Narcisa Suciu"Am implinit 27 de ani si nu mi-e frica de ziua de maine"
Narcisa Suciu? O stiti cu totii! Este cantareata din Maramures, cu chipul incadrat de o aura de zulufi aurii, cu ochii de cel mai pur albastru si cu sufletul ca painea calda. Cand s-a lansat, in 1996, pe scena Cerbului de Aur (in afara concursului), cu piesa ethno "Mocirita cu trifoi", cantat "a capella", ne-a luat graiul. Am zis: "Ei da, fata asta promite!". Ne-a confirmat in anul urmator, cand a cantat alaturi de alta baladista, celebra in istoria folk-ului mondial, Joan Baez, iar la doua saptamani a luat premiul Iii la Cerbul de Aur. Si ne-a fermecat definitiv la inca un an dupa aceea, cand marea noastra actrita Leopoldina Balanuta i-a fost partenera de scena, intr-un spectacol de mare profunzime artistica, pe scena Teatrului Mic, marcandu-i debutul discografic. Narcisa ne-a adus atunci celebrele sale "Cantece din Tara de Sus"; era insarcinata cu fetita ei si avea o lumina in ochi care ne-a incalzit pe toti cei prezenti.
Acum, locuieste intr-un cartier bucurestean, dar nu si-a taiat radacinile si, ca orice bun morosan, isi vorbeste vorba si-si poarta portul. Si tot in bunele deprinderi capatate de-acasa isi creste, singura, si mandretea de fetita de trei ani si jumatate, Daria-Elena.
Narcisa ne-a fericit in iarna asta pe toti, cu noi colinde maramuresene, cantate cu adanca simtire, cu vocea sa clara ca izvoarele din Gutai. Intoarsa de curand dintr-un turneu in Germania, unde a incantat si alte suflete de romani - uscate acolo de dorul de tara -, Narcisa ne-a dat mai multe amanunte despre cele mai noi preocupari ale sale.
</b><b>Ecuatia fericirii are trei ani: Daria
- Narcisa, ai o mica vacanta, dupa o avalansa de concerte si turnee, care ti-au ocupat pana acum toata agenda...
- Am avut concerte in toate marile orase din tara, mai tot timpul am fost pe drumuri, cu trenul, cu masina, cu avionul, dar cu sufletul plin de spiritul Sarbatorilor de iarna. Parca nici n-am obosit. Mai greu a fost pentru Daria-Elena, care a fost mereu in asteptarea mea. Dar am rasplatit-o cu o papusa Barbie si, desigur, cu multa dragoste. Acum, am petrecut vreo doua saptamani impreuna, zi de zi, pentru ca, de cand m-am intors din Germania, mi-am luat o minivacanta. Ne-am facut program, ca fetele: la plimbare, la cumparaturi, la coafor, in vizite, am fost chiar impreuna invitate la o emisiune de televiziune. Iar pe Daria, cand incepe sa vorbeasca, n-o mai opreste nimeni. In curand, va veni "dadaca" ei din vacanta si atunci ma voi reintoarce la lucru. Ma asteapta cu sufletul la gura amicii mei din trupa Iedera, cu care cant acum. Sunt sase baieti foarte talentati si foarte seriosi in tot ceea ce tine de comportamentul lor pe scena si in afara ei. Iar eu sunt o femeie si mai serioasa decat ei, iar asta o spun nu ca sa-mi aduc singura laude, ci pentru a da o replica celor care deja raspandesc barfe pe seama mea si a unuia dintre componentii trupei. Fiind manageriati si eu, si ei, de Fundatia "Phoenix", ni s-a propus sa cantam impreuna. De la prima repetitie, am fost placut surprinsa sa constat ca ei stiau deja piesele mele si ca sunau chiar foarte bine in viziunea lor orchestrala. Prima cantare impreuna am avut-o la Clubul de folk "Casa Eliad". Mare succes! De atunci, a inceput un carusel al concertelor in Bucuresti si in tara, suprapus apoi peste perioada Sarbatorilor de iarna, care ne-a adus multa bucurie, peste tot pe unde am cantat. Suntem deja o echipa sudata. Nu cantam pur si simplu piesele una dupa alta, atunci cand suntem pe scena, ci facem un adevarat spectacol: suntem spontani, improvizam, impartasim acelasi spirit si e foarte fain, ne distram foarte bine si noi, si publicul. Cantam piesele mele, piese de-ale lor, cateva cover-uri si ne gandim chiar sa compunem niste piese impreuna. Desi eu mai am niste proiecte in paralel cu Tica Alexe, solistul de la Sfinx Experience, una dintre cele mai bune voci masculine de la ora aceasta (Cristi Minculescu, al carui fan sunt de copila, mi-a marturisit ca, dupa parerea lui, e chiar cea mai buna), cu Vlady Cnejevici si cu tatal lui, Laza Cnejevici, rapsodul sarb pe care-l cunoaste tot Banatul.
