Pierdut in tranzitie...Mihai EminescuLa fiecare 15 ianuarie, Eminescu se naste din nou
- Nu prea demult, celebrarea lui Mihai Eminescu era o sarbatoare nationala. Cand amintirea lui a inceput sa paleasca, marele scriitor Geo Bogza se ducea sa depuna la statuia poetului, incercand sa alunge uitarea, un trandafir. Bogza a murit, inghitit el insusi, azi, de uitare, iar Eminescu nu mai traieste nici macar in rosul petalelor unei flori. Spalatoare de creier si de simtire, tranzitia le fura romanilor identitatea, inlocuind sarbatorile spirituale cu circ.
In miezul acesta de iarna bogata-n zapezi, care ocoleste ca un blestem (poate meritat) Bucurestiul, va propunem o calatorie in anul 1860, pe vremea cand Eminescu, in varsta de zece ani, era elev la liceul din Cernauti - Bucovina, aflata pe atunci sub stapanire austriaca. Scrisa de un coleg, care ii va deveni si prieten de viata - Teodor Stefanelli -, evocarea poarta lumina uneia din putinele perioade in care Eminescu a fost cu adevarat fericit. Alaturi de calatoria pe care o va face in Transilvania, la varsta de 15 ani, perioada petrecuta in Bucovina reprezinta o zona de iradiere optimista, care va strabate constant viata si opera sublimului si tragicului poet -
Eminescu a inceput sa cerceteze liceul din Cernauti in luna septemvrie a anului 1860. Astfel, intrand eu in liceu in toamna anului 1861, l-am aflat in clasa a doua. Din cauza aceasta ma intalneam cu dansul numai duminicile si sarbatorile, la orele de religie ce le tinea batranul nostru catehet Veniamin Iliut cu toti elevii romani, in o sala mare a liceului. Iliut facea intai apelul nominal si constata cine lipseste, apoi ne facea morala. El era un barbat inalt si frumos, avea mare autoritate intre profesorii liceului si tinea cu stricteta ca sa invatam obiectul sau: religia. O nota rea din religie avea urmarea ca elevul trebuia sa repeteze clasa, iar absentarile aduceau cu sine nota rea din purtare. Noi, baietii, il numeam pe catehetul Iliut numai "Popa" si porecla aceasta i-a ramas cat a trait, fara sa fi putut fi exterminata. La aceste ore am facut, pe cand eram eu in clasa intaia, iar Eminescu in clasa a doua, cunostinta cu dansul, ne-am imprietenit si am ramas amici pentru totdeauna.
Pe atuncea, Eminescu purta numele Eminoviciu. Parca-l vad si astazi: mic si indesat, cu parul negru, pieptanat de la frunte spre ceafa, cu fruntea lata, fata lungareata, umerii obrajilor putin ridicati, ochii nu mari, dar vii, colorul fetei intunecat prin care strabatea insa rumeneala sanatoasa a obrajilor. Era totdeauna curat imbracat.
La finea semestrului al doilea, anul 1862, Eminescu a avut nota rea din limba latina si din matematici si a ramas repetent in clasa a doua. Astfel l-am ajuns in anul 1862-1863 si am devenit colegi de clasa. Dar nici acuma nu eram la un loc, caci clasa avand aproape 140 de elevi, era despartita in doua clase paralele A si B, si Eminescu, dupa initiala numelui sau, era in despartitura A, iar eu in despartitura B. La obiectele religia si limba romaneasca eram insa toti elevii romani ai clasei la un loc si acuma prietenia mea cu Eminescu, din cauza deselor intalniri, capata legatura tot mai stransa si mai temeinica.
Limba si literatura romaneasca ne-o preda, cand era sanatos, profesorul Aron Pumnul, iar daca se bolnavea, atuncea il substituia profesorul dr. Ion Sbiera, ulterior profesor la Universitatea din Cernauti. Acesti doi profesori ne-au initiat in gramatica si literatura romaneasca si ne-au predat si putina istorie nationala, atata cat era pe atuncea permis sa ascultam din istoria neamului nostru.
