Ecologie
Exista si maidanezi fericiti!- Diplomatii straini ne dau lectii de iubire fata de animale -
Cruzimea cu care unii edili romani au inteles sa "curete cat mai repede" orasele de cainii fara stapan a trecut de mult granitele tarii. Articolele, emisiunile de televiziune, manifestatiile din fata unor consulate s-au bucurat insa de aceeasi "atentie" acordata de talibanii afgani, protestelor strainatatii fata de actiunile lor teroriste. Si in tot acest timp, in care marea buimaceala nationala, instaurata si intretinuta dupa decembrie 1989, ia proportii de cosmar, unii diplomati straini gasesc timp si resurse umane sa indulceasca, fie cat de putin, viata bietelor patrupede. Unii i-au adoptat, altii ii hranesc, prin parcuri sau pe strada, oferindu-ne o discreta lectie de "iubire fata de aproapele". Doi dintre acestia au acceptat sa ne fie interlocutori.
Eugen Ruff,
Consulul General al Austriei la Bucuresti
"Cine nu se simte miscat de suferinta acestor fiinte, nu merita sa traiasca printre noi"
D-le Consul Eugen Ruff, vorbiti surprinzator de bine romaneste. Cum ne-ati invatat limba?
M-am nascut la Bucuresti, in cartierul Cotroceni. Mama era romanca. Am stat in Romania treisprezece ani si am plecat cu familia mea la Viena in 1949, cu acte in toata regula. Pe vremea aceea, Cotroceniul era un cartier linistit, plin de verdeata si flori. Pentru mine, a fost o mare tristete plecarea la Viena. Cand am ajuns in Austria, veneam dintr-o Romanie bogata, in ciuda razboiului. Acolo n-am gasit decat ruine. Nu exista nici un pod peste Dunare, orasul se afla sub ocupatie ruseasca si americana, saracia domnea pretutindeni. Il intrebam mereu pe tata de ce am plecat de la bine la rau. Am inteles mult mai tarziu de ce, iar astazi, ma ingrozeste gandul ca am fi putut ramane aici, sa traim sub comunisti.
Cum ati regasit Romania?
Inainte de a reveni, in 1997, in Romania, auzisem cate ceva despre schimbarile "de-acasa". Dar nu mi-am putut imagina realitatea cumplita pe care am gasit-o aici. Si nu doar saracia m-a impresionat, nu schimbarea in rau a orasului. Cand am plecat, pe strazile Bucurestiului erau foarte putini caini, pe care ii mai adunau hingherii, dupa care ii inapoiau stapanilor. Acum aproape sapte saptamani, m-am intors in Romania cu masina. Si m-a durut inima sa constat ca pe sosele domneste moartea. Atatea animale, mari si mici, strivite sub rotile masinilor! Nu se stie cum au ajuns cainii in afara oraselor traiesc prin paduri, sunt salbaticiti. Dintre animale, cainii sunt total lipsiti de aparare. Ei nu se pot plange de foame, nu se pot exprima sau noi nu suntem capabili sa-i intelegem. Daca omul nu le da un camin, nu-i hraneste, cainii isi schimba comportamentul, se salbaticesc sau mor pur si simplu de foame.
Dvs. aveti caini?
Am venit in tara cu trei catei, care mi-au murit toti de batranete si sunt ingropati aici, in curte, sub copacul acela mare. Catelusa care mi-a murit ultima era o corcitura. Mi-a dat atata dragoste, era atat de devotata, incat si acum ii simt lipsa, ma doare ca nu o mai pot mangaia, ca nu ma mai priveste cu ochii ei mari si umeziti de iubire. Dar, asa cum spune Biblia: "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat ". Pe langa ei, am in diferite locuri din Capitala catei care ma asteapta si se bucura cand ma vad, pentru ca stiu ca le dau de mancare. Ii mangai, stau de vorba cu ei. Aici, la Consulat, am avut inca doi caini, pentru care veneam, impreuna cu o colega de-a mea, sambata si duminica sa-i hranim, sa le punem apa si sa-i mangaiem. De curand, i-am dus in Basarabia, la un om de afaceri, care sa aiba grija de ei, pentru ca la sfarsitul acestui an eu voi pleca la Viena. Mi se termina mandatul.
De ce i-ati dus acolo si nu i-ati lasat aici, in grija cuiva?
