Premianta din casa de lut
- Scrisoarea ei a fost publicata in numarul trecut al revistei, sub titlul "De trei ani si jumatate invat la lampa cu gaz". Delegat sa verifice cazul, colegul nostru Bogdan Lupescu a descoperit o realitate desprinsa, parca, dintr-un cosmar. Din pacate, povestea Monicai Forascu e si a altor zeci de mii de copii romani -
</b><b>Prin viscol, catre scoala
Pana acum doua saptamani, viscolurile cele mari nu incetasera sa loveasca asupra Moldovei. Iasul si imprejurimile lui fusesera prinse in blocade mari de zapada. La capatul satului Miroslava, aproape de padure, cele cateva case de batrani, fara gaz si lumina electrica, fusesera lasate izbelistei. Daca murea careva, aflai peste cateva zile. Oamenii nu indrazneau sa iasa din case, drumurile nici nu se mai cunosteau, ingropate parca pe vecie in omat. Si totusi, la fiecare cruce dintre noapte si zi, tocmai cand viscolul huia mai infricosator, pasii unei fetite taiau carare spre oras. Iesea tocmai de la ultima casa, tragandu-si de mana fratiorul mai mic, despicand cu trupul ei firav furioasele vanturi. Uneori nu se mai vedeau prin perdeaua fulgilor nebuni. Trombele de omat urcau vijelios pana la cer, devenind zid inalt, tare, de nebiruit. Atunci fata isi cuprindea fratiorul in haina, aplecandu-se asupra-i, cu spatele intors spre vifor. Si asteptau. De jur-imprejur, numai dealuri lungi, fara arbori, peste care stihiile alergau despletite, slobode si naprasnice. Apoi se vedeau primele case luminate, Biserica "Sfantu Vasile", cateva livezi si cei doi copii razbeau la sosea. In departari, se trezea orasul. Ultima incercare era mereu ulita cu padure din spatele garii, un ochi de crang intunecat, in care traiesc tiganii Nicolinei. De cate ori nu s-au legat de dansa, de cate ori n-au incercat s-o sperie, s-o batjocoreasca... Ea a privit mereu inainte. Isi scutura parul de zapada, intra in sala de clasa - zambitoare ca de obicei - si, asezandu-se in banca de langa geam, astepta sa inceapa o noua zi. In ferestrele largi ale clasei izbucnea soarele.
Monica Forascu - zece
Scoala "Titu Maiorescu", fosta 23, din Podu Ros, e socotita una dintre cele mai prestigioase din Iasi. Sali de clasa cu geamuri termopane, computere si mobilier nou-nout, copii imbracati dupa ultimele reviste, dansand pe holuri si butonand dezinvolti telefoane mobile. La secretariat, mi se ingaduie sa vad catalogul: pe semestrul intai, in dreptul Monicai Forascu sunt trecute doar medii de 10. Cu o exceptie: un sase la matematica, obiectul d-nei diriginte Veronica Plaiesu. "Ar fi avut si aici medie buna, dar i-a pus doi, pentru ca a suflat. A vrut sa-si ajute o colega sa scape de corigentie", explica cineva. Profesoarele o lauda, o admira pentru incredibila-i ambitie si-mi spun c-ar merita cu prisosinta sa fie ajutata.
Fata care se indreapta incet spre mine nu pare defel rupta din decorul scolii. E imbracata curat, cu o scurta de catifea galbena, are parul blond, prins intr-o coada, la spate. Zambeste. Pare plina de viata, doar umbrele acelea statornicite sub ochi, pleoapele inrosite si o anume incruntare matura, ce i-a patruns de acum in fizionomie, te-ar putea face sa ghicesti adancimile unei tristeti.
