Societate

Redactia
"Formula As" - 500Zece Ani De Speranta Si Impliniri"As-ul este castigatorul si performerul, profesionistul si profesionismul fara de care iesirea Romaniei din ceata va fi imposibila. Trageti Asul! Singura sansa: Fiti Asi!". (Din programul revistei, publicat in nr. 1, din 20 septembrie 1991)In cautare...

</b><b>"Formula As" - 500</b><b>Zece Ani De Speranta Si Impliniri</b><b>"As-ul este castigatorul si performerul, profesionistul si profesionismul fara de care iesirea Romaniei din ceata va fi imposibila. Trageti Asul! Singura sansa: Fiti Asi!"
(Din programul revistei, publicat in nr. 1, din 20 septembrie 1991)In cautarea unui deceniu trecut

Din prima redactie a saptamanalului "As" - asa cum a fost botezata, de fapt, revista la nasterea ei - n-am mai ramas in prezent decat patru: secretarul general de redactie Ruxandra Constantinescu, redactorul-sef Toma Roman, tehnoredactorul Carmen Murgasanu si subsemnatul, exceptand-o pe fondatoarea publicatiei, scriitoarea si publicista Sanziana Pop. Nici unul dintre noi - ultimii mohicani - nu poate spune cu mana pe inima daca stie suficient de bine cum au trecut acesti zece ani din viata noastra... S-au scurs prea repede? Era loc pentru mai bine, mai mult? La toate aceste intrebari, pe care uneori ni le adresam cu glas tare, patroana si prietena noastra are un singur raspuns: "Suntem norocosi, pentru ca imbatranim impreuna si nu simtim". Sanziana are dreptate: "Ne-a imbatranit tineretea" (cum spune poetul) impreuna cu "Formula As". Nu mai e nevoie sa ne privim in oglinda. Este de-ajuns sa ne uitam la primul numar al revistei, asezat langa ultimul aparut, ca sa ghicim cata risipa de munca, pasiune si bucurie am consumat in ultimul deceniu din scurta noastra viata. Pentru ca relativele diferente de varsta dintre noi au disparut in acesti zece ani. Noi, toti, avem acum varsta "Formulei As".

Reporter frenetic la Paris

In vara anului 1991, datorita unor circumstante biografice fericite, aveam norocul sa calatoresc, pentru prima oara, la Paris. Fusesem deja reporter la cateva publicatii aparute dupa Revolutie, iar foamea mea de Occident depasea limitele oricarei curiozitati. Am ramas in capitala Frantei o luna incheiata, timp in care mi-a fost dat sa traiesc o experienta gazetareasca de-a dreptul frenetica. Intr-o singura luna calendaristica, reusisem sa fac cele mai multe interviuri si reportaje din modesta mea cariera de ziarist. M-am intors la Bucuresti epuizat, dar aproape fericit, cu tolba plina, fara sa am habar ca toate aceste subiecte de mare efect pentru acea perioada urma sa apara intr-o revista care nici macar nu fusese lansata pe piata romaneasca, si asa suprasaturata de publicatii. Aventura abia incepea...

Anul I, numarul 1, 20-27 septembrie 1991

Chiar in primele zile ale lunii septembrie, am primit un telefon de la Sanziana Pop. Ne cunosteam dinainte de 89, de pe vremea cand ea lucra la revista literara "Luceafarul", unde eu veneam cu timide incercari poetice. Era intr-o stare de surescitare fantastica! Mi-a explicat pe nerasuflate, in stilul ei telefonic inconfundabil, ca se hotarase sa editeze o revista, fiindca dorea sa-si demonstreze siesi, in primul rand, ca, dupa o indelungata cariera literara si publicistica, este in stare sa scoata o publicatie cu totul opusa ca problematica si ca ton presei de senzational a momentului. "Un ziar normal, pentru oameni normali", mi-a spus viitoarea mea sefa si directoare, care, in rastimpul absentei mele din tara, se pusese deja pe treaba, elaborand structura si aspectul revistei, cu tenacitatea ei de Rac incapatanat. Lucrurile erau atat de avansate, incat fusese fixata pana si data exacta la care trebuia sa intram in tipografia lui Ion Ratiu, pentru a "trage" primul numar.
Cand i-am insirat lista subiectelor mele pariziene, Sanziana a tras un chiot telefonic de bucurie si m-a convocat la redactie, in cel mai scurt timp. Peste doua zile, intram in Casa Vernescu, pe Calea Victoriei, unde se afla sediul nou al Uniunii Scriitorilor. In aripa din spatele vilei, la etaj, in incaperile in care se mutase dupa 89 revista "Luceafarul" (la care Sanziana inca lucra), era o forfota de nedescris. Regretatul Laurentiu Ulici (a semnat multa vreme editorialul in vechea serie a revistei) ii oferise o generoasa gazduire viitoarei publicatii, pana cand noua gazeta si-ar fi gasit un sediu propriu. Pe langa scriitori consacrati, precum Eugen Uricariu (actualul presedinte al Uniunii Scriitorilor, care a fost, si el, semnatarul cronicilor externe din "As"), Nicolae Prelipceanu si altii, aparuse "prin preajma" si o armata de tineri ziaristi talentati, ca Horia Turcanu, Catalin Apostol, Valentin Boeru, Mirel Curea, Dinu Petrescu, Gogu Olbojan, Dumitru Augustin Doman, Paul Agarici si multi altii. Trecerea lor pe la viitorul saptamanal, desi a fost mai mult sau mai putin efemera, le-a purtat noroc, pentru ca aproape toti au devenit adevarate staruri jurnalistice, indiferent daca lucreaza acum in televiziune, au intrat in politica sau au ramas in presa scrisa... Frenezia si entuziasmul acelor clipe de "inceput de lume", intr-o atmosfera de autentic santier redactional, nu pot fi rezumate in cateva fraze. Toti, dar absolut toti, eram mai tineri, mai sanatosi si mai saraci decat acum. Intre timp, unii au imbatranit mai incet decat ceilalti, altii s-au imbogatit mai repede, iar cativa au plecat pentru totdeauna dintre noi...
Din acele zile nebune, care au precedat aparitia primului numar, revad cu ochii mintii numai zbuciumul "sefei" (asa i-a si ramas numele), agitandu-se pe coridorul intunecat al redactiei. Dupa mai putin de trei saptamani de la intalnirea tuturor colaboratorilor, vedea lumina tiparului cel dintai numar al revistei "As", in conditii grafice neasteptat de bune pentru acea epoca. Recunosc ca nici unul dintre noi nu era constient, pe deplin, de semnificatiile profunde ale acelei clipe de neuitat, pentru ca nimeni nu avea de unde sa stie ce se va intampla in urmatorii zece ani din viata noastra. Ceturile tranzitiei incepusera sa curga din cer... In tot acest rastimp, mult prea lung pentru scurtimea vietilor noastre, "As"-ul - devenit intre timp "Formula As" - si-a primenit necontenit structura tematica, formula grafica sau chiar componenta redactiei. Astazi, "Formula As" este saptamanalul cu cel mai mare tiraj din tara si cu cel mai mare numar de cititori (2.400.000 in tara si peste 700.000 in strainatate). O performanta in care nu s-a pus doar inteligenta si munca, profesionalism si tenacitate, ci mai ales sufletul intemeietoarei acestei reviste, generozitatea ei fara limite, alaturi de care am depus si noi, toti, sudoare, speranta si, mai ales, dragoste. Un fragment mai mic sau mai mare din viata noastra a ramas sigilat, pe veci, in cuprinsul acestei reviste, ce a ajuns pentru noi aidoma unei fiinte vii. La multi ani, "Formula As"!Marius Petrescu