Profesorul Pumnul venea foarte neregulat in clasa, pentru ca era mai mult bolnav, dar cand venea era o sarbatoare pentru noi, caci mult il iubeam cu totii pe acest barbat bun, care ne instruia cu atata tragere de inima, cu atata iubire parinteasca si cu atata liniste si rabdare. Noi, elevii, nu l-am vazut nicicand razand. Avea vesnic o infatisare melancolica si dureroasa. Il respectam cu totii si adese, cand din cauza durerilor ce-i framantau trupul era silit sa paraseasca clasa, multi din noi il petreceam pana la trasura si-l ajutam sa se urce in ea, iar Eminescu, pe care Pumnul il iubea foarte mult, il petrecea pana acasa.
In lipsa lui Pumnul, venea, precum am zis, profesorul Sbiera si el ne clasifica la finea fiecarui semestru.
Atat la Pumnul, cat si la Sbiera, Eminescu era unul din cei mai buni elevi, pentru ca el cunostea gramatica si literatura romana mai bine decat noi toti, iar ce priveste istoria nationala, nici nu ne puteam asemana cu dansul, pentru ca el avea o deosebita predilectie pentru aceasta si se vede ca avea si din Romania carti de istorie nationala, pe cand noi ceilalti nu numai ca nu aveam astfel de carti, dar nici nu le puteam afla undeva.
Eminescu ne vorbea adese in clasa si noi il ascultam cu placere, pentru ca vorbea romaneste mai corect decat noi si se ferea si de asa-numitele expresii pumnuliste care prinsesera radacina intre studenti. Pe langa aceasta, avea si un dar deosebit pentru a istorisi!
Poate ca si imprejurarea ca era din Romania a fost una din cauzele ca noi, bucovinenii, tineam atat de mult la Eminescu si ca Aron Pumnul il trata cu deosebita bunavointa si-l lua ades la sine.
Odata l-am intrebat pe Eminescu ori de are carti pentru istoria romanilor si el imi raspunse ca nu are carti de scoala, dar are alte carti vechi in care afla ce-i trebuie.
Pe acea vreme, noi, elevii din liceu, nu aveam o gramatica romaneasca tiparita, ci invatam dupa dictatul profesorilor. Eminescu insa capatase scriptele de la Pumnul si-si prescrisese astfel gramatica. Colegii lui Eminescu imprumutau deci adese manuscriptul sau ca sa-si prescrie si ei gramatica si le imprumuta fara greutate acest manuscript, cu conditia sa nu-i indoaie colturile filelor, adeca sa nu-i faca Eselsohren (urechi de magar), cum ziceam noi pe atuncea.
Pe langa limba si istoria romaneasca, studia Eminescu cu mare placere si istoria antica si se ocupa cu predilectiune cu istoria grecilor, romanilor, egiptenilor, babilonienilor, asirienilor, persienilor si a Indiilor. Opul din care studia el aceasta istorie era Weltgeschichte de Welter, carte scrisa intr-un mod foarte atragator, care destepta interesul tinerilor mai cu seama din cauza ca cuprindea pe larg toate miturile, povestile si legendele nebuloase in care erau invaluite originile acestor popoare, cu o cultura atat de veche si frumoasa. Aceasta carte nu era impusa de legile scolare, dar cei mai multi din colegi o aveau, si Eminescu nu se putea desparti de dansa, caci il vedeam purtand-o cu sine, chiar si la plimbari. Imi aduc aminte ca, predandu-ne profesorul nostru in clasa a doua istoria persienilor si venind vorba de tineretele regelui Cyrus, ne zise mustrandu-ne ca in despartitura A a acestei clase este un elev Eminovici, care stie istoria mai bine decat noi.
Eminescu vorbea bine si limba germana, pentru ca urmase in Cernauti si doua clase primare si astfel avuse ocazia sa invete si aceasta limba.
Cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din limba si literatura romaneasca si din istoria universala. In celelalte materii si mai cu seama in matematici si latina era slab, iar cursul din limba greaca nici nu l-a urmat la liceul din Cernauti, pentru ca aceasta limba se invata abia in clasa a treia, iar Eminescu a parasit scoala in semestrul de vara din clasa a doua, adica in primavara anului 1863, pe vremea Pastelor (aprilie) si nu a mai intrat ca elev public in acest liceu.
