Andreea Raicu
Niciodata sa nu spui "niciodata"- Cine o vede o singura data la Prima Tv devine, pe loc, "dependent".
Nu doar pentru ca este foarte frumoasa, ci pentru ca in betia vulgaritatii care cuprinde majoritatea televiziunilor romanesti, ea reprezinta bunul simt si discretia. Un model care ar merita sa fie urmat -Pe tocuri, la 4 ani
- Prezenta ta pe canalul de televiziune Prima Tv face ca multa lume sa apese pe telecomanda, pentru a te vedea. Putini dintre admiratorii tai stiu insa ca la inceputul parcursului de vedeta ai fost manechin. Ai doar 24 de ani. Cand ai avut timp pentru atatea impliniri profesionale?
- Ca sa-ti dau un raspuns, va trebui sa-ti spun o mica poveste. Eu am fost un copil extrem de dorit, dar pe care barza l-a adus cu mare intarziere - cand ai mei aveau deja vreo 38 de ani. Si sunt singura la parinti. Asa ca, datorita acestor circumstante speciale, am fost foarte rasfatata. In plus, ambii parinti - tata a fost inginer, iar mama stewardesa -, fiind plecati de langa mine perioade destul de lungi, incercau sa compenseze acest neajuns prin nenumarate cadouri. Orice imi doream, in cateva zile primeam. Chiar pot spune, fara temerea ca exagerez, ca am avut tot ceea ce-si putea dori un copil la vremea aceea. Cea mai atasata eram de bunica, persoana care de-altfel m-a si crescut, si asta tot din cauza numeroaselor absente ale parintilor mei, obligati, prin natura meseriei, sa calatoreasca foarte mult. Bunica inseamna pentru mine enorm. Dragostea ei este ca aerul pe care-l respir. Si imi doresc, in ciuda celor 91 de ani pe care-i va implini chiar luna aceasta, sa fie alaturi de mine inca foarte multi ani de-acum inainte. Probabil ca tocmai datorita acestei afectiuni deosebite care ma leaga de ea, orice batran, dar mai ales cei saraci si necajiti, care sunt nevoiti sa-si traiasca ultimii ani ai vietii in mizerie, ma emotioneaza realmente pana la lacrimi. Mi se pare ca e nedrept si ca ar trebui sa avem mai multa grija de ei. Pretuirea batranilor este un semn al civilizatiei unui popor. In ceea ce priveste cariera de manechin, ea s-a nascut dintr-o obisnuinta: mama imi aducea o multime de haine, asa ca, desi mergeam doar la joaca, din doua in doua ore, ma intorceam in casa sa ma schimb. Iar aceasta schimbare era una radicala, pornind de la sosetutele cu danteluta pana la ultima agrafa din par. Tata era exasperat si se gandea cu groaza ce-o sa ajung eu, daca altceva nu ma preocupa, in afara de haine. Probabil ca aceasta grija legata de aspectul fizic mi se trage de la mama, care intotdeauna a fost o femeie cocheta, pentru ca asa se simtea bine si pentru ca si meseria i-o cerea. Ma uitam acum catva timp cu o prietena pe niste fotografii de cand eram mica si am ras foarte mult, pentru ca inca de atunci dovedeam aptitudini de model: ma maimutaream in tot felul, incercand sa pozez in fiecare fotografie. De altfel, o mare parte a copilariei mi-am petrecut-o privindu-ma in oglinda, exersand diverse atitudini si pozitii. De asemenea, eram fascinata de pantofii cu toc. Cand mergeam la mama la serviciu si le vedeam pe toate colegele ei pe tocuri, innebuneam. Bineinteles ca, intoarsa acasa, nu-mi scapa nici o pereche din pantofii mamei, cu care defilam foarte mandra. Asa ca o anumita propensiune pentru acest domeniu a existat de timpuriu, insa ulterior drumul a devenit mai intortocheat.
- In ce sens?