Cat am stat in tara, am fost de mai multe ori la Chisinau, la Balti, si nu am vazut pe strazi nici un caine. Nici n-am auzit sa fi fost omorati cu cruzime, asa cum se intampla aici. Imi pare rau ca fac comparatii, dar basarabenii, cu toata saracia, sunt mai omenosi, mai mandri, si am incredere ca cei doi protejati ai mei vor avea o soarta mai buna acolo.
D-le Consul, aveti o agenda foarte incarcata, sunteti prins in nenumarate activitati. Cum de mai aveti timp si de cainii fara stapan?
Eu sufar cand vad cainii, mai ales pe cei batrani, care, iarna, pe viscol si ger, tremura ghemuiti, flamanzi si aproape inghetati. Cine nu se poate simti miscat de suferinta acestor fiinte nu are ce cauta pe lumea asta. Nu este vrednic sa traiasca printre noi. Sa nu uitam ca Dumnezeu, inainte de a-l face pe om, a facut animalele. Ele sunt fratii si surorile noastre. De aceea, nu avem voie sa distrugem creatia lui Dumnezeu, pentru ca, odata si odata, avem sa platim, aflati in fata Lui, pentru greseli, pentru pacate, pentru crimele facute, asa cum scrie si in Vechiul Testament.
Si totusi, edilii se plang ca oamenii, copiii sunt muscati de cainii fara stapan, ca acestia au devenit un pericol social etc. etc. Ce sfat le dati acestor edili?
Problema cainilor este foarte dificila, este adevarat. Dar in nici un caz ea nu poate fi rezolvata "imediat", asa cum face d-l primar Basescu. El este un om inteligent, dar impulsiv, se grabeste sa omoare cat mai multi caini, fara sa admita ca solutia este si falsa, si inumana. Si mai ales, fara sa se gandeasca la consecinte. Am vorbit cu diverse persoane care au fost si in alte tari balcanice, unde in orase mici sau mari strazile erau pline de caini. Si acolo au existat zelosi, care au hotarat omorarea cainilor in masa si au trecut la fapte, omorandu-i pe toti, pana la unul. Peste putin timp insa, orasele au fost napadite de cainii din afara lor. In cele din urma, cu putin efort, in cativa ani, au scapat de ei, incet, dar sigur, prin sterilizare, care este solutia optima in rezolvarea acestei probleme. Trebuie sa dispara ori macar sa se imblanzeasca atitudinea oficialitatii care permite actele bestiale ce fac atatea victime nevinovate. Ochii intregii omeniri sunt atintiti asupra noastra, a romanilor. Sa nu-si inchipuie nimeni ca asemenea fapte pot fi ascunse ori trecute cu vederea. Nu doar cei care stau ilegal in tarile apusene, nu doar cei care fac rautati in tara si in lume dau o imagine sumbra a Romaniei. Cruzimea si salbaticia cu care sunt tratati in Romania cainii au scandalizat omenirea, mai mult decat orice altceva. Cei care-si inchipuie ca asa ceva nu conteaza se insala! Poate ca aici, in tara, nu conteaza ca d-l primar Basescu are chiar si unii adepti printre bucuresteni. Dar in lumea oamenilor de decizie, aceste orori ii umplu de scarba pe cei care ar trebui sa iubeasca Romania, sa o ajute sa depaseasca etapa cu care se confrunta.
Va veti desparti pentru a doua oara de Romania, peste putin timp. Cu ce ganduri si sentimente plecati din tara in care v-ati nascut?