Cat timp a urmat Eminescu liceul era vorbaret si vioi, ca mai toti colegii sai, si avea un vecinic suras pe buze, afara doar cand nu stia lectia. Acest zambet prielnic i-a castigat inima colegilor sai, ceea ce nu impiedica insa ca, la certe ocazionale, sa se ghionteasca si el intre dansii de-a binelea si, in aceste cazuri de lupta tragicomica, parul lung al lui Eminescu forma o mare atractiune pentru a fi scaltait de mainile colegilor sai. Dar supararea nu tinea mult si iarasi eram cu totii buni prieteni. Cand avea sa intre profesorul Pumnul in clasa era mare liniste si aceasta din cauza respectului si iubirii ce aveam toti pentru acest barbat, dar fata de alti profesori nu existau aceste consideratiuni si vuietul, jocurile si sariturile erau la ordinea zilei. Eminescu contribuia si el din toata inima si cu toata vioiciunea unui copil neastamparat, ca sa ridicam pulberea in aer si se intrecea cu noi, cine va sari mai usor peste banci.
Eminescu era si bun de inima, ceea ce se poate vedea si din urmatoarea intamplare. Odata, dupa-amiaza, inainte de Pastele anului 1863, cand se finisera orele de invatatura in clasa mea si colegii ieseau afara, eu m-am urcat pe catedra si am strigat cat ma tinea gura: "Petrecere buna, domnilor". Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul usii, se vede ca nu-i placuse strigatul meu, se intoarse si-mi dicta pentru o oara carcer in clasa unde eram. Curand veni si servitorul scoalei, Onufri, ca sa incuie usa. Acest Onufri era foarte popular la noi, pentru ca ne imprumuta si cu parale cand flamanzeam in scoala si nu aveam bani sa ne cumparam covrigi sau mere. Tocmai cand voia Onufri sa incuie usa, trece si Eminescu prin coridor, ducandu-se acasa si, zarindu-ma, ma intreaba ce-i cu mine, iar eu ii povestesc cu mare suparare nenorocirea ce a dat peste mine. Nu puturam vorbi mult pentru ca Onufri se grabi sa incuie usa si eu ramasei singur si foarte descurajat. Dar dupa vreo zece minute, aud ca scartaie cheia la usa si vad ca intra Onufri si cu Eminescu in clasa. Eminescu avea toate buzunarele pline cu covrigi. El imprumutase bani de la Onufri, cumparase covrigi si-l induplecase sa-l sloboaza ca sa stea cu mine pana ma va libera. Ce voios eram acuma si in profunziunea multumirii si zapacelii mele i-am promis lui Eminescu ca si eu voi sta cu dansul cand il vor inchide vreodata. Acu ne trecu timpul foarte repede, caci abia sfarsisem sa mancam covrigii si Onufri ne dete drumul, dar ne zise sa nu spunem nimanui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar noi, amandoi, ne-am dus drept pe toloaca, unde impreuna cu alti colegi am jucat mingea pana pe inserate.
Cateva zile dupa aceasta intamplare, disparu Eminescu din Cernauti, pe vremea Pastelor, in aprilie 1863, si abia in primavara anului 1864 ne-am intalnit iarasi si atuncea mi-a spus ca are de gand sa intre ca elev public in liceu, dupa ce va trece examenele restante.
Acuma locuia el la Pumnul si ingrijea si de biblioteca. Aici trebuie sa se fi simtit el in elementul sau, caci randuise biblioteca si stia unde se afla orice carte. Nu mai trebuia, ca mai inainte, sa scotocesti tot dulapul, pan ce dai de cartea ce-ti trebuia. Eminescu se ducea drept la dansa si o scotea dintre celelalte carti, dandu-ti-o cu un fel de satisfactie si dovedind astfel ca cunoaste fiecare tom din aceasta colectiune.
Pe vremea aceasta, profesorul Pumnul era greu bolnav si nu mai parasea patul. Eminescu imi spuse ca, dupa vorbele medicilor, Pumnul nu va duce-o lung si, in adevar, Pumnul muri in ziua de 12/24 ianuarie 1866. Doliul era mare in toata Bucovina si intre studenti, iar Eminescu era neconsolat, pentru ca tinea mult la acest rar barbat si il iubea ca pe un tata. Cand am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuinta sa, ca sa-l vad pe iubitul meu profesor cea din urma oara. Am intrat in camera lui Eminescu. El imi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al romanilor din Bucovina si acuma il vazui pe Eminescu, intaiasi oara, varsand lacrimi de durere. Seara, m-am dus iarasi la Eminescu si l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adaoga, mai netezea, dar am observat ca nu i-a placut ca l-am surprins. Pe urma, insa, imi arata poezia si-mi spuse ca mai multi studenti vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, care se vor tipari. Mi-a cetit apoi intreaga poezie. Este aceeasi care impreuna cu alte sase poezii a fost tiparita cu ocazia mortii lui Pumnul sub titula: Lacramioarele invataceilor gimnaziasti din Cernauti la moartea prea iubitului lor profesor Arune Pumnul.
