</b>
<b></b>
<b>Istvan Barabas-Beres-Boloni</b><b>- taran din satul Araci, judetul Covasna -</b><b>"La noi, cand vorbesc cu un roman, eu vorbesc romaneste, el imi raspunde ungureste..."
In 1940, cand a avut loc cedarea unei parti din Transilvania, in urma Diktatului hitlerist de dureroasa amintire, romanii si secuii din Araci (sat apartinator comunei Valcele) s-au trezit cu o parte din pamanturi in Ungaria. Granita trecea exact pe langa satul lor. Dupa lungi tratative cu autoritatile horthiste, taranii, ajunsi sub vremuri, au primit permisiunea de a trece frontiera fara pasaport, pentru un numar fix de zile, ca sa lucrez campul. Nu o data, secuiul si romanul treceau impreuna in aceeasi caruta, fiindca si pamantul tot impreuna il lucrau, sa aiba mai mult spor. Oamenii erau obisnuiti de veacuri sa se ajute unul pe altul, dupa vecinatati, dupa prietenii, dupa marimea suprafetelor, dar rareori dupa apartenenta etnica. In zilele noastre, luandu-ne dupa zgomotul de fond ce vine din sferele politice, unde exista partide ce-si propun un fel de alt "Diktat" in Transilvania, incercand sa traseze granite etnice intre oamenii de rand (cazul scolilor separate brutal in "maghiare" si "romane" fiind notoriu), ar trebui sa avem din nou, cel putin la tara, garduri de sarma ghimpata intre gospodariile lui Istvn si ale lui Gheorghe. Numai ca, spre disconfortul unora, realitatea este cu mult "in urma" politicului, provocand destui "nervi" in anumite cancelarii. Realitatea bate literatura, cum se spune; bate discursurile din anumite parlamente si retorica goala a unor Ong-uri "pro-europene" de la noi. La tara, cel putin, romanii si ungurii (si fratii lor, secuii) isi vad de lucrarile campului, de recuperarea pamantului si a titlurilor de proprietate, de ciclul convietuirii naturale, mostenite din batrani. O adevarata prapastie se deschide, iata, intre ceea ce vorbesc politicienii si ceea ce "fumeaza" omul real.
***
De la Sfantu Gheorghe la Araci nu sunt mai mult de 15 km. Ma opresc in dreptul celei mai aratoase case din centru, lipita de monumentala biserica ortodoxa. Imi raspunde stapana casei, Klra Blni, intr-o romana cu usor accent maghiar, dar cursiva si colorata ca a oricarui taran ardelean. Stapanul, Istvn Barabs-B?res-Blni, leaga cainele si vine si dansul in intampinare. Afland ca doresc sa vorbesc cu o familie de secui despre viata lor de zi cu zi, imi confirma ca am nimerit la o astfel de gospodarie, iar, pe deasupra, ei sunt "ingaduitori cu orice intrebare", neavand nimic de ascuns. In fata unui cosulet cu mere si nuci, in camera de la strada, ornamentata cu tablouri de familie si carpete tesute in casa, am purtat urmatorul dialog pe care-l reproducem fara comentarii.
</b>
<b>"Eu m-am tinut de treaba pe unde am lucrat; pe mine n-a putut nimeni sa ma prinda cu minciuna"
- Istvn bcs, se spune ca viata fiecarui om e un roman. Sa fie adevarata zicerea asta si pentru un agricultor ca dumneata?
- Domle draga, apai daca ma potrivesc amintirilor, de cand m-or dat batranii mei in infiere partiala la chiaburii Krol si Maria Barabs-B?res - tata asta vitreg fiind la randul lui tot un copil infiat, daca ma las la vale de tot, in anii 40, cand m-am trezit cu parte din pamanturi in Ungaria, de treceam in tara straina sa-mi prasesc porumbistea, daca, in fine, v-as povesti de balurile de altadata, de armata facuta la Dunare, in vremea Revolutiei ungare din 1956, de prima intalnire cu Klri aici de fata, cu serviciurile mele la Oraca, Iric si Imh, toate pe probleme pedologice, atunci poate c-as aduna de vreo carte, dar spun drept: tare gingas si intelept trebuie sa fie acela care ar dori s-o scrie, ca eu n-am deprinderea asta si nici talentul de-a le inflori. Eu ma tin numai cu treaba, ca m-am tinut de treaba pe unde am lucrat, pe mine n-a putut nimeni sa ma prinda cu minciuna.