- In sensul ca in scoala generala a intervenit perioada "baietoi". Ma cataram prin toti copacii, saream toate gardurile si ma jucam numai cu baietii. Evident ca acesta din urma era un motiv de mandrie pentru mine, fiindca, desi micuta, eram acceptata in grupul baietilor mari din cartier. Dupa ce-am mai crescut si-am inceput sa realizez ce inseamna sa fii domnisoara, mi-a displacut totalmente. Domnisoara insemna, de exemplu, ca trebuia sa ma imbrac in fusta si eu eram foarte complexata de felul in care aratam. In primul rand, ca eram foarte slaba si eram convinsa ca am niste picioare groaznice, care nu meritau decat sa fie ascunse in pantaloni. Cand imi mai auzeam si colegii strigandu-ma "Schelet", "Anofel" sau "Tantarel", situatia devenea de-a dreptul dramatica. Apoi, imi detestam buzele, pe care le consideram prea groase. Punctul culminant al tragediei venea o data cu iarna, cand, din cauza gerului, mi le umezeam, iar ele deveneau cat Casa Poporului. Ani de zile am trait cu dorinta ca, "atunci cand o sa ma fac mare", sa-mi fac o operatie de micsorare a buzelor. Nici faptul ca patru ani de zile am facut gimnastica nu mi-a imbunatatit parerea pe care o aveam despre mine. Primii doi ani am fost la gimnastica artistica si chiar eram foarte buna si-mi placea, dar a trebuit sa renunt, fiindca eram prea inalta si nu prea incapeam printre aparate. Pentru ca am suferit foarte tare, ai mei m-au dus apoi la gimnastica ritmica. Aici insa lucrurile n-au mai mers la fel de bine, pentru ca nici sportul in sine nu ma atragea si mai aveam si o antrenoare detestabila, care in nici un caz nu te facea sa-ti doresti sa mergi la antrenamente. Asa ca, dupa alti doi ani, dandu-mi seama ca ma chinuiam in van, am pus punct experientei mele in gimnastica si-am decis sa ma ocup numai de scoala. De modelling propriu-zis m-am apucat pe la 15 ani, dar si atunci, nu din proprie initiativa, fiindca eu eram in continuare nemultumita de felul in care aratam. Aveam insa un bun prieten, care mi-a spus ca are la randul lui un amic, proprietar al unei agentii de modele (Mra) si ca n-ar fi rau sa urmez si eu un curs de manechine. Pe mine ideea nu m-a incantat - ceea ce a fost surprinzator pentru cei din jurul meu, pentru ca se stie ca pe la varsta aceea toate fetele isi doresc sa devina modele -, dar, dupa multe insistente, m-am dus. Ai mei au fost de acord, pentru ca aceasta activitate nu era una cotidiana, deci nu reprezenta un impediment in ceea ce privea continuarea studiilor. Ulterior cursului, au urmat cateva prezentari, dupa care lucrurile au cam stagnat.
Impotriva curentului
- Cu toate acestea, la aproape 18 ani, ai castigat prestigiosul concurs de manechine "Look Of The Year".
- A fost tot o intamplare. Una dintre prietenele mele se ocupa chiar de organizarea acestui concurs si ea a fost cea care a insistat sa ma prezint. Eu am fost, din nou, foarte reticenta, fiindca ideea de concurs, la modul general, imi repugna. In final, am participat si, desi eu continuu sa cred ca nu aratam prea bine - in adolescenta, corpul sufera foarte multe transformari, care te afecteaza inclusiv la nivel estetic -, s-a intamplat sa castig. Ca urmare, a trebuit sa merg la finala internationala, care a avut loc in Coreea si, surprinzator, si acolo am castigat un premiu: cel de eleganta. Asta, in conditiile in care in concurs fusesera 66 de fete superbe. Reusita aceasta m-a pus pe ganduri, mi-a schimbat perspectiva si, mai ales, mi-a dat ceva incredere in mine. Incepuse sa nu-mi mai fie rusine de felul in care aratam. Ulterior, am inceput sa lucrez la Milano si toata lumea se astepta sa fiu incantata, insa eu, ca de obicei, inotam tot contra curentului. As fi ipocrita sa spun ca nu-mi placea deloc, dar nici nu eram entuziasmata. Simteam ca nu era ceea ce mi-as fi dorit sa fac mai multi ani de-atunci inainte. In plus, eram inca eleva la liceu si era foarte greu sa merg cu amandoua in paralel. Gandeste-te ca eram nevoita sa lipsesc luni de zile de la scoala. Unii profesori intelegeau, altii nu. Plus ca mie imi era jena.
