Mari Duhovnici
Parintele SofianStaretul Manastirii Antim din Bucuresti"Dumnezeu nu vrea de la noi decat un singur lucru: sa fim oameni"
Putini sunt cei care stiu ca parintele Sofian, unul dintre cei mai stimati si iubiti duhovnici ai Romaniei, traieste in Bucuresti, la "indemana" tuturor credinciosilor, si nu pe vreun varf de munte, prin cine stie ce sihastrii. Adevarata forta a credintei e sa fii singur, cu Dumnezeu, acolo unde oamenii au cea mai mare nevoie de tine. Bolnav de la o vreme, prezent doar la slujbele de duminica de la Manastirea Antim, parintele Sofian reprezinta dimensiunea morala a credintei ortodoxe, lumina ei, martiriul lipsei de compromis. Consideram o onoare si-o fericire faptul ca in pragul Noului An, sfantul si bunul parinte ne-a primit in chilia sa. Arata asa cum vi-l imaginati: slab, cu barba si plete albe, cu privirea mutata de multa vreme la Dumnezeu.
"Pentru unii, cerul e gol"
Ma aflu la Manastirea Antim, il am in fata pe parintele Arhimandrit Sofian Boghiu, cel numit, pe buna dreptate, "apostolul Bucurestiului". Ii spun ca ma aflu la un capat de drum. Ca in anul care sta sa se schimbe, am pasit in chiliile marilor duhovnici Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Iustin Parvu de la Petru Voda, Mina Dobzeu de la Husi, Visarion Coman de la Clocociov, si Sfintia Sa murmura in barba, ca pentru sine: "Asta inseamna ca esti om bogat " . Dintru inceput, imi spune ca e bolnav. "De trei ani stau bolnav, chiar si de Sarbatori, in chilia asta, aici, si imi depan viata. Si la biserica ies foarte greu, doar in unele duminici mai calde nu prea pot sa mananc, nici sa dorm, si tot aici, in chilia aceasta, o sa-mi gasesc maine-poimaine sfarsitul." Intreb. Minute in sir, parintele tace, privind prin mine, de parca n-as fi acolo, in chilia plina de icoane si carti. Apoi parintele Sofian suspina si incepe sa-mi vorbeasca soptit, cumpanind bine spusele, ca si cum pana atunci ar fi incercat sa-si cerceteze cu luare-aminte anii trecuti de nouazeci, spre a gasi raspunsul cel mai potrivit. "Ma intrebati despre anul care deja a inceput sa-si arate viitorul. Eu cred ca anul acesta se anunta (alt minut intreg de tacere) cam greu. Si a pornit aceasta greutate de la cea mai puternica tara din lume. Din America. Cu ceva foarte puternic, dureros, cu moartea a mii de suflete nevinovate. Si oamenii tin minte acest lucru. Aflandu-ne la inceputul unui hotar de vreme, ne simtim singuri, parasiti, zdruncinati, fara speranta, caci nici o putere, nici un ideal de trai din lumea aceasta nu mai prezinta garantie. Si atunci, simtim ca nu putem gandi decat sus, pe verticala, direct spre cer, vrem sa ne adresam cuiva care dirijeaza pasii omului si viata lumii intregi. Pentru unii, cerul e gol. Unde sa fie acel Dumnezeu? Traim astazi timpuri asemenea celor de la inceputul crestinismului. Atunci, oamenii s-au aratat dusmanosi fata de Hristos si iata ca au trecut mai bine de 2000 de ani si iarasi ne hartuim asa, unii pe altii. Semnele sunt peste tot. De pilda, in Romania se ridica duhovnici tot mai putini. Se intampla ceva asemenea vremurilor revolutiei sovietice, cand duhovnicii erau batjocoriti si trecuti prin ascutisul sabiei. Atunci, pur si simplu, nu mai existau duhovnici. Nu mai erau. Astazi, ei nu vor disparea dintr-o data, ci vor fi inlocuiti cu... altceva. Vorbeam de America: acolo nu sunt duhovnici, sunt psihiatri. Pana la un punct, psihiatrii sunt buni, ei dau retete pentru indreptarea sufletului, ca si cum ar prescrie un medicament pentru durerile de dinti. Ei pot da sfaturi omului cu ghiotura, doar un singur lucru nu il pot face: nu pot sa-i ierte pacatele. Numai duhovnicul are harul acesta. De fapt, nu iarta el, iarta Hristos, caci la spovedanie Hristos este intotdeauna de fata. Este chiar aici, in aceasta chilie. El asculta spovedania omului care vine la mine si tot El ii iarta pacatele. Asta e primul semn al pierzaniei. Cand vom ajunge sa nu mai avem duhovnici, ci numai medici de suflete, atunci oamenii se vor