</b>
<b>Monica Davidescu</b><b>"Cheia vietii e sa gandesti pozitiv"
- Actrita de teatru si cinema, prezentatoare de moda (in timpul liber), povestea fostei invatatoare de tara, care azi straluceste pe scena Nationalului bucurestean, pare desprinsa din carti (chiar daca drumul spre stele a fost spalat, cateodata, cu lacrimi si dezamagiri) -
- Din 1989 incoace, putine actrite au avut o ascensiune atat de spectaculoasa precum a ta. Cum se explica aceasta explozie de supernova?
- Muncesc de la zece ani ca sa ajung aici. E adevarat ca am facut multe: am dansat, am prezentat spectacole sau moda si am facut reclame. Insa ceea ce conteaza in viata mea e actoria si tot datorita ei am izbucnit asa, "din neant". Pas cu pas, s-au adunat. De pilda, d-l Felix Alexa avea deja in intentie sa ma distribuie in "Jocul Dragostei si-al Intamplarii" cu doi ani inainte de premiera, pe cand aceasta montare era abia in faza de proiect. S-a intamplat insa ca Alexander Hausvater sa-l devanseze, asa ca primul meu rol principal pe scena Tnb-ului a fost cel din piesa lui, "Machinal". A urmat apoi distribuirea mea de catre d-l Grigore Gonta in "Take, Ianke si Cadar", si asta deoarece domnia sa a considerat ca, impreuna cu Mihai Calin, fac un cuplu "curat". Ulterior, pentru piesa "Cadavrul Viu", Gelu Colceag avea nevoie de un inlocuitor, si asa m-am "insinuat" eu si in aceasta distributie. Probabil pentru ca eu sunt genul acela de om care, desi nu a facut armata, se comporta ca si cum ar fi trecut prin aceasta experienta. In plus, sunt o persoana care prinde repede, e mereu prezenta si foarte atenta. Asta e extrem de important pentru un actor. Trebuie sa fie in stare sa prinda din zbor si sa fure meserie de la cei care au acumulat deja ani de zile in aceasta bransa.
</b>
<b>La scoala din Vistieru
- Monica, oare talentul teatral se manifesta la fel de intempestiv ca talentul muzical sau poetic? Exista anume semne, in anii copilariei sau mai tarziu, care sa-ti dea de veste ca esti pe cale sa devii o actrita?
- Cred ca da, au existat, poate, si semne, doar ca eu nu le-am constientizat pe fiecare in parte, nu pot indica un punct anume din biografia mea, in care sa fi avut aceasta revelatie. De cand ma stiu, mie mi-a placut sa citesc, mai ales piese de teatru. Din pacate, cand eram mica, n-am prea avut carti. Cand arunca cineva cate-o carte, eu o recuperam imediat si eram foarte fericita de captura mea. Am si acum o editie din "Momentele si schitele" lui Caragiale, care-i fusese data unui copilas ce scrijelise adanc cu creionul pe majoritatea paginilor, dupa care o abandonase. Eu am luat-o, i-am netezit paginile, apoi am citit-o cu mare drag. Pe de alta parte, pasiunea pentru teatru cred ca mi-a fost insuflata si de profesorul de literatura romana din liceu, d-l Gheorghe Lunca. Dansul avea un stil foarte aparte de a povesti, de a citi sau de a da citate, pasiune pe care mi-a transmis-o si mie. Dupa ce ascultam interpretarea dumnealui, ma gandeam in ce alt fel as fi putut eu reda acelasi text, iar acest exercitiu imi dadea o satisfactie deosebita. Cert este ca la sfarsitul liceului eram absolut decisa sa dau la teatru. Am venit in Bucuresti, am mers la facultate, am aflat ce se cere si... am parasit cladirea cu picioarele tremurande. Am realizat ca, practic, nu eram absolut deloc pregatita! Si mi se pare normal, avand in vedere ca eu veneam dintr-un sat - Vistieru, de langa Campina - in care cunosteam pe toata lumea si aproape toti imi erau rude, dar unde nimeni nu se ocupase de mine. Venirea in Bucuresti insemnase un soi de aruncare in lume. Imi doream sa cunosc Capitala, imi doream sa ies din gaoace, dar nu aveam pe absolut nimeni care sa-mi calauzeasca primii pasi. Asa incat m-am decis sa fac cale intoarsa si vreme de un an de zile am fost invatatoare in satul meu. Am predat la clasele a Ii-a si a Iv-a simultan si am avut parte de niste copii extraordinari, care acum sunt oameni in toata firea. Acela a fost un an benefic pentru mine, un an in care spiritul meu artistic s-a manifestat din nou, pentru ca la finalul anului scolar am organizat o serbare cu 16 puncte, dintre care doua au fost piese de teatru: "Capra cu trei iezi" si "Soacra cu Trei Nurori".