Asa a-nceput totul...

Cred ca sunt dintre acei fericiti ai sortii, carora le-a fost dat sa li se-mplineasca in viata tot ce si-au dorit.
...De pe vremea cand Televiziunea Romana era facuta de profesionisti, imi amintesc acele reportaje din care nu retineam eu prea bine unde se filmase povestea si nici personajele intervievate, dar nu uitam deloc vocea - usor repezita, ca si cum toate gandurile-i veneau odata pe buze - si chipul blond al reporterei. Te atragea si-ti intra pe veci in suflet. Nu scapam nici o emisiune si-mi doream tainic, dar si marturisit, sa-i fiu, candva, pe-aproape, in echipa. (De departe, de dincolo de sticla televizorului, asta se simtea: Echipa, care facea ca totul - dirijat de-o mana (ne)vazuta - sa vibreze la unison...)
...Inceput de an 1991. Ma indrept spre (pe-atunci) "blocul partidelor" de pe Calea Victoriei. Cand sa intru, o vad apropiindu-se pe ziarista blonda din reportajele Tv. Fac ochii cat cepele. Ma fixeaza, imi zambeste si ma saluta. Ea pe mine. Ma fastacesc. "Ce faceti, mai scrieti?", vine ca o ghilotina intrebarea ei (de unde sa fi stiut/intuit ca eu chiar scriam, mereu, orice, oricui?...) Gandesc repede: ma confunda. "Nu vreti sa scrieti la noi? Sa ma cautati." Si pleaca.
...Asa a-nceput totul. O lunga, grea, dar frumoasa poveste, care avea sa se numeasca... "Formula As". De-atunci au trecut Zece Ani! Un sfert din viata mea s-a scurs in apropierea ziaristei blonde, intr-o echipa ce este - poate - invidiata de multi. Nu stiu cat sunt de pregatiti cei care vor cu-adevarat sa-nceapa un astfel de drum. Dar stiu ca important e sa-ti Doresti. Curat si sincer. Si-apoi, totul vine de la sine. "La multi ani!".Ruxandra Constantinescu