- Credeam ca, daca tot esti la pensie, ai timp berechet de odihna, si poate chiar de scris...
Klri n?ni: "El sa aiba timp? Ce face el nu stiu cine ar putea... Aici, in casa, eu ma invart toata ziua ca vartelnita, dar ce face el... se scoala de dimineata si se baga la cai, apoi pleaca in lunca. Intr-o zi buna, ajunge sa are si 50 de ari, se poate fotografia si da la ziar. Lui nu-i place calitatea araturii cu tractorul, se simte mai bine langa Linda si Betyr, iepusoarele noastre cunoscute de tot satul. Ce sa spun: dupa cat munceste, vai si amar de capul lui...".
- Am primit inapoi 10 hectare, dar mai e pamant ce mi se cuvine, conform Legii Lupu; batranii aveau 22 de hectare, plus pamantul de la tatal meu bun, plus mostenirea Clarei. Ca i-am zis prefectului: dati-mi acum, cat mai pot munci, ca, dupa mine, s-a zis, nu mai vine nimeni la tara si nu stiu pe ce maini or incapea frumusete de tarlale. Fetele noastre, Maria si Enik, nu vad cu ochi buni agricultura, ele s-au invatat la oras...
- De ce ari cu caii, de ce nu ti-ai cumparat tractor?
- Domle, sa-ti spun adevarul: am fost inscris, am avut banii pregatiti si carnet de rutierist in buzunar. Dar bunul Dumnezeu n-a vrut ca eu sa am tractor. Uite de ce: aici la noi, s-au mutat zeci de familii de tigani, cumparand pe nimic casele romanilor si secuilor mutati in timpul comunismului la oras, sa lucreze in fabrici. N-am nimic cu dansii, dar nu muncesc; tiganii nu lucreaza, ei numai recolteaza. Cum bunul Dumnezeu stie ca eu ma cam tare enervez cand imi fura cineva munca, si poate as fi calcat pe vreunul cu utilajul, nu mi-a dat noroc de tractor. Acum, degeaba sa mi-l oferi, ca-l refuz.
"Noi n-am cunoscut decat prietenia"
- Pe langa tiganii veniti aici in ultimele doua-trei decenii, Araci este cunoscut ca un sat mixt, populat la egalitate de romani si secui. Cine sunt vecinii dvs.?
- Suntem inconjurati pe o parte de curtea bisericii ortodoxe, zidita de marele protopot Nistor, si la care am contribuit si noi cu sume modeste. Nistor venea deseori in casa noastra, ca si parintele ortodox actual, d-l Farcas. Peste drum, sta Dinu Gheorghe, omul la care lasam cheia cand plecam de acasa. Vecinul asta, cand are probleme, la noi bate in geam, si in trei minute sunt in curte la el. Bunaoara, daca-i fata vaca, pe noi ne striga... Ne intelegem la fel de bine cu vecinul Nita, cu doamna Axente si mai ales cu familia Cucu, din capul gradinii. Cu nenea Gheorghe Cucu avem o intelegere: el ne lasa in gard plasa cu sticle goale, noi le inlocuim cu sticle pline, iar la sfarsitul lunii ne aduce banii. Cumpara lapte numai de la noi, doi litri la doua zile.
- Cum vine asta, domnu Istvn: dvs., reformati maghiari, va aveti ca fratii cu ortodocsii? Nu va e teama ca se vor supara unii politicieni?
Doamna Clara: "Noi, aici, in sat, nu stim de astea, domnule... Noi n-am cunoscut decat prietenia. Avem de lucru, nu stam de politica. Cine are de lucru nu sta dupa barfa. I-am carat eu lapte doctoritei mele, o romanca tare buna, tocmai la Brasov, dar aici, la doi pasi, in gardul lui domnu Cucu? Eu, de aceea, si astazi zic: la servici, m-am avut, timp de 18 ani, cu toata lumea bine. Si acum, noaptea, cand ma gandesc, asa de bine-mi cade... Ungurul, sa stiti, ii serios, gospodar si de cuvant. Dar si romanu-mi place; romanul are suflet foarte cald si bun, numai sa nu-l calci pe picior".