- Si pasiunea reprimata a reizbucnit cu atata putere, incat te-ai hotarat sa-ti incerci iarasi norocul la Bucuresti...
- Intr-adevar, numai ca noua tentativa de evadare n-a avut drept obiect teatrul, ci televiziunea. Tvr-ul anuntase ca are nevoie de figuranti, pentru programul de Revelion. Acesta a fost pretextul sub care am atacat a doua oara Capitala. Cand colaborarea aceasta era pe sfarsite, Brandusa Novac, cea care se ocupa de momentele dansante din program, m-a intrebat daca n-as vrea sa intru intr-o trupa de dans. Si atunci, fara s-o cunosc prea bine si fara sa am habar in ce ma bag, am spus: "Ba da. Cand incep repetitiile?". Si apropo de acest episod din viata mea, pot spune ca, pe parcursul anilor, m-am convins de faptul ca sunt o norocoasa, pentru ca mereu am intalnit omul potrivit la momentul potrivit, iar pe oamenii rai am reusit sa-i ocolesc la timp. Intrarea in trupa Platinium a insemnat un efort fizic fantastic, pentru ca ceilalti membri erau fosti gimnasti profesionisti, oameni foarte bine pregatiti, la al caror nivel trebuia sa ma ridic, intr-un timp foarte scurt. Am tras mult de mine - bine ca aveam inca oasele tinere! - si dupa aproape cinci luni de antrenamente am inceput sa lucrez efectiv. In tot acest timp, ma intretineam numai din ajutorul de somaj ce-mi revenea in urma acelui an de invatamant. Majoritatea banilor ii dadeam pe gazda, asa ca de foarte multe ori nu aveam ce manca, dar am avut un corp rezistent, care n-a cedat. Apoi am inceput sa lucrez ca secretara pe la diverse firme, unde insa nu semnam contracte mai lungi de trei luni: evitam sa ma leg de un anumit loc, fiindca nu meseria de secretara era telul meu in viata. In final, dupa vreo doi ani, m-am decis sa parasesc trupa si sa dau, in sfarsit, la teatru, indemnata si de data aceasta de un personaj "providential": un prieten, pe nume Justinian Radu, care la vremea respectiva era deja prin anul Ii sau Iii la Universitatea Hyperion si care ma tot batea la cap sa dau examen. Pana la urma, prin iunie 1994, am spus: "Bine", si l-am rugat sa-mi aduca si mie niste carti, sa-mi alcatuiesc un repertoriu. Dupa vreo doua saptamani eram gata, iar la sfarsitul lunii iulie, Justinian m-a dus pentru o consultatie la profesoara lui, d-na Ruxandra Sireteanu. Dansa m-a ascultat si a facut curatenie printre textele pe care mi le alesesem eu in vederea examinarii. Dupa trei vizite a cate doua ore, m-am inscris la Hyperion si la Uatc. Am fost admisa la ambele facultati, dar din considerente financiare, am ales ultima varianta.
- Mii de fete si de baieti viseaza sa ajunga studenti la arta dramatica. Ai putea descrie, de dragul lor, atmosfera de la Uatc?