Cea mai inspirata alegere

Am descoperit "Formula As" intr-o perioada nu tocmai fasta a existentei mele. Asta se intampla prin 1994, cand, dupa primii ani de bezmetica euforie publicistica, presa romaneasca invata alfabetul dur si nemilos al falimentului, iar eu exersam cu lenevia mea valaha conditia somerului de lux. Asteptam ceva, fara a sti ce anume. Deja imi faceam probleme. Revistele saptamanale ("Zig-Zag", "Expres", "Expresul de marti" etc.) dispareau una dupa alta, grabit si fara preaviz. Ziarele care inca rezistau preluasera modelul senzationalist, impanat cu babe spanzurate de grinda si gaini cu trei picioare. Reportajul si - in general - textele serioase, bine scrise, nu mai aveau nici o cautare. Postat in aceasta mare intersectie a vietii, stateam privind abulic agitatia colegilor de breasla, mancatoria si inghesuiala teribila din redactii. Nu-mi gaseam locul si nici nu ma tenta carausia stirista de la un cotidian, cand, total neasteptat, Sanziana Pop m-a sunat, intrebandu-ma direct, fara nici o introducere, daca vreau sa lucrez la "As". Am acceptat imediat, nu numai pentru ca ne stiam de mult, conspirand impreuna superbe reportaje la revista "Luceafarul". Peste toate, era vorba de omul Sanziana Pop, de inflacararea ei molipsitoare, de respectul ei aproape mistic pentru scris si, nu in ultimul rand, de catifelurile pline de afectiune pe care stia sa le puna chiar si in cele mai vulcanice reprosuri.
Este foarte important cu cine lucrezi. Venind la "As", am facut cea mai inspirata alegere din viata mea. E vorba de revista, de calitatea ei jurnalistica. E vorba, mai ales, de marea familie pe care am gasit-o in interiorul redactiei. Imbatranit in ale presei, stiu sa pretuiesc, sa compar in cunostinta de cauza. Sa lucrezi alaturi de Sanziana Pop ar trebui sa fie visul oricarui ziarist. Langa ea nu poti fi mediocru. Langa ea, trebuie sa arzi mereu, sa cauti cele mai interesante subiecte, sa fii patetic si entuziast, sa-ti iei meseria in serios, sa te compari in permanenta cu tine si cu altii, sa ridici nemilos stacheta, sa nu fii niciodata multumit. Pe scurt, langa ea nu ai voie sa imbatranesti.
Zece ani e varsta unui scolar timid si nehotarat inca. Zece ani pentru o revista inseamna enorm. E chiar varsta iubirii mature - pentru cititori, pentru aceasta meserie crancena, nesuferit de frumoasa.Sorin Preda

Din prisosul inimii</b> In 1991, piata presei era inca avida de senzational, de scandaluri politice si dezvaluiri din ograda Securitatii. E drept, nu iesise din gaoace gaina care avea sa nasca peste cativa ani puisori vii si nici tatii degenerati care-si violeaza fiicele in leagan, nu primisera inca drept de aparitie pe prima pagina a unor cotidiene. Se mai pastra, intr-un fel, o anumita retinere, o inertie a pudorii, o teama de ridicol. Nimanui insa nu i-ar fi trecut prin cap ca reportajul literar "de tip vechi", scrisoarea sentimentala pe post de editorial, stirile bune ale extraordinarului de fiecare zi, zborul de libelula pe deasupra mizeriei, in cautarea unei raze de lumina, pe scurt: presa pozitiva, jucand rol de ghid in agonia tranzitiei, ar mai fi avut vreo sansa in fata cititorului subjugat de complexe. Cand pe tarabe se aliniau cele mai imunde productii, cand limba gazetareasca ajunsese de nerecunoscut, iar pustimea imberba, fara scoala, fara gramatica, facea evenimentul; in fine, cand un fundal bubuitor de promiscuitate se zarea la orizont, cui i-ar fi venit sa creada ca o publicatie "linistita", scrisa intr-o limba romana curata, in care pulsa grija pentru oamenii tacuti si anonimi, ar putea sa stea mai mult de o saptamana in atentia cititorilor? Cine ar fi avut indrazneala sa dea un ban pentru a tipari o gazeta in care se vorbea despre rugaciune, despre istoria eliberata de dupa gratii, despre marii schingiuiti in inchisorile comuniste si despre boierii de altadata, despre Rege si frumusetile patriei? Cine sa mai creada in etica jurnalistului, in dreapta balanta a faptelor, in iubire si ajutor fratesc? Parea ca un gol se intinde peste vlaga tarii si nimeni nu mai avea curajul sa se gandeasca la lucrurile simple, la solidaritatea umana, la traditiile nationale. Cu o exceptie: "Formula As". In traducere libera: Sanziana Pop. Cu un curaj nebun, autoarea "Serenadei la trompeta" s-a aruncat intr-un ocean de incertitudini, inotand voiniceste impotriva curentului. Cand se va scrie istoria presei postrevolutionare, analistii vor fi uimiti sa descopere "alchimia" care a guvernat editarea celei mai citite publicatii din Romania. Adoptand o tactica de asteptare, in pavaza dictonului "Urmeaza-ti drumul tau si lasa lumea sa vorbeasca", creatoarea "Formulei As" a construit printre ruine, a cantat la vioara intre alamuri de fanfara, a semanat seminte bune acolo unde altii urmareau doar plivitul buruienilor. Viata si-a urmat cursul, normalitatea relativa a prins contur in societate, patimile s-au stins, scandalurile si crimele au dus la saturatia masei de cititori de presa. Cand tirajele tuturor au luat-o vertiginos in jos, tirajul "Formulei..." a continuat sa creasca, ajungand in prezent sa echivaleze cu audienta unei televiziuni mijlocii. Morala e simpla: cand un ziarist este sincer si responsabil fata de meseria sa, cand are un crez si o vointa tare, va ajunge, mai devreme sau mai tarziu, la inima cititorilor. Si atunci, va fi un dialog de la inima la inima, in care nu se poate trisa, nu se admit sunete false. Secretul de 10 ani al acestei gazete aici trebuie cautat: in consecventa cu care a daruit milioanelor de cititori din prisosul inimilor celor care au trudit pentru facerea sa.<b>Ion Longin Popescu