Dupa cetire, imi spuse singur ca inceputul strofei a doua, adeca Metalica vibranda a clopotelor jale, nu-i place, dar nu mai are timp sa prefaca poezia, caci trebuie sa o predea profesorului Sbiera. Eminescu iscaleste aceasta poezie: M. Eminoviciu, privatist. Imprejurarea ca isi zice aici privatist dovedeste ca Eminescu venise in adevar cu gandul la Cernauti ca sa studieze pentru a se supune unui examen si a intra in liceu ca elev public, dar aceasta dorinta nu avea sa se realizeze caci, dupa moartea lui Pumnul, Eminescu nu ramase mult timp in Cernauti, ci parasi Bucovina in primavara anului 1866. N-a stiut nimene din colegi cand a plecat si incotro a apucat-o, dar in urma se lati vestea ca se afla in Transilvania.(Fragment din volumul Teodor Stefanelli - "Amintiri despre Eminescu", ed. Junimea, Iasi, 1983)Ilustratii din albumul "Mihai Eminescu - o monografie in imagini", ed. Junimea, Iasi
Lumea mai are nevoie de versurile de dragoste
ale lui Eminescu</b><b> "O ramai, ramai la mine/ Te iubesc atat de mult/ Ale tale doruri toate/ Numai eu stiu sa le-ascult"
- Ecouri pe marginea textului "Poveste de iubire la Iasi", publicat in revista "Formula As" nr. 491 din 19-26 noiembrie 2001 -</b> Va mai aduceti aminte? Anul trecut, in luna noiembrie, revista "Formula As" publica sub semnatura colegului nostru, Bogdan Lupescu, reportajul "Poveste de iubire la Iasi". Inchinat unui muzeograf de exceptie, Constantin Liviu Rusu, mare admirator si cunoscator al vietii si operei lui Mihai Eminescu, textul era, de fapt, o emotionanta litanie, adresata memoriei sotului ei, de d-na Olga Rusu, supravietuitoarea unui veritabil roman de iubire, inspirat parca de povestea de dragoste dintre Eminescu si Veronica Micle. Mesajul textului n-a intarziat sa-si dovedeasca efectul: pe adresa redactiei, dar mai ales, pe aceea a doamnei Olga Rusu, au inceput sa soseasca scrisori de... dragoste. De necrezut, dar adevarat: intr-o lume mai rea si mai neagra ca fundul ceaunului, oamenii sufera de preaplinul iubirii sau de dorul de ea. Si, dupa mai mult de o suta de ani, sentimentele lor se mai regasesc inca in poezia lui Eminescu. In semn de omagiu pentru poetul pe care il celebram, publicam cateva din cele mai frumoase epistole, ecouri ale reportajului "Poveste de iubire la Iasi".
Iubita redactie,
Sfintele Sarbatori ale Nasterii Domnului si ale Anului Nou sa va aduca noi succese, impliniri, sanatate si bucurii. Intru multi si fericiti ani sa traiti!
Urarilor adaug multumirile pentru cele doua pagini din "Formula As" nr. 491 (19-26 noiembrie 2001), care au iesit foarte frumoase. Eu ma bucur mai cu seama pentru sotul meu, care a fost un om deosebit. Am primit multe telefoane si scrisori de la cei pe care ii cunosc, dar si de la altii, din diverse orase, semne care atesta ca, in noianul grijilor de acum, oamenii au nevoie de o asemenea poveste, ca inca nu au uitat sa iubeasca. Ceea ce este minunat.
Va doresc tot binele din lume,<b>Olga Rusu
"Nu vreau sa cred ca astazi nu mai poate exista o dragoste sincera, infinita..."
Poveste pentru "Olguta"
Doamne, cat mi se aseamana povestea trista, neluata in seama decat de cei care ii cunosc intelesul, cu povestea dumneavoastra... Am citit cu lacrimi in ochi articolul "Poveste de iubire la Iasi", din revista "Formula As" si mi-am rascolit noianul de amintiri stranse in cei 57 de ani traiti alaturi de sotul meu, barbatul a carui viata s-a curmat nu de mult, in primul februar al acestui nou si trist mileniu. De atunci, nu-mi mai gasesc loc in aceasta lume...