- Inceputul a fost mai degraba haotic. In primul semestru din anul I, cursurile se desfasurau intr-un fel de invalmaseala ce se voia creatoare. Mai ales cand ne ocupam de improvizatii, era o adevarata nebunie. Profesorii ne lasau sa ne manifestam asa cum credeam noi de cuviinta, iar noi, bineinteles ca ne vedeam ca fiind cei mai grozavi regizori. In ceea ce-i priveste pe profesori, pot spune ca am invatat foarte multe de la d-l Grigore Gonta. Omul acesta are un fel special de a vorbi cu oamenii, de a discuta si de a se enerva, atunci cand e nevoie. De la el cred ca am furat foarte multe lucruri, pe care acum le exprim in felul meu. Cu Adrian Pintea am lucrat un singur semestru si figura lui imi marcheaza acea perioada a vietii, si asta pentru ca de el se leaga un episod absolut special. Desi nu ne cunostea deloc, chiar din prima ora, a venit si ne-a anuntat ca vom lucra piesa "Cei Drepti", de Albert Camus si ne-a si repartizat rolurile. Eu am fost Dora, personajul principal feminin, pe care l-am cladit cu foarte mult drag, mai ales pentru ca am fost fascinata de ideea ca autorul ajunsese sa se indragosteasca de aceasta creatie a sa. Ceea ce m-a uluit la Pintea a fost acea fantastica abilitate a lui de a-si da seama, fara greseala, care e adevarata noastra fata si, in consecinta, de a sti ce rol ni se potriveste fiecaruia!
</b>
<b>"Daruieste intotdeauna ceea ce vrei sa primesti"
- In ciuda aparentei sale stralucitoare, actoria e, totusi, o meserie grea si... invidiata. Exista o strategie care sa te puna la adapost?
- Eu cred ca una dintre dovezile intelepciunii unui om este capacitatea de a avea rabdare, de a acorda mai multe sanse si de a incerca sa fii obiectiv. Din acest punct de vedere, eu sunt impacata: stiu ca in viata nu poti avea tot ceea ce iti doresti, nu poti iubi pe toata lumea si nici nu poti fi pe placul tuturor. Mi-e foarte clar ca nu sunt agreata de multi, dar mi-e la fel de limpede ca sunt si oameni care ma plac si ma refer aici mai ales la public, la persoane pe care nu le cunosc personal, dar care imi apreciaza stradaniile. Cheia vietii este sa gandesti pozitiv si sa iei in considerare numai aceasta fata a lumii. Gandirea pozitiva e adevaratul motor al universului. Si apropo de asta, imi aduc aminte de o poveste pe care mi-a spus-o candva bunica, o femeie care, desi nu avea decat doua clase, era de o mare intelepciune: Sfantul Petru e trimis de Dumnezeu in lume ca sa-i invete pe oameni sa se roage. Si merge el pe tot intinsul pamantului si spune tuturor ca exista un Dumnezeu si ca e bine sa spuna Tatal Nostru. Intr-o zi, intr-un varf de munte, gaseste un cioban care zicea: "Ah! Doamne! Ma rog in genunchi sa ma iei la Tine, ca sa Te spal pe spate, sa Te despletesc, sa-Ti scot paduchii din cap, sa-Ti curat calcaiele si sa-Ti fac o mamaliga cu lapte". Sfantul Petru il aude si-i spune: "Cum, mai, cioban nespalat ce esti! Cum te gandesti tu ca Dumnezeu e un nespalat, un latos plin de paduchi?! Cand te rogi trebuie sa spui Tatal Nostru". Ciobanul isi da atunci seama si zice: "Iertare". Intr-un tarziu, Sfantul Petru se intoarce in Ceruri, iar Dumnezeu ii spune: "Un singur om m-a impresionat de pe intreg pamantul - un cioban, care se ruga la Mine cu atat de multa sinceritate, incat ruga lui era mai puternica decat toate celelalte. Acel om voia sa-mi daruiasca mie tot ceea ce-si dorea el, iar visul lui era ca cineva sa-l ajute". Morala? Daruieste intotdeauna ceea ce vrei sa primesti. Tot bunica imi spunea mie si surorilor mele: "Fetelor, nu va grabiti niciodata, ca ce-i al vostru e pus deoparte". La vremea respectiva, ea se referea in special la barbati, adica sa nu ne grabim la maritat, fiindca eram trei fete dintr-un satuc pierdut pe harta, eram crescute de bunica din partea tatei, deoarece mama a murit cand eu nu aveam decat trei ani, asa ca tentatia s-ar fi putut insinua in sufletele noastre nestiutoare. Eu am luat zisa bunicii in serios, iar teama ei a prins si la mine, asa ca institutia casatoriei mi-a dat, multa vreme, fiori. Ma temeam sa nu nimeresc si eu, ca multe alte fete din sat, peste vreo bruta de betiv, care sa ma bata, sa-mi faca multi copii si sa-mi incuibeze nefericirea in inima.