"In Germania, la sute de kilometri de tara, am petrecut cele mai autentice sarbatori romanesti"
- Ai petrecut Anul Nou in mijlocul uneia dintre cele mai numeroase comunitati romanesti din Germania. Impartaseste-ne cateva din impresiile tale de acolo.
- Am acceptat invitatia comunitatii romanesti din Kln - Dsseldorf - Gmmersbach, desi aveam in tara o multime de alte invitatii la petrecerile organizate in diferite locuri din Bucuresti sau la cele ale televiziunilor. Dar cum in Romania se schimba lucrurile de la o zi la alta (semnezi un contract si constati ca nu te poti baza pe el, pentru ca te poti trezi cu numeroase surprize legate de nerespectarea sau de rastalmacirea lui: sa nu fie sunetul bun, sa nu fii platit asa cum ti s-a promis, sa nu fie bine organizat), am zis ca trebuie sa incerc si altceva. Asa ca in 26 decembrie, dupa ce mi-am petrecut Craciunul cu mica mea familie (parintii mei s-au prapadit amandoi, ierte-i Dumnezeu), mi-am facut bagajul si am zburat spre Germania. M-a intampinat o atmosfera de povesti, ca in orice oras nemtesc de traditie, cu casute ca de turta dulce, luminate feeric, cu oameni deschisi la suflet, dornici sa se distreze, sa-si deschida sufletul, sa se bucure. Asa sunt nemtii de Sarbatori, pentru ca in cursul anului muncesc pe rupte si nu prea au timp de distractii; acolo, la zece seara toata lumea doarme (spre deosebire de noi, romanii, care suntem niste "animale sociale" intr-o mult mai mare masura decat ei). De cate ori merg in strainatate, constat, cu uimire si cu tristete, un mare paradox: cum tin ei cu dintii, pe acolo pe unde sunt, de traditii, de limba, de amintiri. Mai mult decat romanii din tara, care nu stiu cum sa prapadeasca mai repede aceste comori de spiritualitate nationala. Asa ca, acolo, in Germania, la atatea sute de kilometri de tara, am petrecut cele mai autentice Sarbatori romanesti de pana acum. In fiecare casa de romani in care am intrat, am gasit un coltisor decorat in stil traditional, o icoana veche, iar pe masa - bucate de-ti lingeai degetele! In seara de Revelion, am cantat in Kln. Inainte de asta, am fost la slujba de Anul Nou din vestitul Dom al orasului. Eu sunt foarte credincioasa, sunt greco-catolica, bunicul meu dinspre mama este preot in Oradea, are 84 de ani si este unul dintre cei care au suferit pentru credinta lor. Am cantat apoi romanilor nostri, dar si germanilor care s-au adunat acolo - intr-unul din cele mai mari restaurante din Kln, cu specific romanesc (e chiar in centru, langa Dom) -, si toata lumea s-a distrat, a dansat, a baut sampanie, a privit jocul de artificii. Sunetul a fost impecabil, iar eu am fost intr-o forma excelenta. Cu mine a venit si violonistul basarabean Mihai Nenita (absolvent de Conservator, care si-a intrerupt bursa in Germania tocmai pentru ca nu mai putea rezista departe de casa) si impreuna am facut un recital nebunesc, am cantat vreo 30 de piese, cred. Cei mai multi imi stiau melodiile, aveau discurile mele (unii mi-au marturisit ca au "pile" la magazinul "Muzica", unde le sunt retinute toate noutatile in materie de muzica romaneasca, pana cand ajung ei in tara, altii le iau de pe Internet - de pe site-ul meu, situat in Yahoo, care se numeste chiar asa: "narcisasuciu").