- Pasul in televiziune cum l-ai facut?
- Dupa absolvire, am primit oferta Pro Tv-ului de a lucra la ei. Am stat atunci foarte bine si m-am gandit pe ce drum s-o iau. Stii, eu am o fire foarte ciudata, in sensul ca nu-mi place sa ma las dusa de val. Nu merg pe principiul: "Traieste clipa!". Eu intotdeauna ma gandesc si la consecinte, la ceea ce va urma dupa momentul initial, acela dominat de euforie. Am ajuns la concluzia ca intrarea in televiziune imi oferea constanta si stabilitatea pe care le cautam. Spre deosebire de lumea modei, unde ai perioade in care muncesti, castigi foarte multi bani, dar ai si perioade cand stai pe tusa fara sa stii daca acela e sfarsitul sau nu. Eu m-am ferit de aceasta amara incertitudine, asa ca am ales sa renunt la cariera de manechin si-am intrat in televiziune. Pe de alta parte, daca as fi continuat pe linia modellingului, ar fi trebuit sa lucrez mult si in strainatate, iar mie mi-ar fi fost extrem de greu, pentru ca eu sunt foarte legata de familie. N-as fi putut pleca si sa-i vad pe ai mei o data pe an. Chiar si atunci cand am lucrat la Milano, veneam acasa aproape in fiecare week-end.
- Cum a fost adaptarea la noul mediu? Baietoiul din tine a acceptat sa coboare din pom?
- Cumplita! Eram totalmente nepregatita. Habar nu aveam ce inseamna televiziune, ce e aia o camera de luat vederi sau ce-i ala un prompter si, din pacate sau din fericire, am fost aruncata asa, fara cordon de siguranta, in cea mai grea emisiune de la acea vreme: "Ora 7, buna dimineata!". Adica doua ore in direct, in fiecare zi, mai putin week-end-urile. Pregatirea mea a constat in cateva luni de dictie, care mi-au fost necesare, fiindca aveam o maniera cumplita de a vorbi. In primul rand, aveam o voce ingrozitor de tipatoare. Niciodata nu reuseam sa-mi termin cuvintele si vorbeam enervant de repede. Nu se intelegea mai nimic din ceea ce spuneam. Asta a fost insa totul! Iar in televiziune, nimeni n-are rabdare si nici timp sa te invete Abc-ul. Persoana care a dovedit foarte multa intelegere fata de mine a fost Netty Sandu, cu care m-am inteles foarte bine si care mi-a fost un sprijin real. Spre deosebire de Andi Moisescu, pe care ajunsesem efectiv sa-l urasc. De cand incepea emisiunea si pana cand se sfarsea, Andi era preocupat sa-mi puna bete-n roate. Acum, situatia s-a schimbat, suntem cei mai buni prieteni, dar pe vremea aceea am plans de multe ori din cauza "tratamentului" pe care mi-l aplica. Dupa vreo sase luni, pe parcursul carora nemultumirea mea a crescut, in sensul ca realizam ca ceea ce faceam nu iesea deloc bine, cei din televiziune s-au gandit ca ar fi mai indicat sa fac o emisiune de moda, lucru care pentru mine a insemnat eliberarea de chinul la care eram supusa. La "Pro Fashion", lucrurile nu erau prea complicate: trebuia sa citim de pe prompter si sa mergem la niste filmari. Implicarea noastra cam la atat se reducea. Ceea ce conta era imaginea noastra.