- Copilaria ta nu prea pare tesuta cu fir de aur. Banuiesc ca lipsa afectiunii materne a lasat destula suferinta in viata ta. In momentele de slabiciune, cand te simti epuizata fizic si psihic, de la cine ceri ajutor? Ai o familie catre care sa te poti indrepta, care sa te sustina moral?
- In nici un caz nu ma indrept spre familie. Familia nu m-a sustinut niciodata pe parcursul luptei mele cu viata. De cand am plecat de-acasa, eu am fost singura. N-am avut cu cine sa ma sfatuiesc atunci cand trebuia sa iau o decizie. Mai intrebam si eu prietenii, apoi treceam totul prin filtrul gandirii mele, pentru ca, in final, sa trag aer in piept si sa sper ca am apucat-o pe drumul cel bun. Cand am plecat din sat, tata mi-a spus un singur lucru: "Sa fii cu capul pe umeri! La mine sa nu te intorci cu burta mare!". Pe mine asta m-a ambitionat, mi-a dat puterea de a trece prin greutati cu capul sus, numai pentru a demonstra ca se poate reusi si prin propriile eforturi si ca nu sunt povara nimanui. In 1992, cand a murit bunica, am simtit ca efectiv mi s-au rupt radacinile din Vistieru, ca nu mai am nici o legatura cu oamenii aceia. De doi ani si jumatate nu m-am mai intors acasa. Acum, umarul de care ma sprijin e Aurelian Temisan. Suntem impreuna de sapte ani si asta pentru ca relatia noastra e bazata pe intelegere si respect. Amandoi cunoastem viata de artist si stim ce inseamna sa ramai cu baietii la o bere pana la doua dimineata si sa vii tarziu acasa. La noi nu exista intrebarea: "De ce ai ajuns la ora asta?". Ne urmarim activitatea unul altuia si ne spunem parerile cu sinceritate si asta conteaza enorm. Faptul ca, de pilda, Aurelian poate sa-mi spuna ca un anumit gest pe care eu il folosesc intr-o piesa e prea "al meu" e un ajutor fantastic pentru mine.
Bursa viselor si a locurilor de munca
- Fiindca ne apropiem de finalul interviului nostru, sa vorbim putin despre... vise. Unul dintre ele ar fi ca orice actrita de teatru viseaza sa ajunga odata si odata actrita de cinema...