- Cum o duc romanii de acolo, ce-i framanta mai tare, ce-i nemultumeste vizavi de situatia din tara?
- Am fost in vizita la o familie foarte bine situata, din Kln, care locuieste intr-un cartier de miliardari al orasului, ceva asemanator cu Beverly Hills (sunt vecini cu Tina Turner). Au o casa in care te pierzi, de un bun gust indiscutabil. Ei bine, aceasta familie, desi dispune de venituri apreciabile, nu tine menajera, bucatareasa sau femeie in casa. Gazda (ajutata de nora ei) face absolut toate treburile gospodaresti, cu o harnicie, o rapiditate si o exactitate de ceas elvetian. Nu din zgarcenie, ci pentru ca e multumita doar cand stie ca totul e facut numai de mana ei, asa cum stie ea rostul si randuielile de acasa (si ei sunt tot moroseni din Baia Mare, plecati de mai bine de 20 de ani din tara). Eu sunt vegetariana si, desi gazda nu a gatit special pentru mine, am avut ce manca: salata de ciuperci, zacusca, totul preparat in casa, chiar si paine de casa, de patru feluri (e o moda acolo, printre romani, sa faci paine in casa, nu sa o cumperi). Si in alte case, pe unde am fost, mai mari sau mai mici, tot aceeasi mandrie a gazdelor, de a face totul cu mana lor, am constatat-o. Indiferent ca proveneau din Ardeal, Moldova sau Muntenia, indiferent ce profesii aveau - constructori, profesori universitari, medici. Nu stiu ce fac in zilele obisnuite, dar Sarbatorile stiu sigur ca le trateaza cu toata seriozitatea si cu toata sfintenia, in cel mai pur spirit romanesc. Ce-i framanta cel mai tare? Dorul de casa! Sunt si ei, ca toti romanii de aiurea, adunati sau despartiti de barfe, invidii, orgolii. Sunt si ei, ca si cei din tara, de diferite culori politice: unii sunt regalisti, altii liberali, in casa altora nu puteai sa zici ceva rau de Iliescu. Dar pe toti, fara exceptie, ii macina dorul de tara. Se chinuiesc sa-si monteze tot felul de antene parabolice ca sa prinda posturi de radio si televiziune din Romania, sunt abonati la ziare romanesti (aici vreau sa remarc ca am vazut revista "Formula As" in toate casele pe unde am fost invitata si multi, chiar daca nu o primesc, o citesc pe Internet). De acolo, de departe, ei sunt foarte suparati pe noi, cei de aici: si pe guvernanti, si pe oamenii care nu vor sa munceasca. Marcati de drama emigratiei, au trecut prin lagare, prin umilinte, prin neajunsurile inceputurilor. De aceea, romanii de acolo au o optica mult mai obiectiva: sunt convinsi ca, daca ar fi in locul romanilor din tara, ar fi mai de buna-credinta, ar munci mai mult si mai serios si, mai presus de toate, ar avea dorinta de a face ceva pentru binele comun, pentru binele tarii. Pe cand noi, cei de aici, nu ne gandim decat la binele nostru, nici macar la al celor care vor urma dupa noi. Stiti cum se zice: parintii mananca agurida si copiilor li se strepezesc dintii.
- Ti-ai facut agenda pentru inceputul acesta de an?