Metamorfoza

In decembrie 89 mai traiam - inca - in lumea cartilor, a ideilor abstracte, a conceptelor exprimate lapidar, sec, exact. Citeam si redactam cu predilectie volume de critica literara si de estetica, publicate in colectia "Studii", colectie care a pregatit o intreaga generatie de tineri carturari. Eram redactor la Editura "Univers" si, ori de cate ori "pacaleam" - cu acordul directorului de atunci al editurii, prof. Romul Munteanu - vigilenta oficialitatii, ma simteam victorioasa. Si nu numai eu. Multe carti curajoase, redactate de noi toti, au conferit editurii un binemeritat prestigiu.
Revolutia din decembrie 89 avea sa rastoarne valori, sa schimbe destine, sa clatine din temelii o lume. O data cu disparitia cerberilor de pana atunci, o data cucerita libertatea scrisului, mi s-a parut ca paleste si farmecul profesiei de redactor. Si-atunci, mai exact in toamna lui 91, unul din autorii publicati altadata de mine, m-a prezentat Sanzianei Pop, in vederea unei eventuale colaborari. Imi amintesc cu cata emotie am intalnit-o pe cea care avea sa-mi schimbe total existenta. Ii citisem cartile, ii urmarisem reportajele televizate, dar niciodata nu vorbisem cu ea. Credeam ca va fi doar o colaborare oarecare, de scurta durata, pentru ca nu ma simteam in stare sa-mi depasesc statutul de redactor si ma temeam ca "nu voi face fata". Discutia cu Sanziana mi-a dat insa aripi, mi-a spulberat indoielile.
Primul interviu, scris la dictare, a iesit el cam chinuit, dar... l-am predat si-apoi am plecat din tara. Eram convinsa ca nu va aparea si ca "aventura" mea ca "ziarista" luase sfarsit inainte chiar de-a incepe. Interviul a aparut totusi. O mana de profesionist ii indreptase stangaciile, textul devenise mai cald, mai insufletit. A fost prima "lectie" si, pana astazi, dupa zece ani, cursul nu s-a incheiat inca. Se va termina, poate, intr-o buna zi, si neasteptata mea metamorfoza "postdecembrista". Cine stie cum, cine stie cand. Dar ceea ce-a contat mai mult in noua mea existenta a fost, continua sa fie, acea mana intinsa cu prietenie si loialitate, cand a mustrare, cand spre alint, mereu prevenitoare, mereu gata sa ajute la nevoie.Sanda Anghelescu

Intamplari cu o Stea aducatoare de Noroc

...Din fericire, eu fac parte dintre acei oameni - nu putini - carora Dumnezeu le-a aninat in dreptul inimii o stea care aduce Noroc. Norocul asta al meu a functionat inca de cand eram copil. Ce-i drept, in acea vreme, traind in mijlocul unei familii fericite, eu nu mi-am deranjat prea des "steluta-aducatoare-de-noroc". Am fost un copil foarte rasfatat... Mai tarziu, o data cu trecerea anilor, intamplari multe si nefericite m-au facut sa apelez destul de des la ea. Numai ca Stelele - se stie - sunt destul de capricioase. Ele apar si "functioneaza" chiar si atunci cand le lasi in pace. Si-ti aduc mari bucurii si satisfactii atunci cand "nici cu gandul nu gandesti!". Ele provoaca, uneori, intamplari fericite, care-ti vor lumina viata, cu incandescenta unui curcubeu, multi, multi ani la rand. O astfel de intamplare fericita s-a petrecut acum aproape douazeci de ani. Intr-o zi geroasa de iarna m-am intalnit "nas in nas" cu Sanziana Pop. Cu un fizic de sportiva de performanta, inzestrata de Dumnezeu cu un exceptional talent literar si gazetaresc, Sanziana realizase multa vreme si reportaje de televiziune... "trasnet". Ajutata si de aparatul de filmat, ea scormonea in sufletul oamenilor marunti, aflati in varful muntelui sau muncind pamantul, doborati de arsita. Si o facea cu acel talent, cu acea caldura cu care se apropie de om, de framantarile lui, caldura care nu a parasit-o niciodata. Emisiunile ei nu au infatisat nicicand o realitate poleita. Atunci, in acea clipa fericita pentru mine, Sanziana m-a intrebat daca mai scriu povesti pentru copii. "Baiatul meu e mort dupa povestile tale", mi-a zis. In acel timp, imi aparuse la Editura "Ion Creanga" primul volum, "Poarta de sticla". O carte pe care baietelul ei, Andrei, atunci in varsta de vreo 6 ani, "o invatase pe dinafara". Simtise ea ceva - cu acel instinct, cu acea sensibilitate acuta, pe care doar oamenii foarte daruiti de Dumnezeu o au. Sanziana simtise, sunt sigura, ca ma aflu intr-un moment de ananghie si ca am nevoie de o puternica incurajare pentru a porni mai departe. Mai bine zis, pentru a o lua, din nou, de la inceput...
La fel s-a intamplat si cand, dupa o lovitura primita de mine direct in plex din partea conducerii Televiziunii Romane (care-mi alungase din programele ei serialul "Casuta cu povesti", realizat sub obladuirea si cu incurajarea mult regretatului Iosif Sava), Sanziana mi-a intins la propriu o mana de ajutor. O mana generoasa, pentru ca mi-a propus sa ma transfer - cu "arme" si bagaje - la "Formula As", revista la care colaborasem, de altfel, aproape numar de numar, inca de la infiintarea ei. Si-astfel, am luat-o din nou de la inceput, m-am alaturat unei "Formule" magice, inventate de Sanziana. O "Formula" care pana acum a cunoscut doar urcusul. In urma ei, pas-pas... si eu...Silvia Kerim