La scoala presei
- Cu toate astea, ai abandonat televiziunea si Pro Tv-ul in favoarea presei scrise, trecand astfel intr-o zona care iti oferea mai putina expunere. De obicei, lucrurile se intampla invers.
- Cam dupa doi ani de "Pro Fashion", devenisem foarte nemultumita de faptul ca ajunsesem sa fiu perceputa doar ca un chip frumos. Simteam ca pot sa fac mai mult. Oferta celor de la revista "Viva" de a deveni redactor de frumusete mi s-a parut ca e exact sansa de care aveam nevoie, pentru a dovedi ca eu eram mai mult decat un "cititor de promptere" (textul scris, care li se pune unor crainici Tv in fata, dand impresia ca vorbesc liber, n.r.). Frumusetea m-a ajutat in meserie, dar a te baza doar pe frumusete e o prostie. Asa ca am luat totul de la zero. Mi-a fost foarte greu, pentru ca in viata mea nu scrisesem nici doua randuri. In plus, trebuia sa tin seama de termenele de predare, sa aleg subiecte si sa gasesc locatii. La primul interviu a fost terifiant. Imi aduc aminte ca a fost cu Adriana Muraru. Am gasit tema, locul pentru sedinta foto, am luat interviul, dupa care a venit momentul adevarului: trebuia sa scriu, sa astern totul pe o coala de hartie. Nu stiam cum sa incep, pe ce sa pun accentul, cum sa structurez informatia. Am avut noroc cu Ada Teslaru, redactorul-sef, si cu colegii mei, care au avut inimaginabil de multa rabdare cu mine si mi-au explicat ce si cum trebuie sa fac. Si-asa, incetul cu incetul, am intrat pe fagas. Munca asta mi-a oferit, in sfarsit, satisfactia lucrului facut de tine. E incredibil ce bine m-am simtit cand am vazut primul material semnat de mine!
- Si totusi, ai luat-o iarasi din loc, revenind pe micul ecran, de aceasta data la Prima Tv. Nu s-ar spune ca stii prea bine ce vrei.
- Intr-adevar, dar in lumea aceasta lucrurile nu depind intotdeauna de tine. Initial, mi s-a propus sa prezint o emisiune de divertisment pe care am refuzat-o, pentru ca nu ma simteam pregatita pentru un direct de patru ore si nici formatul nu ma atragea in mod deosebit. Atunci, am fost intrebata daca pot sa-i ajut la partea redactionala, pentru o emisiune numita "Stil", care urma sa apara. Cu asta am fost de acord si asa am intrat in echipa de la Prima Tv, pentru ca mai tarziu sa ajungem cu totii la concluzia ca cea mai fericita formula ar fi aceea cu mine, si ca prezentatoare. "Stil"-ul a reprezentat reintoarcerea mea pe micul ecran, pe care mi-am dorit-o, dar la un alt nivel. Acum eram implicata si in "bucataria" emisiunii, nu mai eram doar o simpla prezentatoare. Din pacate, si perioada "Stil"-ului a apus si trebuie sa privesc din nou in viitor. Un viitor optimist, care imi va aduce o noua emisiune de divertisment, ce va debuta, probabil, in februarie. Noua emisiune e cea mai mare provocare pe care am primit-o pana acum si-mi doresc din tot sufletul sa iasa bine. Cu acest prilej, am inteles din nou ca niciodata nu trebuie sa spui "niciodata", fiindca, daca ma intrebai acum doi ani sau chiar vara asta daca o sa fac divertisment, ti-as fi raspuns: categoric, nu.
Topul preferintelor? Bunica si mama
- Andreea, dar cu scoala ce faci? Imiti modelul occidental al vedetelor de tot felul care, dupa prima aparitie pe scena, isi pun ghiozdanul in cui?
- Unul din marile mele regrete e acela ca, din cauza circumstantelor, n-am putut sa-mi fac facultatea imediat dupa terminarea liceului. Una e s-o faci atunci cand inca ai exercitiul invatatului si alta e sa te apuci dupa cativa ani, cand e mult mai greu sa reintri in ritm, sa studiezi in mod constant. Cu toate astea, cred ca am toate atuurile ca sa reusesc. Sunt studenta la Engleza - Italiana si sunt chiar pasionata de ceea ce invat. Nu stiu daca voi avea vreodata ocazia sa profesez, dar limbile straine iti sunt mereu de folos.