Imi pare foarte rau ca trebuie sa plec, dar una din fiicele mele este bolnava si trebuie sa ma duc la ea. Aici am gasit o multime de prieteni, in toate straturile societatii, mi-am regasit colegii de clasa si aici ma simt "acasa". Voi continua sa ajut atat fundatiile de protectie a animalelor, cu care am colaborat si pana acum, cat si fundatia "Concordia", care se ocupa de copiii abandonati, si voi ramane prezent, fie si asa, in tara care-mi aminteste de copilarie, de parinti, de vremurile cand romanii erau cu totul altfel. Sigur, veti spune ca atunci starea economica a tarii era mult mai buna, ca viata sociala era mai senina, ca puterea Bisericii lucru capital era mult mai mare. Dar eu cred cu tarie ca Romania se indreapta, chiar daca mai incet, totusi consecvent si neabatut, catre o situatie economica mai buna. De aceea, sper ca, atunci cand lucrurile vor reveni la normal, si sentimentele romanilor fata de fratii nostri, cainii, vor fi mai umane si mai blande. Curios este ca si acum, in ciuda campaniei oficiale pornite impotriva cainilor fara stapan, am vazut multe persoane, de obicei mai varstnice, nu foarte instarite, care-si impart bucatica de paine cu cainii. Si asta inseamna ca romanul nu si-a pierdut cu desavarsire dragostea de Dumnezeu, de viata, de aproapele. Dar pentru a ajunge la bunastare, romanul trebuie sa scuipe-n palme si sa se apuce de munca, sa nu mai stea cu mana intinsa, asteptand sa pice in caciula cate ceva. Avem o tara bogata si frumoasa. Cu putina tragere de inima, vom putea trai si noi mai bine, sa nu mai privim la tarile din jur, unde lumea o duce bine. Si noi putem trai bine. Totul este sa vrem.</b>
<b>
</b><b>Prof. Vito Grasso,
directorul Institutului Italian de Cultura
"Nu eu am adoptat-o pe Dixie, ci ea m-a adoptat pe mine "
Mare iubitor de arta, prieten de-o viata al Romaniei, vorbind perfect romaneste, curgator si foarte nuantat, prof. Vito Grasso se simte si putin roman, deoarece sotia domniei sale este romanca. Familia Dana si Vito Grasso a colindat lumea si de pretutindeni a adunat, intr-o frumoasa colectie, opere de arta, marturie a rafinamentului si sensibilitatii artistice ale celor doi. Dar cea mai indragita "opera" este totusi catelusa Dixie, jucausa, devotata lor prietena, culeasa intr-o seara de iarna, de pe strazile Bucurestiului.
D-le prof. Vito Grasso, de ce, in locul unui caine de rasa, ati adoptat un "maidanez"?
Dintotdeauna am iubit cateii, indiferent daca sunt sau nu de rasa. Caini de rasa am avut, ultimii doi erau niste "barzoi", ogari rusesti de-o mare frumusete, dar am avut si setteri, pentru ca imi plac indeosebi cateii veseli si comunicativi, nu-i iubesc pe cei agresivi. Eu consider ca stapanul trebuie sa-si apere catelul si nu viceversa. Asta, avand in vedere ca, in general, omul este mai rau decat cainele. Aici insa, vazand ca strazile sunt pline de atatia catei fara stapan si ca bietii de ei par atat de dornici sa aiba unul, mi s-a parut un mare pacat sa ma duc sa cumpar un caine. Nu exista nici o diferenta intre un caine de rasa si unul vagabond, pentru ca afectiunea, devotamentul, sentimente ale cainelui in general, exista indiferent de rasa. In cazul "nostru" insa, nu eu am adoptat-o pe Dixie, ci ea m-a adoptat pe mine. Cand am venit la Bucuresti, ea-si facea veacul in curtea Institutului Italian de Cultura. Intra, iesea dupa cum voia, lumea se obisnuise cu ea. Cand soseam dimineata la Institut, Dixie ma sarbatorea cu mare bucurie, apoi a indraznit sa se urce pe scara si ma trezeam cu ea sus, in birou, dar cu privirea aceea vinovata, stiti, a cateilor care stiu ca fac ceva ce n-ar trebui facut, dar nici nu se pot abtine sa nu faca. Intr-o seara, era un concert la Institut. Afara daduse zapada, iar bietul animal se zgribulise intr-un coltisor si tremura de mai mare mila. Si-atunci, i-am spus Danei: "Hai s-o luam acasa". Problema era numai daca va indrazni sa se urce in masina. Nu o mai facuse niciodata pana atunci. Dar a fost de-ajuns sa-i deschidem portiera, ca a si sarit in masina, de parca pana atunci numai cu masina se plimbase. In prima seara, facuta covrig in bucatarie, nu s-a clintit de-acolo. Mesajul era limpede: "Uitati-va, sunt cuminte, nu va deranjez nici un pic. Nu ma dati afara". Dupa aceea, s-a obisnuit foarte repede. Acum este "la ea acasa".
Cand trebuie sa plecati din tara, ce faceti cu Dixie?