- Nu cred ca e ceva rau, doar suntem crestini cu totii. Popa ortodox ne sfinteste in fiecare an, de Boboteaza, casa si animalele. Cand a venit in sat, episcopul reformat l-a invitat in biserica la noi si pe parintele roman. La fel se intampla la inmormantari: ca moare un ungur, ca moare un roman, pe putin 100 de sateni merg la sapatul gropii - asa e obiceiul comun la noi in sat. Sapi sau nu, mergi acolo sa dai o lopata simbolica, romanul la ungur si ungurul la roman. Daca e nunta, fie ungureasca, fie romaneasca, musai sa fie invitati de toate felurile, asa ca lautarii canta amestecat: si hore, si ceardasuri. Toti ungurii vorbesc romaneste si aproape toti romanii vorbesc ungureste, fara nici o suparare. Pe cand lucram eu la Brasov, la Pajisti, a venit un domn inginer care a spus ca vrea sa invete ungureste; cand s-a mutat, mai tarziu, a cerut oamenilor: "Ma, secuilor, voi sa-mi vorbiti ungureste, sa nu uit, ca am avut foloase bune cu limba asta...". In satul meu natal, Haghig, la 5 km de aici, cand vorbesc cu un roman, eu vorbesc romaneste, el imi raspunde ungureste. Ne salutam tot in doua limbi, ca un respect reciproc, ca o mostenire din batrani.
"Aici ii raiul, barbate!"
- Vor spune unii ca raspunsurile dvs. sunt ale unor "renegati" care vad totul in roz. In timp ce dansii vor continua sa-i indemne pe secui, in ziare, sa poarte doliu la Ziua Nationala a Romaniei. Ati auzit de aceste persoane?
- In presa si la televiziune se exagereaza. Noi si romanii de atatia ani suntem aici impreuna, prieteni. Trebuie sa ne ducem viata inainte, unul langa altul, ca si pana acum. Sa va dau exemplul socrului meu, Gszpor Mikls. Chiar in casa noastra a avut pravalie. Omul asta ii ajuta pe toti saracii, romani si maghiari. Cand au venit comunistii, in 1945, l-au somat sa paraseasca magazinul, confiscandu-i marfa. Dar el a avut timp, sarmanul, sa arunce in foc condica datornicilor (romani si maghiari). Erau multe datorii la gaz, faina si zahar, pe care regimul le-ar fi imputat celor in cauza, obligandu-i sa le achite la stat. Multumita gestului sau riscant - pentru care ar fi putut fi arestat -, nimeni n-a platit vreodata macar 5 bani...
- Au inceput inscrierile pentru Legitimatia de Maghiar, nene Blni. Nu sunteti interesati de aceasta sansa?
- Fereasca Dumnezeu sa fiu bolnav, ca doar atunci voi avea nevoie de Legitimatia de Maghiar. Acolo, la Budapesta, dotatia medicala e mai buna. Pentru altceva nu-mi trebuie.
Doamna Clara: "Aici avem pamant, mostenire de la parinti, avem pensie, ne-am facut si cavoul in cimitir. Unde sa ma duc? La Budapesta am fost in 77, intr-o excursie. Nu stiu cum, dar mi s-au parut toate cladirile la un fel. Lumea nu era nici pe departe atat de eleganta ca in Sfantu Gheorghe. Secuii au gust la haine si ei sunt cei mai mari croitori din Europa. Pe deasupra, oamenii de pe strada mi s-au parut scunzi fata de secui. No, am zis catre Istvn: cum or putut oamenii astia sa faca Revolutia din 56? Asa mici? Astazi, sigur, s-au schimbat lucrurile acolo, dar tot nu sunt interesata. Mi-amintesc ca, dupa cinci zile, abia asteptam sa ajungem acasa. Era in ajunul Craciunului cand ne-am intors, mama inca traia. Fetele impodobisera un brad argintiu, din cei care se gasesc din belsug in muntii din apropiere. Focul ardea in soba, gulasul era pe plita, cozonacii inveliti in stergare. O, Doamne, am zis: aici ii Raiul, barbate!".Ion Longin Popescu
Fotografiile autorului
<b></b>