Asii Muzicii
</b>
<b>25 de ani de "Formula... Unu"</b><b>Iris
Douazeci si cinci de ani au trecut de cand Iris a debutat in muzica romaneasca, ajungand de la statutul de promisiune la cel de certitudine si mai apoi de legenda rock. Iris lucreaza la cel de-al doisprezecelea album si serbeaza in aceste zile 16 ani de cand sunt impreuna in aceeasi formula (la debut, trupa a avut doar trei componenti), adevarat record pentru rock-ul romanesc: Nelu Dumitrescu, Valter Popa, Doru Borobeica si Cristian Minculescu.
Devotamentul celor patru pentru scena, pentru public se intoarce ca un bumerang, astfel ca, pe langa piese, pe langa prestatia scenica a trupei, unul dintre cele mai frumoase lucruri legate de Iris este entuziasmul, dragostea sincera cu care trupa este inconjurata de fanii ei.
</b><b>Nelu
Singurul moment in care Nelu Dumitrescu, mereu agitat, atent la toate detaliile de dinaintea unui concert, se insenineaza la fata si zambeste fericit este atunci cand urca pe scena, ia betele si incepe sa bata in tobe. Bate usor ritmul "Bolero"-ului, apoi din ce in ce mai repede, trece printr-un solo incendiar si continua cu o rupere de nori, alaturi de Ovidiu Lipan Tandarica. Proiectul "Athenaeum", pornit in octombrie 2000, intr-un spectacol la Sala Palatului, si continuat printr-un fulminant turneu in toamna anului trecut, i-a dat lui Nelu Dumitrescu, membrul fondator al trupei Iris, ocazia de a canta alaturi de idolul adolescentei sale. "Cand eram pustan, aveam o <<formatie>> la bloc, ne jucam de-a cantatul. Unul canta cu gura, iar noi, restul, ne urcam pe ghenele de gunoi si bateam la ele, pana innebuneau vecinii. Cumparam discuri si imitam cu sora mea ce auzeam acolo: ea canta piese de-ale Margaretei Paslaru, iar eu bateam ritmul in scaun. Ascultam Phoenix, nu-l scapam din ochi pe Tandarica, ascultam la <<Europa libera>> toate trupele mari. Prima oara am batut la tobe adevarate la 16 ani, apoi, in 75, Nutu Olteanu si Emil Lechinteanu mi-au propus sa cant in trupa pe care tocmai o formau, am studiat dupa magnetofon cate sapte ore pe zi, iar cand Aurel Gherghel ne-a invitat la un spectacol la Polivalenta, eram pregatiti. Dupa trei piese, sala a inceput sa strige numele trupei: <<Iris! Iris!>>. Asta era si ramane si acum visul meu: o sala plina, care sa ne aclame."
Valter si Boro
Cei doi chitaristi ai trupei sunt aproape nedespartiti. Atat pe scena, cat si in viata trupei, prietenia lor echilibreaza balanta celor doi poli: Nelu, omul din spate, tobosarul, organizatorul, membrul fondator al trupei, cel care impune ritmul, si Cristi, solistul, cel pe care-l cauta reflectoarele, cel care imprastie stropii de extaz peste public.
"Suntem la fel de buni prieteni cu Nelu sau cu Cristi", spune Valter Popa. "Atata doar ca noi doi suntem aceeasi generatie si, in plus, locuim in acelasi cartier si avem cam aceleasi pasiuni. Demontam tot timpul cate ceva. Eu ma pricep la masini, iar Boro ma mai suna pe la unu noaptea sa-mi spuna ca si-a demontat chitara si nu mai stie te miri ce surub unde-si are locul."
La 39 de ani, Doru Borobeica este cel mai tanar si singurul burlac al formatiei. Visul sau este sa-si publice intr-o buna zi povestirile, "usor fantastice, dar foarte caustice, satirice". Deocamdata, cel mai frumos cadou ramane cel primit de la mama sa, o chitara bass la care a invatat sa cante pe cand avea 15 ani. Boro facuse ciclism de performanta si, dupa o grava accidentare, o dubla fractura de clavicula, a ales drumul muzicii. "Ciclismul reprezinta o perioada frumoasa in viata mea, el m-a calit, m-a facut mai ambitios, m-a invatat sa merg inainte. Este sportul care dureaza cel mai mult, o cursa tine 6-7 ore, ninge, ploua, ai oase rupte, continui. Daca nu esti bun, cazi si ramai de caruta pe sosea, nu te duce echipa in spate. Un adevarat sport al barbatiei. Mi-a parut rau ca am renuntat, insa m-a atras mult mai tare muzica." Boro a cantat in mai multe trupe, a trecut si prin "Cenaclul Flacara" si a ajuns la Iris in 1984, acolo unde i s-a alaturat un an si ceva mai tarziu Valter. "Si acum am emotii inaintea concertelor, dar atunci a fost ingrozitor", isi aminteste acesta. "N-am dormit nopti intregi gandindu-ma la momentul in care o sa dau probe la Iris. M-am dus cu lectiile bine pregatite, stiam toate piesele de pe primul disc si, chiar daca nu terminasem armata si nu aveam instrumente profesioniste, m-au luat in turneu." Valter a primit prima chitara de la tatal sau pe cand avea 8-9 ani. "Eram prea mic atunci sa invat sa cant, asa ca am pus-o pe dulap si s-a asternut praful pe ea de un metru. Aveam multi prieteni mai mari ca mine si, cum era perioada Woodstock, ne strangeam seara, baieti si fete, intr-o curte, si ma rugau sa aduc chitara, cantau ei. Mai tarziu, am mers la niste cursuri, m-a cuprins si pe mine febra chitarelor electrice, mergeam la concertele Sfinx, Harap Alb, Iris. De atunci, stiam ca asta vreau sa fac in viata, asa ca pot sa spun ca am avut ceva noroc sa ajung aici."