Cand afla ca sunt "delegat" al revistei "Formula As", fata se uita mai intai ingrijorata imprejur, zicandu-mi cu un aer complice: "Nu stiu, va rog... Colegii mei nu cred c-ar trebui sa auda lucrurile astea...". N-a povestit nimanui despre scrisoarea ei. Marturiseste c-a trimis-o abia cand a ajuns la capatul puterilor. Si nici acum nu stie daca a facut bine. Caci un singur lucru nu i-a placut Monicai niciodata: sa provoace mila. "Cand ajung la scoala, incerc sa fiu alta, sa-mi acopar fata de acasa. Daca ar afla colegii in ce conditii traiesc, ca n-am bani nici de autobuz, ca-mi fac temele la lampa cu gaz, si-ar bate joc de mine..." Imi povesteste, spre pilda, o intamplare de acum patru ani. Cand era in clasa a patra, un coleg, baiat de bani gata - "este si acum, aici, inauntru" -, a facut-o "taranca" si "sarantoaca". Si clasa a ras. Nu ea l-a parat invatatoarei, altcineva. Isi aminteste insa dimineata in care d-na Stefanescu i-a ridicat pe toti in picioare si le-a spus: "Taranca, sarantoaca, dar e mai desteapta decat voi, astia de la oras". Atat a spus. Si a inceput lectia. Ea nu s-a simtit mandra, nici razbunata. In pauza, a alergat la toaleta si acolo a plans. "Doar colega mea de banca imi stie secretul. Chiar daca e fata de profesori si are o situatie materiala buna, a venit la mine acasa cateva saptamani, ne-am facut temele impreuna, la lumina opaitului, n-a strambat din nas ca-i saracie. Simt ca-mi este cu adevarat prietena. Ceilalti nici nu prea inteleg mare lucru. Deseori, cand se faceau tabere sau excursii, ma rugau sa vin si eu. Eram dintre primii la invatatura, ii ajutam la teme, ne cunosteam din clasa intai si cred ca se legasera intr-un fel de mine. Iar eu, de fiecare data, ma jeleam: <<nu pot... ma duc la bunici>> sau <<pleaca parintii de acasa si trebuie sa am grija de fratele meu>>, gaseam eu un motiv. Mi-era rusine sa recunosc ca, uite, n-am suta aceea de mii pentru o excursie. Sau alteori, in pauze, cand incep sa-si povesteasca filmele pe care le-au vazut la televizor c-o seara in urma, ma intreaba: <<Monica, ai vazut aseara serialul cutare pe Pro Tv?>>. Ce sa le zic? Ori ca n-am avut timp, ori aprob asa din cap si merg in alta parte, de parca as fi ocupata. Cum sa le spun ca n-am avut televizor acasa, de cand sunt eu? Ultima oara, m-am uitat o jumatate de ora, inainte de Craciun, la o vecina din vale. Da n-am apucat sa vad tot filmul, c-a venit seara si a trebuit sa ma duc acasa. Si, la urma urmei, nu mor eu fara televizor. Ma ingrozesc insa de fiecare data cand vad ca se intuneca si trebuie sa aprind iarasi lampa cu gaz. Ma ustura ochii, ma doare capul, imi ies pe fata niste eczeme urate, de la toxicitatea aceea a flacarii. Abia vad. Ar fi trebuit de mult sa-mi fac ochelari, dar n-am avut inca bani. Cat despre invatat, nu stiu daca apuc sa citesc lectiile de doua ori. Mai mult invat aici, in pauzele dintre ore. Si totusi, imi dau seama ca lipsurile astea ma intaresc. Cand ii vad pe unii ca locuiesc la doi pasi de scoala, fac meditatii pentru examenul de capacitate, au lumina, calculator, au tot ce vor, si totusi, pentru ei e un chin sa invete, vin aici mai mult asa, ca sa-i puna prezenti... Daca as trai ca ei, cred c-as fi de nota unsprezece, zau asa. Eu stau acolo singura, pe intuneric, merg pe jos, imi mai ajut si parintii prin gradina, la semanat, la prasit si totusi imi gasesc timp sa invat. Iar eu vreau, da, vreau sa invat! Vreau sa invat mai mult, ca sa-mi pot ajuta familia. Vreau sa invat, ca sa le arat si celorlalti de ce sunt in stare..."