Va rog sa ma iertati pentru aceste randuri, dar poate am strabatut aceleasi locuri ca si dvs.: Iasul, Orasul Iubirii, cantat, ca nimeni altul, de marele Eminescu... Sunt si eu, ca si dvs., o "Olguta". Datorita firii mele pline de viata, optimiste, copilaroase, primele scrisori de pana la casatorie mi-au fost adresate "Olguta Deleanu". Dar... acum... cuvinte: trebuie sa privim acest final trist ca pe un curs normal, chiar daca nu-l putem accepta usor. Viata merge inainte.
Am fost bolnava foarte grav, din cauza frigului indurat in timpul razboiului, dar tineretea si dragostea m-au salvat. Treceam atunci printre prieteni, la fel ca dvs., drept cuplul perfect. Acum, chiar si nepotii din jurul meu, care imi asculta uneori povestile triste, imi spun: "Astazi nu se mai gaseste asa ceva, nimeni nu mai poate iubi pe cineva atat de puternic, pana la moarte si chiar si dupa...". Imi pare nespus de rau, dar nu cred, nu vreau sa cred ca nu mai poate exista asa ceva, o dragoste sincera, puternica, infinita...
Ne-am casatorit in 1943, eram studenti - eu aveam 20 de ani, el - 23, ofiter de aviatie -, era in plin razboi, vremuri foarte grele, lumea spunea ca suntem doi nebuni si poate chiar eram, intr-adevar doi nebuni care-si jurasera dragoste pana la capat. Nimeni si nimic nu ne-a putut stavili calea aleasa. Am facut frontul impreuna, cu toate vitregiile lui, dar eram mereu suflet langa suflet, si la bine, si la greu. Acum, in plina iarna, ma simt frunza-n vant...
Mi-e dor de Iasul lui Eminescu, de teiul sfant care, atunci cand ne-am asezat sub el, purta inca ranile timpului, nu stiu cum arata acum casa Veronicai de pe strada Gane; sunt imagini mult prea dragi sufletului ca sa se stearga, sa se piarda... Pacat ca mormintele lor nu stau alaturea, dar poate... sunt doua stele, sus pe cer!...Si pulbere, tarana,
Din tine se alege,
Ca asta e a lumii
nemuritoare lege
Nimicul te aduna
Nimicul te reia
Nimic din tine-n urma
Nu va mai ramanea...
(Veronica Micle) Cu mult drag va poarta de acum in suflet,Olguta Deleanu
Bucuresti, 21 noiembrie 2001
</b><b>Eminescu si Veronica
Atat de neintelesi, atat de contemporani...
Mult stimata doamna Rusu,
Am citit cu nesat articolul din revista "Formula As" ce poarta numele "Poveste de iubire la Iasi". Cinste celui care v-a descoperit si a scris articolul in ziar. Va apreciez munca de o viata, impreuna cu regretatul dvs. sot, in "dulcele targ al Iesilor", oras in care am stat numai doua saptamani, inainte de ridicarea statuii lui Cuza. Admir Iasul, parcurile lui, Palatul Culturii, creatia arhitecturala de la Trei Ierarhi, acel brau nemuritor care inconjoara biserica. Daca n-as fi fost invatatoare, cred ca as fi devenit si eu colectionara de fotografii, pliante, marturii privind tara noastra frumoasa. Si pe mine m-a atras tot ceea ce este legat de Eminescu si Veronica, ambii au trait atat de putin, atat de neintelesi, atat de voluptosi, atat de contemporani... Au trecut cinci ani de cand sotul meu, ca si al dvs., s-a ridicat dintre pamanteni, ca sa ne priveasca de acolo, de sus si, cu toate ca sunt mai inaintata in varsta (67 de ani), va scriu ca unei surori sufletesti, din dorinta de a mai schimba o vorba cu cineva drag.