Eu am un principiu: animalele nu trebuie parasite. Prima oara cand am venit in Romania, cu mult timp in urma, aveam un setter si doua pisici. Cand am fost transferat in Olanda, ministerul mi-a platit doar mie biletul de avion. Cusca animalelor si drumul lor, totul a fost suportat de mine, cum era si normal. Anul trecut si o parte din acest an, am stat la Roma ceva mai mult, peste un an de zile. Dar n-am parasit-o pe Dixie. Am platit-o pe doamna care ne ajuta si i-am dat-o in pensiune.
In Romania exista prejudecata ca un caine tinut in casa inseamna neaparat murdarie. La dvs. domneste o curatenie exemplara. Cum procedati?
Nu povestesc de cate ori trebuie sa ne periem hainele! Cand trebuie sa iesim seara undeva, imbracati in negru, ne furisam cu grija, sa nu ne "iubeasca" Dixie, pentru ca, daca se lipeste de noi, cum are ea obiceiul, ne umple de par blond, pus mai mult in evidenta de negrul hainelor noastre. In schimb, n-a fost nevoie sa o "invatam" sa nu faca prin casa. Ea singura a stiut ca trebuie sa iasa afara. Este drept ca Dana o scoate de patru ori pe zi la plimbare. Dana a introdus si o metoda noua la Bucuresti, ca sa nu murdareasca nici strada. Merge cu o pungulita de plastic si aduna tot ce face catelusa. Cand o vad ca se apleaca si curata locul, oamenii se mira si o intreaba: "Trebuie sa dati pentru analiza?". "Nu!" "Atunci de ce strangeti?" "Vreau sa ramana strada curata." Vreau sa cred ca multi inteleg, chiar daca li se pare ceva neobisnuit. In Spania, era obligatoriu sa o facem. Ba mai mult: din 300 in 300 de metri, existau niste cutii speciale, cu saculete de plastic inauntru, de care ne serveam in acelasi scop.
Dixie este totusi un caine de strada. Nu duce dorul vagabondajului? Sa fie, oare, atat de inteligenta, incat sa realizeze transformarea petrecuta in viata ei? E impresionant cata nevoie au bietele animale de oameni
Noi avem curte, iar cand vrea sa fuga, Dixie fuge prin curte. Pe strada merge fara lesa si sta lipita de piciorul meu, nu cumva sa se piarda. Asa se simte ea, probabil, in siguranta. Niciodata n-am avut un catel mai ascultator. Dixie este foarte desteapta si atata afectiune si tandrete cata ne ofera catelusa asta n-am avut niciodata de la un caine de rasa.
Este primul maidanez pe care il adoptati?
Nu. Cand eram tanar si fara bani nu intrasem inca in diplomatie , am luat un caine de la un adapost din Italia, unde se aflau multi caini parasiti. A fost cel mai simpatic si mai afectuos dintre cainii avuti in viata mea. Numai Dixie il concureaza.
Ce se intampla in Italia cu animalele parasite? Si acolo exista adaposturi cu caini? Sunt eutanasiati?
Nu. In Italia, cainii nu mai sunt omorati. Exista o serie de institutii de protectie a animalelor care se ocupa de intretinerea lor in adaposturi particulare. Banii ii obtin din donatii. Dar exista si adaposturi ale municipalitatii in care, si aici, cainii mor de batranete, ca si oamenii. Ca iubitor de animale, cum apreciati politica primarului Bucurestiului, de exterminare prin violenta a cainilor fara stapan?
Sunt convins ca problema cainilor de pe strazi trebuie rezolvata, dar nu oricum si, mai ales, nu in graba. Eu ma pronunt hotarat numai pentru politica de sterilizare, singura solutie civilizata, europeana si eficienta. Ba mai mult, cred ca fundatiile de protectie a animalelor, adaposturile particulare ar trebui mai mult ajutate de persoane cu o situatie financiara confortabila. Mai ales daca printre acestia exista si unii deranjati de prezenta cainilor pe strazile Capitalei. Astfel, o data incurajata construirea adaposturilor, romanii nu vor mai fi martori ai unor scene sangeroase, bestiale, ca cele difuzate de posturile de televiziune particulare, iar numarul cainilor va scadea vertiginos. Vor muri insa de moarte buna.
Sanda Anghelescu