- Spre finalul dialogului nostru, sa revenim la meseria de manechin, care reprezinta in Romania visul a mii de fete. Pentru multe adolescente, "top-model" inseamna o persoana care are parte de o viata extrem de usoara, care traieste intr-un lux orbitor si-si poate permite orice extravaganta.
- Realitatea e la ani-lumina distanta fata de ceea ce spui. Viata unui model implica foarte multa strictete. Trebuie sa fii ordonat, punctual, sa stii sa accepti sfaturile si comentariile celor din jur, trebuie sa mergi la sala, sa tii regimuri - nu neaparat draconice, dar oricum, sa ai grija ce "ingurgitezi" -, trebuie sa ai o viata sociala care sa nu-ti strice imaginea, fiindca, in esenta, la asta se reduce meseria aceasta: la imagine. Din clipa in care nu mai corespunzi, esti aruncat in afara jocului. Pe urma, viata de manechin implica mult autocontrol. Nu poti aparea in public plansa, obosita si suparata, fiindca pe oameni nu asta-i intereseaza. Indiferent de problemele pe care le ai, trebuie sa fii zambitoare, sa mergi inainte si sa speri ca Dumnezeu te va ajuta sa treci si peste acea incercare.
- Esti o persoana credincioasa?
- Da, dar credinta mea tine de interior. E ceva intim. Merg la biserica, ma rog, ma spovedesc, tin post. Asa am fost crescuta si asa simt eu ca e bine. Am foarte mare frica de Dumnezeu si am grija ca tot ceea ce fac sa nu incalce anumite principii, pentru ca sunt convinsa ca El le vede pe toate si ti le intoarce inapoi: bune sau rele.
- Andreea, in ritmul trepidant in care iti traiesti viata, pentru tine mai ai timp?
- De foarte multe ori ma cufund in ceea ce fac si uit ca oamenii mai au nevoie si de odihna, ca sa functioneze asa cum trebuie. De aceea, atunci cand ma trezesc, incerc sa rup cateva ore si pentru mine: sa mai citesc o carte, sa mai ascult o muzica, sa mai merg, din cand in cand, si la sala. Imi face mare placere sa ma intalnesc cu prietenii. Nu am foarte multi, pentru ca sunt o persoana foarte selectiva. Pentru ca cineva sa-mi devina prieten, trebuie sa dea la fel de mult pe cat dau eu, iar eu pun tot sufletul. Criteriul dupa care imi aleg eu prietenii este reactia lor vizavi de mine in situatiile de criza, la necaz. Atunci se cerne graul de neghina. Insa cea mai importanta, pentru mine, este familia. Eu continuu sa locuiesc cu mama si cu bunica, iar putinul timp pe care-l petrec cu ele acasa este extrem de pretios pentru mine. Acolo ma reincarc psihic. Si acolo le regasesc pe cele mai bune prietene ale mele. Eu am fost crescuta in spiritul acesta, al traditiei familale. Mama mea mai are trei surori, asa ca de Sarbatori toate rudele se strang la noi acasa si stam cu totii de vorba si ne impartasim bucuriile si necazurile. Si asa devenim mai puternici. Si tocmai pentru a mentine aceasta traditie, imi doresc ca, la un moment dat, sa-mi intemeiez si eu o familie. Dar nu ma grabesc, pentru ca eu consider ca o casnicie nu e ceva ce poate fi tratat cu superficialitate. Iar un copil nu e o jucarie pe care, atunci cand te-ai saturat, o incredintezi bonei si uiti de ea. Nasterea unui copil inseamna sa fii pregatit, si emotional, si material pentru el. Candva, toate acestea mi se vor intampla si mie, dar, momentan, ele nu constituie o prioritate.Ines Hristea
Fotografii de Sebastian Enache