- Sunt invitata in emisiuni pe diferite posturi de televiziune, am cateva concerte aici, in Bucuresti, incepem (eu cu Iedera) iarasi cantarile de cluburi. Am deja inregistrate vreo cinci piese in maniera baladelor rock, pe care le voi pune pe noul meu album. Il voi lansa, probabil, in primavara, desi as fi vrut sa fie gata acum, de ziua mea, in 27 ianuarie. Dintre noile melodii, am dat gata un extras pe single pentru piesa "Poate eu, poate tu", la care voi avea videoclip si pe care o voi inscrie si la festivalul national al cantecului de dragoste, promovat pe postul national de televiziune. Ma gandesc sa particip si la preselectia pentru Eurovision. As vrea sa-mi schimb look-ul, am gasit o creatoare de moda care vrea sa se ocupe de hainele mele de scena (sper sa aiba succes, pentru ca sunt foarte dificila din acest punct de vedere) si, de asemenea, am gasit un beauty salon care se ocupa de coafura mea si de tot ceea ce tine de alchimia aceasta a frumusetii, folosind mai ales produse si metode naturiste. Desi unii imi spun ca n-am nevoie, pentru ca am o anume charisma si cine ma vede ma tine minte, si asta o spun fara sa ma consider o femeie de o frumusete rapitoare! Multi sudisti ma intreaba daca nu cumva, dupa culoarea pielii, a parului, a ochilor, am ceva origini nordice, irlandeze, suedeze. Dar ei nu au vazut Maramuresul istoric! Acolo sunt foarte multi oameni care arata ca mine, romani curati! Sunt urmasii dacilor liberi, din tara veche de peste Gutai!
"Am o mare responsabilitate in viata: din naparstocul asta de fetita trebuie sa fac un om cu <<O>> mare"
- Nu a fost greu sa iti asumi responsabilitatea unui copil, cand cariera ta abia pornise pe fagasul cel bun? Ai stat totusi pe "tusa" aproape doi ani.
- Nu, a fost o perioada de acumulari spirituale, si nu un timp pierdut. Copiii iti aduc echilibru si motivatie in viata. Cel putin asa am fost eu invatata acasa, de parintii mei. Mai am trei frati, cel mai mare dintre ei locuieste cu mine, in Bucuresti, si ma ajuta sa o cresc pe Daria, ceilalti doi locuiesc in Baia Mare. Toti suntem mari iubitori de animale, eu am un caine si un papagal, smotociti si iubiti in egala masura de Daria. Caldura unui camin unde sunt asteptata este foarte importanta pentru mine. Iar aceasta ti-o pot oferi doar cei care te iubesc dezinteresat: copiii si necuvantatoarele. De asta am nevoie ca sa-mi pot continua fara frustrari cariera, pentru ca in rest, fie pe plan profesional, fie personal, oamenii te pot trada foarte usor. Nu ma tenteaza, deocamdata, ideea unui mariaj si fiecare zi o traiesc din plin, pentru ca am o mare responsabilitate: din naparstocul asta de fetita trebuie sa fac un om cu "O" mare. Are doar trei ani si jumatate, dar spune uneori lucruri foarte profunde. Ieri, m-a luat de mana si mi-a spus: "Hai sa ne tinem de mana, ca doar suntem prietene!". Nu-mi doresc pentru ea decat sa fie sanatoasa. Cu ceea ce o voi invata eu despre viata, cu ceea ce va invata la scoala si cu ajutorul lui Dumnezeu, va sti sa-si croiasca singura un drum. Mi-am cumparat o gramada de carti despre psihologia copilului si despre cum trebuie sa-l educi, sa te porti cu el, dar pana la urma tot instinctul matern te conduce. Si chiar copilul, ca si nevoia, te invata cum trebuie sa te porti si sa actionezi. Am implinit 27 de ani si nu mi-e frica de ziua de maine. Numai cei fara credinta in Dumnezeu au aceasta spaima. Nu sunt omul care-si face planuri, dar nici nu traiesc de pe o zi pe alta. Imi pastrez tot timpul credinta in Dumnezeu si stiu ca El ma ajuta in clipele cele mai grele, daca eu lupt cu toate puterile mele pentru ceea ce stiu ca sunt indreptatita sa obtin.