Cei cinci Robinsoni
Casa familiei Forascu e cenusie, mohorata, din chirpici inca ne-nvelit cu ciment. Numai doua incaperi au fost incropite pentru locuit: o bucatarioara in care dorm parintii si o odaie ceva mai larga, unde se joaca, invata si dorm laolalta, in acelasi pat, cei trei copii. Inauntru insa e chiar placut. Nimic din acea delasare imbacsita, unsuroasa, a familiilor cu trai de mizerie. Odaia cea mare e primitoare, calda, fiecare lucrusor pare sa aiba un loc al lui. Doar pe tavan mai spanzura cativa franjuri de beteala, uitati pesemne de la Anul Nou, si cateva baloane galbene, semanand a becuri. Miroase frumos, a proaspat. "O saracie de bun gust", mi-am spus si am pasit inauntru. Tatal, Vasile Forascu, e plecat, ca de obicei, la padure. Lucreaza ca muncitor forestier in Tibana, undeva la vreo 40 de kilometri, pentru un milion si jumatate pe luna (singurul venit al familiei). In fiecare dimineata, la ora sase, ia de acasa 30.000 de lei pentru autobuz si o paine. Se intoarce seara, la orele noua-zece, cateodata ramane si peste noapte la lucru, dormind intr-un vagon de tabla, in care e la fel de frig ca afara. Uneori, copiii nu-l vad cu zilele. Fratii Monicai sunt imbracati curat, mama (Mihaela Forascu), de asemenea. O femeie la 37 de ani, cu ochi albastri, trasaturi colturoase, puternica, nebanuit de volubila si optimista. Cand vorbeste despre bani, saracie, despre boala cumplita a fiicei sale mai mari, nu se tanguie, nu boceste. Adina are saisprezece ani, este eleva la un liceul de contabilitate si are - cum altfel - note bune. Tot blonda, foarte frumoasa, dar tacuta, trista, nespus de palida. Intr-un inceput de toamna, a plecat la cules, impreuna cu fratii sai, si s-a intors schimbata. Spunea mereu: "Mama, nu mai pot, ma doare stomacul". Mama se cazneste sa pronunte corect sentinta medicilor: microbacter pylori, toxocaroza si chist hidatic, necesitand interventie chirurgicala. Numai un singur medicament, dintre cele necesare tratamentului, a costat-o doua milioane de lei. Se gandea ca macar cu Adrian, copilul cel mic, n-o sa aiba probleme. Si, intr-adevar, baietelul pare zdravan, vesel si neastamparat, nu-l poti ajunge cu varguta prin curte. "E campion la cross pe scoala, odata mi-a adus acasa o diploma." Rade apoi. "Normal, dupa atata mers pe jos..." Se intampla insa cu el ceva foarte ciudat: nu trebuie sa fie ranit. Din cauza tensiunii ridicate, la o cat de mica zgarietura, sangele nu se opreste din curs, nu se incheaga. Uneori imbiba si trei cearsafuri pentru a-i opri hemoragia. Totul i s-a tras de la o spaima. O spaima foarte mare, candva, pe drumul catre scoala.