Prietenul

Cand, in 1991, Sanziana Pop mi-a propus sa lansam impreuna o noua revista, numita As, mass-media romaneasca era in plina expansiune. Cotidiene si saptamanale apareau ca ciupercile dupa ploaie. Publicul era insetat de noutati dupa aproape cincizeci de ani de informatie controlata, prezentata protocolar in toate tipariturile vremii. Cine a trait in "epoca de aur" isi poate aminti ca intre "Scanteia" si "Romania libera" - cele doua cotidiene nationale - diferenta o facea, practic, doar "mica publicitate". Dupa 1990, romanii descatusati s-au aruncat cu voluptate in parcurgerea unor publicatii ce ofereau informatii variate, sinteze, barfe, zvonuri, dezvaluiri etc. Aparitiile cotidiene sau saptamanale atingeau tiraje ametitoare. "Zig-Zag"-ul, "Expres"-ul, "Evenimentul zilei", "Cotidianul", "Libertatea" s.a.m.d. dispareau din chioscurile de presa la primele ore, se citeau in colectiv, se imprumutau. Inca o aparitie a insemnat, in 1991, un act de curaj, pentru ca "piata" era deja saturata si primele semne ale crizei economice care i-a saracit pe cetateni aparusera.
Nu voi povesti de ce a decis Sanziana Pop sa se lanseze intr-o asemenea aventura. Demisa de la un cotidian pe care il conduceam amandoi, ea a avut surpriza sa constate ca aproape intreg colectivul redactional pe care il formase s-a manifestat solidar, preferand sa plece odata cu ea. Pierduse o slujba, dar a castigat un grup de prieteni verificati. Oameni care renuntasera la siguranta unui salariu pentru a fi alaturi de ea. S-a simtit responsabila fata de ei, cu atat mai mult cu cat angajarea la alte formule mediatice incepuse sa fie dificila. Asa a inceput "epopeea" As-ului. Ca o provocare si un pariu. Provocare - pentru ca era greu sa te impui, sa-ti gasesti vocea intr-un cor extrem de numeros. Si pariu - pentru ca era greu de prevazut cum va rezista o noua aparitie intr-o competitie dura, pe o "plaja" (a capacitatii de cheltuiala a cetatenilor) tot mai ingusta. "As"-ul a inceput ca saptamanal social, politic si cultural si s-a transformat treptat intr-o revista-magazin. Un magazin insa cum nu mai este altul. Chiar daca, in timp, dupa reducerea drastica a numarului de publicatii, multi au incercat sa-i fure "reteta". "As"-ul a crescut an de an, ajungand - pe fondul disparitiei unor saptamanale, odinioara, de succes - prima revista a tarii. O revista cautata si ceruta nu doar de un public definit, cum au insinuat unii, ci de cititori din cele mai diverse medii.
Care a fost secretul succesului? Colegi din redactie ar putea sustine ca el s-a datorat echipei. O echipa solidara, constanta. Afirmatia este desigur valabila. Cine a rasfoit colectia "As"-ului va constata ca nucleul redactional a ramas, de peste zece ani, cam acelasi. (In ultimii ani revista si-a adaugat o "aripa tanara" compusa din oameni de mare talent.) Un nucleu de prieteni care au structurat strategia revistei prin lungi si fructuoase cautari comune. In zece ani, unii dintre membrii redactiei au plecat, s-au lansat in alte aventuri, au devenit "nume" in media romaneasca. Experienta "As"-ului le-a folosit, le-a inlesnit afirmarea individuala. Dar nucleul, echipa initiala, a ramas. Au existat si exista insa si alte echipe redactionale solidare. Echipe in care oamenii sunt prieteni. Succesul "As"-ului ar putea fi gasit mai degraba in faptul ca echipa sa de prieteni, familia pe care o alcatuiesc, a stiut - in primul rand - sa-si faca un Prieten pe care nu l-a inselat niciodata: Publicul!
"As"-ul a fost prima revista romaneasca de dupa 1989 care s-a modelat dupa cerintele si asteptarile cititorilor sai. Nu i-a batut cu superioritate pe umar. Nu i-a uluit cu imagini ale unor lumi inaccesibile pentru majoritatea lor. Nu i-a socat cu dezvaluiri senzationale sau cu atitudini patimase. Nu a urmarit sa judece realitatea in locul lor. "As"-ul a cautat sa le ofere solutii la problemele existentei de zi cu zi si le-a cerut, la randul sau, solutii. Celor multi, oamenilor obisnuiti, "As"-ul a vrut sa le usureze viata, ajutandu-i sa se cunoasca si sa se sprijine intre ei, sa-si demonstreze ca, intr-o societate macinata de individualism si coruptie, de minciuna si abuz de putere, mai exista inca intelegere si caldura umana, iubire de patrie si iubire de aproape. "As"-ul a devenit, in fapt, o revista faurita de cititorii sai. Echipa de prieteni, condusa de Sanziana Pop, si-a inteles Prietenul. I-a inteles adica pe cei care fac "As"-ul sa reziste presiunilor si capcanelor de tot felul, sa supravietuiasca intr-un context dominat de mercantilism, de brutalitate si minciuna. Si-a inteles, altfel spus, cititorii. El exista printre ei si pentru ei.
Toma Roman