- Am jucat si eu intr-un filmulet al unor producatori francezi si in "Omul Zilei", al lui Dan Pita. Am mai avut parte si de teribila experienta a unui teatru de televiziune: "Frumoasa Calatorie a Ursilor Panda Povestita de un Saxofonist Care Avea o Iubita la Frankfurt", o piesa cu numai doua personaje, in care l-am avut ca partener pe Mircea Rusu. Eu sunt insa convinsa ca, vorba bunicii, ce-i al meu e pus deoparte si ca voi ajunge sa fac si film, si inca de calitate, iar daca nu se va intampla asa, nu voi suferi, pentru ca inseamna ca asa a fost scris. Oricum, pentru a ma putea desfasura asa cum simt ca as putea, ar trebui sa fiu sprijinita de un impresar si de un manager, care sa-mi faca rost de filme si piese si care sa-mi aranjeze programul in asa fel, incat sa le pot face in paralel. Or, eu nu am pe cineva langa mine care sa indeplineasca aceste roluri si asta pentru ca lumea artistica romaneasca nu a inventat inca oameni, profesionisti, care sa-si asume aceste responsabilitati. Eu si colegii mei suntem nevoiti sa ne cautam singuri angajamente, iar aceasta este o postura extrem de jenanta si de umilitoare.
- In fond, cum e viata unei actrite din Romania?
- Daca e sa luam in considerare perioada aceasta, din preajma unei premiere, viata de actrita e una mai mult decat aglomerata. Eu vin la teatru de la ora noua dimineata si mai plec pe la zece seara. In tot acest timp, ma antrenez fizic, adica dansez, si vocal, adica spun texte si cant. Ca sa ajungi la nuanta dorita, trebuie sa repeti de zeci si sute de ori. "Improvizatia e repetata indelung", spunea cineva si avea dreptate. Apoi, alerg de la o cabina la cealalta, iar de odihnit, ma odihnesc doar cand ma machiez. De mancat, nu prea mai apuc. E un ritm istovitor, cel putin pentru trup, care la un moment dat incepe sa traga semnale de alarma, iar daca tu te incapatanezi sa le ignori, nu faci decat sa amani momentul inevitabilului colaps. Plus ca mai trebuie sa am grija si de imaginea mea, iar aici intervine factorul financiar. Cele mai multe actrite tinere nu sunt deloc bogate, ba chiar abia reusesc sa traiasca de la un salariu la celalalt. Ca sa se mai descurce intre timp, mai alearga pe la o televiziune sa spuna o poezie sau accepta sa faca o reclama. Noi ne ingrijim singure, atat cat putem: ne menajam tenul, invatam cum sa ne machiem, bem ceaiuri. Hainele reprezinta o alta problema, extrem de spinoasa. Prin natura meseriei,aparem in foarte multe locuri si evident ca nu poti merge peste tot imbracata la fel. Eu am fost, din nou, norocoasa, pentru ca am intalnit-o pe Liliana Turoiu Udrea, o tanara creatoare, care intre timp mi-a devenit si prietena si care ma ajuta, furnizandu-mi vestimentatia necesara la fiecare aparitie in public. Bine ca mi-a dat Dumnezeu masuri care-mi permit sa imbrac haine deja croite pe manechine. M-a bantuit si visul acesta, sa fac modelling. A fost o perioada cand, datorita unei oarecare asemanari cu Linda Evanghelista, mi-am dorit sa urc pe pasarele, insa concursurile de frumusete (de unde se stie ca se pleaca mai departe, catre o cariera de model) pe care le-am prezentat m-au dezgustat atat de profund, incat lumea aceasta a incetat sa ma mai fascineze.
- Si acum, un vis de final...
- Numai unul? Eu visez in fiece zi, imi inchipui si-mi doresc atat de multe lucruri! Din superstitie, nu pot sa vorbesc la obiect, dar de cand eram tare micuta - cred ca aveam vreo sase ani -, eu am tot visat. Tin minte ca acasa, in Vistieru, undeva, intre televizor si usa, exista o bucata de vreun metru patrat de linoleum, pe care se putea glisa cu mare usurinta. Ei bine, acolo, pe acea bucata de linoleum, eu dansam si cantam cu foc, odata cu Angela Similea si Corina Chiriac, visand sa ajung artista, ca ele. Acum, evident ca visele mele sunt de alta natura, dar niciodata n-am sa renunt la ele, pentru ca, in fond, astea sunt lucrurile care ne sustin in viata: speranta si visele!Ines Hristea