Padurii nu s-a lasat pana nu si-a razbunat parintii, omorandu-i pe tradatori. La urma, pentru iertarea pacatelor sale si spre pomenirea parintilor si-a bunicilor, a construit in padure o biserica. Se spune ca i-a facut temelie din piatra de rau si trup din lemn de stejar. Cei care locuiau in padure l-au ajutat, caci trecusera cu totii sub ascultarea lui. La urma, clopotul l-a atarnat in gorunul pe care vi-l aratai, astfel incat glasul lui sa rasune in tot codrul. Si cat au trait haiducii lui Cretu in Drocaia, limba lui n-a incetat sa glasuiasca de sarbatori. De aceea, si astazi satenii spun <<biserica haiducilor>> si <<clopotul haiducilor>>, desi ele au disparut de mult. Cu toate ca cele sapte randuri de frati haiduci au ajutat mult taranii din sat, totusi biserica a fost mistuita de un incendiu grozav. Sa fie de-atunci vreo doua sute de ani. Cativa tarani, care au sapat in urma cu ceva ani in poiana de subgorun, spun ca au gasit moastele temeliei de piatra ale bisericii. Clopotul a mai ramas o vreme atarnat in copac, caci era folosit pentru a da alarma in caz de navalire turceasca sau de venire a poterelor domnesti. La inceputul veacului trecut, el ar fi fost ingropat de ultimul Cretu, intre gorun si izvor. Dar dupa cum vazurati si voi, fetii mei, clopotul se mai aude si astazi. L-au ascultat si parintii mei, si bunicii, pana la ultimul mos din neam, pe care il cunoscui cand eram copil. Prin sat se spune ca astazi mai suna numai la venirea vreunui strain, fiindca lumea ajunge din ce in ce mai rar pe la noi. Altii spun ca glasul lui n-ar fi semn tocmai bun. Va spui sincer, eu unul as inclina sa banui ca toata lupta asta nevazuta intre bine si rau se abatu si asupra satului nostru. Incercaram sa facem slujbe preotesti in padure, baturam troite pe la portile caselor, dar tot nu puturam opri saracia de azi. Parca iubirea si ura se razboiesc si acu...".
Barbatul furat de iele
Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de "fumuri" - cum se spune cand se face numaratoarea familiilor. Singura legatura cu lumea mare e "rata" care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv... In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand. Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului. La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani... In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi...
Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna... De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig. Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani... "L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, da mi-a spus ca i-e frica de secretaru de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie. Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta. Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu ca sa pot lua pensie de urmas, da mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?"
</b><b>Craiul din vis
Constantin Gheorghe Boicea si Constantin Pana au aceeasi varsta - 90 de ani - si sunt cei mai varstnici oameni din sat. Amandoi sunt vaduvi. Primul a fost dulgher, celalalt s-a facut agricultor, dupa al doilea razboi, cand l-au lasat la vatra, ca nu stia carte. Dulgherul isi aminteste din tinerete ca, de cate ori se ducea sa taie un pom cu aprobare de la Ocolul Silvic, in noaptea urmatoare visa un crai, cu mireasa langa el. "Sa uita amandoi incruntati la mine si-mi zicea: <<De ce nu ne lasi padurea in pace?>>. Azi asa, maine asa, pana ce-mi retezai un deget cu toporu in timp ce lucram. In noaptea ceea, i-am visat iarasi. Craiul tinea degetul meu in palma si zicea: <<Ti-am dat un semn, ca sa intelegi, altfel iti luam tot bratul!>>. Din ziua aia n-am mai taiat un lemn, nici cu aprobare. Mergeam la targ si mi-l cumparam. Asa e, taica! Cu Drocaia nu-i de glumit."
Constantin Pana, zis "a lu Zamfir", intareste cele spuse de consateanul sau. "Stiu de la parintii mei ca, inainte da primu razboi, padurea a fost luata la licitatie, sau cum naiba s-o fi chemat, de fostul boier Iorgu Nicolaescu. Ala a taiat-o aproape pa toata si a vandut bustenii. A lasat in picioare doar cativa copaci vechi da tot, ce-i vazurati. Locul a ramas Statului, caci se vanduse doar padurea. Cand a venit tata din primu razboi, i-au dat acolo mai multe pogoane, ca Statu improprietarea veteranii, nu ca azi, de fac coada la ciorba saracului. S-a impartit tot locu la oameni, da n-a prins nici o samanta, in veci. N-aveau ce face cu el. L-au lasat parloaga si, din an in an, au vazut cum incep sa creasca arborii la loc, fara sa puna careva un puiet. Tot ce se vede acu e crescut da atunci incoace. Nici o padure nu creste asa de repede ca si asta. Da au ramas pomii ai batrani, intre care gorunul blastamului e tata copacilor. Mi-au povestitara parintii ca Iorgu Nicolaescu, al da taiase padurea, a murit de moarte napraznica, impreuna cu nevasta, intr-un accident. La fel au patitara si fetele si nepotii lor. Tocmai daia nu taie nimeni nimic pe la noi. Culegem doar vreascuri si copacii care se rup de la Dumnezeu. Padurea asta-i ca un blestem pentru noi."Marius Petrescu
Foto: Petre Cojocariu