"Formula As" - 500- Amintiri, evocari, impresii -Ziarul cusut pe panza

Duminica de vara, o intalnire a redactiei "Formula As" cu cititorii din comuna Maieru, judetul Bistrita-Nasaud. De-o parte si de alta a ulitei, zeci, sute de tarani imbracati in haina stramoseasca, rezemati de garduri, citind numarul proaspat tiparit al gazetei. Nu li se vad chipurile, doar doua siruri lungi de coperte colorate, insfacate de palme zdravene, aspre, trudite. Taranii nu rasfoiesc revista, o citesc. Cu atentie, cu obisnuita febra a gasirii de lucruri noi. Si pentru aproape un ceas, in centrul comunei e liniste si soare.
Cineva imi spunea ca vrea sa nu termine revista de luni pana luni. Anumit n-o citeste dintr-o data. Isi mai lasa. Sa aiba macar cate o pagina seara, timp de o saptamana, atunci cand se intoarce ostenit de la munca. Iar eu m-am mirat foarte tare. Erau primele mele zile alaturi de echipa "Formulei As".
Maria Mecu Brancusi, stranepoata prin alianta a lui Constantin Brancusi, din satul gorjean Hobita, scoate dintr-un cufar ceva de mare pret. "O mica comoara", zice. E o colectie completa "Formula As", incepand cu primele numere, alb-negru, de acum mai bine de zece ani. A cusut-o cu grija, a tivit-o in panza trainica, astfel ca ziarele s-au ingemanat intr-o carte uriasa care circula din mana in mana, pe la toti oamenii satului. Botite de mii de maini, unele pagini capatasera palori galbui, sepia. Atunci cand cineva din sat are necazuri de sanatate ori sufletesti, apare in fata casei ei si striga, rugator, de la poarta: "Doamna Maria, mai dati-mi oleaca Asu!...".

***

Amintiri sunt multe. Important e insa ca, pana la "Formula As", nici nu-mi inchipuiam cat de mult poate sa cantareasca un cuvant - un singur cuvant! -, ce putere miraculoasa poate sa aiba cuvantul asternut pe hartie. Ca un condei iti poate fi de ajuns pentru a schimba lumea si chiar a o face mai buna. Mi s-a intamplat, de pilda, sa scriu despre unele manastiri incepatoare. Sincer, obiectiv, dezinteresat, fara a trece in subsol conturi bancare, fara nici o intentie de publicitate. Ei bine, dupa aparitie, am fost surprins sa aud ca aceste manastiri au fost ajutate cu bani, uneori cu bani foarte multi. Sprijinul asta real, lumesc, poate fi socotit, cred, un miracol. Sa vezi ca printr-o biata foaie de hartie oamenii se intereseaza de oameni, ca numai cateva randuri tiparite ii pot determina sa se ajute cu adevarat unii pe altii. La o adica, nu stiu ce bucurie poate fi mai mare pentru un reporter. Insa si aceasta bucurie isi are plata ei. Multora li s-a parut exagerata grija directorului pentru fiecare buche din paginile revistei. De ce se osteneste atata? Care sa fie motivul pentru care reface personal, in detaliu, multe dintre materialele publicate, de ce reciteste de zece ori o pagina inainte s-o trimita la tipar? Cand, se stie, in Romania postdecembrista, ocupatia majora a unui director "cu cap" e sa zambeasca la "talk-show"-uri, sa-si odihneasca fundul pe-un scaun moale si sa-si astepte senin banisorii. Raspunsul l-am gasit, cumva, chiar in mine insumi: atunci cand scrii pentru milioane de cititori, porti pe umeri o responsabilitate enorma. Sa dai socoteala de fiecare cuvant. Sa nu dezamagesti. Si aceasta responsabilitate devine uneori o povara. E povara de a fi fericit ca porti numele de "reporter <<Formula As>>". Dar asemenea lucruri nu prea pot fi scrise in cuvinte.
Bogdan Lupescu

Doza de omenie

Intr-un roman stiintifico-fantastic, scriitorul american Philip K. Dick imagina o lume a viitorului in care era nevoie de un aparat pentru a distinge oamenii de robotii androizi, care le semanau intru totul. Acest aparat masura capacitatea de a te pune in locul altuia, de a intui ce simte el, facultate considerata (cu optimism!) o caracteristica definitorie a umanului. In lumea romaneasca de azi, revista "Formula As" mi se pare ca joaca rolul acelui aparat. Prin linia pe care i-a imprimat-o Sanziana Pop, ea tocmai asta a facut si face de 500 de saptamani: se pune in locul oamenilor cumsecade, intuindu-le nevoile spirituale, grijile si necazurile, intrebarile si visele, emuland generozitate, altruism, incredere in semeni. Iar acesti oameni cumsecade, nerobotizati de conditiile dure de viata, sunt mult mai multi decat s-ar crede, dovada popularitatea revistei.
Am avut ocazia sa citesc numeroase scrisori venite pe adresa redactiei si toate incepeau prin a marturisi ca, odata descoperita, "Formula As" creeaza dependenta, e o bucurie asteptata cu nerabdare in fiecare saptamana, deci oamenii au mare nevoie de aceasta doza de omenie, ca antidot la egoismul, brutalitatea si mercantilismul cotidian. Cititori din toate generatiile, cu nivele de cultura diferite, redescopera ca au in comun valorile promovate de revista, capata nadejde ca bunatatea, credinta, respectul muncii, familiei si traditiei, bunul-simt si iubirea de natura n-au disparut din Romania. Trebuie doar sa stii cum sa le scoti la suprafata. Iar Sanziana Pop si echipa sa stiu de minune cum sa o faca. La multi ani!Adriana Bittel