- Iti mai aduci aminte cum erai in urma cu zece ani, cand ai venit in Capitala?
- Intalnirea si mai ales acomodarea mea cu Bucurestiul au fost un cosmar. Aveam 18 ani, imi dadusem bacalaureatul si venisem la studii in Bucuresti (am facut Facultatea de music-hall, la Universitatea Hyperion). Eram imbracata in blugi, in camasa cu patratele, purtam cizme ciocate si aveam un aer de ingenua "flower-power". Colegele mele erau superelegante si sofisticate si nu incetau cu ironiile la adresa mea. Ca sa fac fata unei intregi saptamani de cursuri, trebuia sa merg in fiecare week-end la Baia Mare, sa-mi incarc bateriile. Mi-a fost foarte greu pana am invatat sa vorbesc si sa ma port ca aici, sa stiu sa "driblez" cu ironiile de Mitici, sa am un dram de "tupeu". Atu-urile mele sunt seriozitatea, promisiunile facute si respectate, bunul-simt si educatia solida de acasa. Si faptul ca nu sunt un om care citeste numai ziare. Pe scena, mai ales, sa ai simtul ridicolului cred ca e foarte important.
- In incheiere, as vrea sa ne spui mai multe despre gestul tau recent, controversat in presa si intre colegii tai de breasla: ai donat trofeul obtinut la Cerbul de Aur pentru o cauza umanitara...
- Nu ma atasez, in general, de obiecte. Pentru mine, a fost important momentul in care am primit acel premiu, senzatia de plutire de atunci, aplauzele si ovatiile publicului din acea seara. Nu le voi uita niciodata. Dar, daca am putut ajuta niste copii supradotati, proveniti din familii modeste si chiar sarace, nu am stat pe ganduri. Am vazut pe Internet ca artistii si Vip-urile erau chemati sa faca donatii dintre obiectele lor personale pentru a fi licitate, banii urmand sa fie folositi de Fundatia "Henri Coanda", care se ocupa de copiii supradotati. Am oferit acest premiu al meu, licitatia a durat o luna, s-a pornit de la o suma modica, de o suta de mii, si s-a ajuns la sase mi-lioane (eu am batut recordul licitatiei). Din banii acestia au fost ajutati sase copii, care, intr-un cadru festiv, s-au prezentat in fata mea, sa-mi arate ce pot ei sa faca: o fetita de 10 ani care canta la 14 instrumente, un chitarist tot atat de "batran", care avea 43 de premii (eu, la varsta lui, abia puteam sa tin chitara in brate), un pianist de 14 ani care canta "capietor" si avea nu stiu cate premii in strainatate, o fata care-si facuse scoala "intr-un an cat altii in cinci", cu masteratul la Sorbona in Relatii Internationale, si tot asa. Mi-au dat lacrimile ca n-am putut sa fac si mai mult pentru ei. Prea putini stiu de existenta lor, din pacate! Si dintre cei care stiu, prea putini vor sa-i ajute! Revista voastra e una dintre putinele care intinde o mana de ajutor celor care au nevoie. Asemenea talente sunt, cu adevarat, bogatia noastra. Saraca tara bogata! Nici eu nu traiesc in conditii de lux, nu sunt strangatoare si nu stiu sa speculez in folosul meu relatiile, cunostintele. Uneori, chiar ma gandesc ce as face cu banii, daca mi-ar pica o pleasca de un milion de dolari, de exemplu: ma si sperie gandul. Ah, ba da: mi-as lua o masina Hammer - e un jeep de razboi, o masina caraghioasa, dar foarte solida. In rest, ma descurc eu!Corina Pavel
Fotografii: Fundatia "Phoenix"