Cristi
"Colind tara in lung si-n lat, vad locuri superbe din goana masinii, privesc pe geam si incerc sa-mi imaginez cum ar arata locul acela in celelalte anotimpuri, primavara, toamna... Peste cativa ani, or sa le zica nepotii prietenilor de joaca: <<Pai, bunicu s-a damblagit, saracu, e in turneu, pe undeva prin Baia Mare!>>."
Este cel mai bun solist vocal pe care l-a avut rock-ul romanesc, este un zeu al acestei muzici, insa daca-i spui asa ceva, te ia de mana si incepe sa rada. Cat ar fi de obosit, nu refuza pe cineva care-i cere un autograf, cand incepe sa povesteasca si sa spuna bancuri produce explozii de ras in jur, isi suna cateodata fanii de 15-16 ani sa-i anunte urmatorul concert sau doar sa-i intrebe ce mai fac. Cristi Minculescu nu are nimic din aerele sau extravagantele unui star. Singura sa nebunie, pe langa dragostea pentru public si daruirea sa totala, este faptul ca, in toata invalmaseala din jur, intr-o viata petrecuta pe drumuri, in lumina reflectoarelor si in bubuitul boxelor, si-a pastrat modestia, a ramas un om firesc si un mare familist. Are doi copii, gemeni, studenti in Germania, si o sotie frumoasa, care-i este alaturi dinainte de a se lansa in muzica. Si, pana la urma, cum e sa ai concert dupa concert, sa strabati sute de kilometri, sa canti fata in fata, aproape atingandu-te de publicul de club (nu mai mult de 50 de oameni), iar a doua zi, sa tii in palma 30-40.000 de oameni? "Cu toate drumurile si tracasarile astea, trebuie sa ai nervii tari, mosule! Mai greu este sa ajungi la scena, pentru ca, din momentul in care ai pus piciorul pe scena, totul se schimba. Oboseala dispare si nu conteaza unde ai concert sau cati oameni ai in sala, singurul lucru important este ca publicul sa fie langa noi si sa cante cu noi. Atat." Concertul s-a incheiat si crezi ca in dezlantuirea sa de energii, Cristi Minculescu a dat pe scena tot ce se putea da. Insa o data coborat de acolo, mai are multe de oferit. Forta si caldura. O vorba buna, un autograf, o imbratisare de urs, pentru ca intai de toate, dincolo de vartejul rocknroll-ului, Cristi este un oltean cu o inima uriasa.
"Mereu pe drum, asa ne simtim noi bine"
"La Iris a contat foarte mult, pe langa insusirile muzicale, sufletul pe care l-a pus fiecare in viata trupei", spune Valter. "Suntem buni prieteni, dar daca unul a gresit un semiton, nu scapa neatentionat, pentru ca avem o responsabilitate foarte mare si fiecare este un perfectionist. Fiecare isi duce lucrul pana la capat, e mult de munca si de aceea suntem asa de sudati. Suntem mai buni ca acum 15 ani", afirma ferm Nelu. "In concert, dupa ce trecem de un anumit punct, suntem ca o masina de Formula 1, care alearga tur dupa tur. Nu mai simtim oboseala si am putea canta intreaga noapte." Boro face tot timpul comparatii cu sportul. "Si la noi exista momente de furie si momente de bucurie, pasaje mai blande sau mai agresive. Ne cunoastem foarte bine intre noi, stim ifosele fiecaruia si stim cand sa punem frana. Noi incercam sa aducem mereu ceva nou, de la concert la concert, de la un disc la altul, si pentru asta suntem mereu impreuna. Nu ne gandim sa ne luam o luna pauza, sa mergem la munte, sa ne relaxam, noi asa ne simtim bine, pe drum, in turneu, la inregistrari, trebuie sa existe mereu ceva legat de munca, de Iris, sa ne intalnim, sa vedem ce mai compunem, ce mai facem. Nu exista satisfactie mai mare decat sa vezi ca publicul se bucura, traieste din plin ceea ce ai compus in bucataria sau dormitorul tau, ca esti pe aceeasi lungime de unda cu el."Iulian Ignat