</b><b>O dragoste un pic... mai altfel

In anii copilariei, ascultam cu o placere nebuna un cantec pe care il cantau fetele si baietii mai mari si care incepea cam asa: "Domnul profesor si doamna profesoara/ Noaptea pe la trei, dau lectii de vioara/ De ce? De ce? Pai, nu-ntelegeti, bre?...". Intelegeam perfect, desi eram o pitica de fata, zambeam complice si ii priveam pe furis. Dragostea - asta era "tafrul". Cine se gandea atunci ca intr-o buna zi voi fi si eu profesoara, si-o sa ma apuce ora trei dimineata - nu exersand la vioara, ci corectand mii de teze si de extemporale. Si c-o sa-mi plang de mila si o sa blestem ziua in care m-am hotarat sa predau germana la un liceu... Dar asta se intampla numai noaptea, pentru ca a doua zi dimineata, la scoala, cand auzeam copiii strigandu-ma Genossin ("Tovarasa"), asa, fara nume, simteam ca ma topesc de emotie. Un cuvant pe care ar fi trebuit sa-l urasc, dar pe care il adoram, fiindca ma simteam efectiv tovarasa lor, fiind partasa la poznele lor, la micile sau marile drame, la infrigurarea cu care asteptau tezele sau examenele. Si, mai ales, la dragostea lor. Un torent de dragoste, ca raspuns la iubirea mea pentru ei. Ce senzatie unica! Credeam, in clipele acelea, ca, atunci cand voi fi obligata de varsta sa plec din scoala, voi muri putin cate putin... Dar a urmat un... complot, pus la cale de intreaga familie, pentru a ma convinge sa renunt la copiii mei si la scoala (incepusem sa obosesc si eram oarecum derutata de cate se intamplau cu profesorii in tranzitie), pentru a deveni redactor la revista "Formula As". Capul intrigii, sora mea, Sanziana, care avea sa-mi devina si sefa, avea nevoie urgenta de un bun germanist... Treptat, treptat, rezistenta mea a cedat si m-am lasat pagubasa. Am decis - greu, ce-i drept - sa-mi schimb viata si sa fac ceea ce n-am crezut niciodata ca as fi in stare: sa lucrez la un ziar.
Acum fac parte - si o spun cu mandrie - din colectivul de redactie al "Formulei As". Nu mai sunt profesoara si, pentru ca muncesc peste zi, as avea timp sa cant la ora trei la vioara, dar, din pacate, dupa sute de pagini traduse din reviste si carti germane, la ora zece seara, atipesc...
Imi iubesc colegii si imi fac datoria cu drag, cu multa constiinciozitate (anii de profesorat nu se uita) si mai putin talent. Si astept cu infrigurare (exact ca elevii) ziua de vineri. Cand vad revista si-o pipai si simt in nari mirosul de cerneala proaspata si-o citesc pe nerasuflate, ma inunda o bucurie fara egal, de parca eu as fi scris-o, din scoarta in scoarta. De ce? De ce? Pai, nu-ntelegeti, bre? Fiindca tot dragostea este "tafrul", chiar daca e un pic mai... altfel.Rodica Demian

</b><b>O definitie simpla: "Un ziar pentru suflet"