</b><b>Caderea din Rai
Pana nu de mult, au dus-o bine. Barbatul fusese padurar, traiau tot departe de sat, tot fara lumina electrica, intr-un canton din marginea crangului. Dar aveau doua vaci, cal, caruta si, mai ales, aveau pamantul cel lasat mostenire din neam. Ei erau foarte mici, nu le pasa. Dupa Revolutie, peste pamantul lor satenii au vrut sa faca o ferma numita "Liliacul" si i-au rugat sa se mute, dandu-le in schimb un alt teren si despagubindu-i pentru o noua casa. Ei s-au dus. In acel an, din martie pana in octombrie, au trait toti cinci intr-o chichineata de scandura, cu pamant pe jos. "Noaptea ii aparam cu un prosop, sa nu-i manance tantarii, dimineata fetele plecau la scoala, noi faceam chirpici afara, in curte - erau niste arsite cumplite - si inaltam casa. Mi se intampla sa nu ma pot odihni zile intregi...", isi aminteste femeia. Si-n cele din urma, s-au putut baga inauntru. Astazi, casa are acte in regula (titlu de proprietate, autorizatie de constructie, certificat de urbanism), dar pentru electrificare ar fi nevoie de inca 25 de milioane de lei. Si mai e ceva: la numai doi ani dupa ce-au terminat totul, a aparut, ca din senin, un proprietar. Strainul asta dovedea, tot cu acte, ca pamantul pe care sta casa lor ii apartine, printr-o oarecare mostenire si, ca atare, i-a dat in judecata. "Fermierii" de la "Liliacul" se prefaceau ca ploua. Pentru a-si plati avocat, familia Forascu a trebuit sa vanda totul: vaca, porci, cal, caruta, totul. Iar presupusul proprietar n-a vrut doar pamantul, a vrut - o revendicare la limita legii - ca, pana la primavara, "terenul sa ramana liber". Mai precis, ca pana in primavara, casa lor sa dispara, iar ei sa ramana pe drumuri. Mihaela Forascu are insa incredere in barbatul sau. O vor scoate cumva la capat, cum au facut-o de atatea ori. "Totul, cel mai important ar fi sa avem lumina..."
Acum trei ani, copiii au primit de la Mos Nicolae un radio ieftin, cu baterii. Cutiuta aceasta de plastic negru a fost pana astazi singura lor legatura cu lumea larga. Monica il aduce din bucatarie si mi-l arata, razand de cat poate fi de stricat. "Cand merge, cand nu, vai de capul lui..." Aparatul e fixat pe un post religios. Prin difuzoarele lui sparte razbat incet, harait, franturi de sfanta liturghie. "Tot cu el am petrecut si Revelionul si toate serile de Craciun; nu ne-am putut uita la un televizor, n-am putut merge nicaieri. Am stat in casa, am ascultat radioul, la ora doisprezece am ciocnit un pahar de sampanie, apoi a trebuit sa stingem lampa si sa ne culcam. Asta a fost toata petrecerea noastra..." Mama copiilor povesteste ca, putin dupa miezul noptii, a intrat in odaia cea mare si le-a surprins pe fete plangand una in bratele celeilalte.
***
Dupa examenul de capacitate, Monica Forascu ar dori sa urmeze un liceu cu profil de informatica. Isi da seama ca-i o alegere grea, din moment ce nu-si va putea permite prea curand un calculator. Si totusi, in urma cu numai cateva zile, Dumnezeu i-a dat un mic semn: postasul a trecut si pe la casa lor, infingand in poarta un plic. Cand l-a deschis, fetei i s-a taiat rasuflarea. Inauntru era un pliant colorat, din partea unei firme, pe care scria ca poate fi fericita castigatoare a unui... calculator. Pentru asta nu trebuia decat sa decupeze un talon. Dintr-un sertar tainic, scoate, tacticoasa, pliantul si mi-l arata ca pe ceva de mare pret. Apoi brusc, mult prea brusc, ma intreaba: "Ce credeti, am sanse sa castig...?". Intrebarea aceasta, dar mai cu seama felul in care a fost rostita, avea sa-mi intoarca pe dos sufletul. Ce puteam sa ii spun? Ca aceste concursuri sunt destinate sa nu le castige nimeni? Ca la asemenea loterii odioase sortii nu sunt niciodata de partea copiilor saraci? Poate doar ca m-as bucura nespus daca, intr-o alta zi, acelasi postas ar veni s-o anunte ca niste oameni cu suflet bun vor sa o ajute. Si ca, odata si odata, in casa ei se va aprinde lumina.Bogdan Lupescu