V-am privit indelung ultima fotografie impreuna cu sotul iubit, publicata in ziar, si mi-am dat seama cata dragoste poate fi intre un barbat si femeia care-i atinge umerii cu palmele sale. Cat zel si cata pasiune ati consumat pentru a redescoperi o lume, care astazi nu mai exista decat prin statui, monumente, case memoriale si prin ravna a doi oameni care prin iubirea lor innobileaza un oras intreg... Uitati-va pe harta patriei: locuiesc in comuna Cotesti, o asezare de podgoreni harnici si mandri, respectati, dar tot mai saraci in vremurile acestea, cu mare pradaciune si coruptie. Avem acasa un tei si, cand infloreste, gandul imi zboara mereu catre teiul lui Eminescu din Iasi, care cred ca raspandeste pana departe parfumul lui imbatator. Si eu ma simt uneori singura, insa ma gandesc mereu la fostii mei colegi cu care am lucrat in scoala, ies la cate o mica plimbare prin sat, spre a admira natura, atat de darnica in tablouri, ii intalnesc pe fostii elevi - unii casatoriti, cu copiii de mana - si-mi dau seama ca a venit timpul sa coboram pe dealul vietii. Dvs. le lasati niste documente, albume, marturii despre vremurile care-au fost. Noi, dascalii, lasam niste amintiri in sufleul lor curat.
Va apreciez mult, va urez sanatate, fericire si, daca veti avea timp la toamna, la culesul viilor, va invit la noi, la Cotesti.Sita Buruiana
Cotesti-Vrancea
28 noiembrie 2001
"Scrieti mai des despre Eminescu"
Stimate d-le Bogdan Lupescu,
Sunt o indaratnica si pasionata cititoare a revistei "Formula As" (care, dupa cum zice un cantec, "mi s-a lipit de suflet ca timbrul de scrisoare") si o admiratoare a textelor dvs., pe care le gasesc bine scrise si, mai ales, "bine simtite". Putini ziaristi izbutesc sa-si traiasca atat de pasional meseria, sa se implice si sa transmita atata emotie. Va multumesc pentru aceasta ardere autentica, de care oamenii au mare nevoie in ziua de azi. In sensul acesta, eu cred ca reportajul intitulat "Poveste de iubire la Iasi" i-a facut pe multi cititori ai revistei sa scoata batista din buzunar. Printre ei ma numar si eu, avand avantajul ca sunt, oarecum, avertizata asupra temei. Candva, demult, am facut parte si eu din frontul presei, primind odata insarcinarea sa merg la Iasi, ca sa scriu un reportaj despre Eminescu. Ce-a rezultat n-are acum nici un fel de importanta, ci numai faptul ca transa, in care am intrat atunci cand am ajuns langa teiul de pe Copou si in fata casei unde se presupune ca se intalneau Eminescu si Veronica, ma mai stapaneste si azi. Eu cred ca acolo, la Iasi, in locurile prin care cei doi indragostiti ai literaturii romane si-au lasat urmele, se intampla ceva foarte greu de explicat: un soi de irealitate afectiva, care isi face simtita prezenta, de parca iubirea consumata in urma cu peste o suta de ani exista, inca, adapostita intr-o nevazuta cuta a timpului. Ore in sir am stat atunci in fata casei aceleia boieresti, cu pridvor de lemn si curtea acoperita de iarba, avand certitudinea ca simt prin aer apropierea suava a Veronicai, cu parul ei auriu revarsat peste umeri, cu talia ei subtire, de lujer, si zambetul acela de care Eminescu se lasa ametit. Cate vorbe grele s-au spus despre ea si cum a curatat-o de toate iubirea in care a ars! S-a si stins la scurta vreme dupa moartea lui Eminescu, constienta ca "minunea" pe care au format-o impreuna, atat de dorita, dar niciodata implinita, nu putea dura decat printr-un sacrificiu total. Timpul sterge tot si numai marile iubiri dainuie. Poate ca ar trebui sa scrieti mai mult in paginile revistei, despre aceasta solutie de supravietuire umana, pe care nu mai da nimeni doi bani: dragostea. Scrieti mai des despre Eminescu. In spiritualitatea noastra nationala nu exista pana in clipa de fata un reper mai exact pentru felul nostru de a trece prin lume, atat de bland (in ciuda mizeriei morale care prolifereaza in jur), atat de vulnerabil sentimental. Dupa lectura reportajului dvs., pentru care inca o data va felicit, sunt aproape convinsa ca ceea ce ne mai tine - atat cat ne tine - impreuna este iubirea. Marea oferta pe care Eminescu ne-o face la acest inceput friguros de veac.
Omagiul meu d-nei Olga Rusu, a carei confesiune terapeutica mi-a vindecat sufletul de multe rani.Maria Atanasiu
Bucuresti