Era primavara lui 96 sau poate 97. In vremea aceea, eram student la Brasov, unul ceva mai "special", care lipsea cu lunile de la cursuri si de la laboratoare, ca sa scrie carti, sa colinde muntii dupa ierburi de leac ori sa inventeze tot felul de licori din plante. Si, intr-o zi, un prieten mi-a spus un lucru extrem de interesant: "Ai auzit, exista o revista <<Formula As>>, pe care toti o cumpara si unde se vorbeste de naturism si spiritualitate. La tarabe abia o gasesti. Intelectuali, tineri, pensionari, chiar si oameni amarati, la care nu te-ai astepta, intreaba de ea".
Am cautat si eu "Formula As" (ce nume!!) si m-a pus pe ganduri ceea ce am gasit in paginile ei. Se vorbea de vindecare cu plante, de alimentatie vegetariana, de religie, iar oamenii citeau - cum se spune - pe rupte. Un miracol! M-am trezit scriind pe calculatorul imprumutat de la o cunostinta, in locul cartilor mele, articole gen "Formula As", pe care bineinteles ca nu le-am trimis niciodata. Am inceput sa colectionez numere din ziar, pe care scriam cu pixul rosu, ca sa stie toata lumea din apartamentul unde locuiam cu mai multi colegi: "Nu Se Arunca Si Nu Se Deterioreaza!". Apoi, intr-o buna zi, am trimis vreo trei articole in graba si am asteptat. Au urmat saptamani incordate, apoi... relaxate, pentru ca trecuse deja prea mult timp si ma gandeam ca am dat gres. Si totusi, intr-o duminica seara, a sunat telefonul. A raspuns la receptor un coleg de apartament, care, pe masura ce vorbea, facea o figura tot mai uimita. Mi-a intins receptorul, dar eu am refuzat sa-l iau - "Iarasi vorbe!". Atunci, prietenul meu mi-a pus receptorul in mana cu un gest imperativ: "Vorbeste!". ...Si asa am vorbit prima oara cu Sanziana Pop. Ca sa fiu sincer, nici acum, cand scriu, nu-mi vine sa cred ce s-a petrecut. M-a intrebat cine sunt, ce pregatire am si de unde stiu lucrurile pe care le-am scris. Apoi, m-a chemat de urgenta la Bucuresti, ca sa vorbim. Ciudata combinatie de sentimente contradictorii am avut atunci: pe de o parte, nu-mi venea sa cred, pe de alta parte, inca de cand scriam in joaca articole gen "Formula As", stiam ca asa va fi.
Prima intalnire cu Sanziana Pop este foarte greu de relatat. Nu numai pentru ca imi este prea aproape de suflet, ci pentru ca nimeni nu mi-a acordat niciodata atata incredere. A fost o intalnire cel putin neobisnuita, in care mi-a spus, pur si simplu, ca din ziua aceea sunt ziarist (!) si mi-a inmanat o suma mare de bani pentru vremea aceea, cinci sute de mii de lei. Aveam posibilitatea sa calatoresc in orice loc din tara, pentru a-mi gasi subiectele, si mi se puneau la dispozitie toate mijloacele materiale necesare. Am plecat ametit. Afara era zapada si frig, dar mie imi era cald, foarte cald. M-am intalnit cu o cunostinta din Bucuresti, care s-a mirat de expresia chipului meu. I-am spus, scufundat in ganduri: "De astazi, viata mea s-a schimbat". Eram beat de bucurie.
Au urmat apoi anii cei mai grei, anii de slefuire a scriiturii mele. Dupa elanul inceputului, nu o data am ajuns la capatul rabdarii, la deznadejde si am crezut ca nu voi rezista la standardele "Formulei As" si la dificila scoala de presa a doamnei Sanziana Pop. Cerintele sale mi se pareau prea sus, absurde, nedrepte... Pentru ca, dupa cateva luni, sa recunosc fata de mine insumi ca: "Sefa a avut, iarasi, dreptate".
Pe masura ce am deschis mai bine ochii la realitatile din jur, mi s-a parut un miracol tot mai mare acest "As". Intr-o lume asaltata de incultura si de un mercantilism obtuz, coplesita de valul de ignoranta si de cultura ieftina al Occidentului, acest ziar este o lumina vie. Oamenii citesc cu pofta, pun in practica sfaturile de viata, scriu la randul lor, adesea, cu un talent uimitor. Valori devenite din pacate rarisime - cum ar fi dragostea, solidaritatea umana, credinta in Dumnezeu, patriotismul - prind contur in paginile acestui ziar. Uneori, am senzatia clara ca, dincolo de redactorii "Formulei As", de atentia... perfectionista si de mana forte a doamnei Sanziana Pop, exista Ceva. Exista o Prezenta care ordoneaza totul in paginile acestei publicatii. Apoi, imi dau seama ca, daca acest ziar nu ar fi existat, atunci cu siguranta ar fi fost inventat. De ce? Deoarece acest popor atat de bun, atat de credincios, atat de... dezbinat si de greu incercat are dreptul sa-si cunoasca si sa-si pretuiasca traditiile, credinta si sufletul. De fapt, aceasta este definitia revistei "Formula As": un ziar de suflet. La Multi Ani, "Formula As"! Din toata inima - La Multi Ani!Ilie Tudor

"Un copil pe care-l <<educ>> economic"

Primul contact cu revista "Formula As" l-am avut in calitate de cititor, dar amintirile legate de Sanziana Pop se pierd in timp, undeva in preajma lui 1970, cand am intalnit-o la Uniunea Scriitorilor, in sediul din Soseaua Kiseleff nr. 10. Vazand-o - tanara, blonda, cu parul lung, mi-a lasat impresia de a fi un personaj din povestea "Balaica si Bobocel", scrisa de Fratii Grimm. Timp de aproape douazeci si... de ani, am fost colege in cadrul Uniunii Scriitorilor, desi, de multe ori, relatia noastra a depasit granita profesionala, tinzand sa devina si prietenie.
Inca din vara lui 1992, Sanziana si-a manifestat interesul pentru o colaborare profesionala la revista "Formula As". Ezitarile mele au luat sfarsit in ajun de Sfantul Nicolae - 5.Xii.1992 - cand, lasandu-ma "pacalita" de cuvintele: "Vino doar sa vezi despre ce este vorba", am pasit pentru prima data in redactia revistei (la vremea aceea, un subsol); si nu doar ca sa vad, ci ca sa raman definitiv acolo.
In timp, revista, cadoul primit de Mos Nicolae in iarna anului 1992, a devenit pentru mine un copil pe care-l "educ" economic, bucurandu-ma pentru toate succesele lui "la scoala": revista se afla de patru ani in "Top - 10" al firmelor bucurestene in domeniul "edituri si tipografii", printre intreprinderile de marime mijlocie. Diplomele acordate de Camera de Comert si Industrie a municipiului Bucuresti au fost cu... mandrie etalate in sediul administrativ al firmei.
Si, de buna seama, n-as putea sa inchei depanarea unor frumoase amintiri despre munca la revista "Formula As", fara sa scriu cateva randuri si despre "familia" care a luat nastere la administratia revistei, inca de la inceputul colaborarii cu "Formula As". Este vorba de Nuti Raicu, prietena buna, careia i s-au alaturat in decursul anilor Mariana si Valdi Sabau. Cred, de altfel, ca prietenia si coeziunea colectivului de redactie este una din cauzele succesului revistei "Formula As".
Acum, la a X-a aniversare, sa punem pe tort o lumanare in plus si, ca orice parinti plini de drag, sa ne dorim ca "odrasla noastra" sa creasca in timp si sa ne implineasca asteptarile.
La Multi Ani, "Formula As"!Maria Caliman