Un miracol adevarat:Rugaciunea</b><b>Rezultatele Concursului Vor Fi Publicate In Numarul ViitorPropuneri pentru "Marele Premiu"Eu si bunica
Dragii mei,
Va rog sa cititi cu dragoste si speranta randurile mele; s-ar putea ca in momente grele de viata sa gasiti in ele un sprijin si sa nu va abandonati tristetii si neputintei. Iata povestea mea:
In anul 1995, ma aflam in Franta, intr-o mica localitate pe tarmul Oceanului Atlantic. Un scurt telefon primit de acasa m-a informat ca bunica avea cancer. "Daca vrei sa o mai gasesti in viata, vino repede! Doctorul ne-a spus ca are metastaze si va muri in curand!". Diagnosticul scris negru pe alb era clar: neoplasm de col uterin, grad foarte avansat. Am inchis telefonul si in creierul meu au inceput sa se invarta, ca la ruleta, termeni noi: cancer, metastaze, moarte si iar cancer, cancer Nu mi-a placut niciodata acest cuvant. De groaza, nici nu l-am mai rostit. Spuneam, pur si simplu, ca bunica este bolnava.
Nu stiu ce inseamna pentru voi o bunica, dar a mea era ca decupata din cartea de povesti: marunta, cu ochii albastri, aproape orbi, cu ochelari pe nas si tot timpul vesela. Desi traise o viata foarte grea, nu am vazut-o niciodata plangand sau reprosand ceva celorlalti. In plus, ne-a crescut cu multa dragoste si frica de Dumnezeu. Nu a lipsit niciodata de la biserica, iar in ultimii ani, cand nu se mai putea ridica din pat, duminica dimineata se inalta in capul oaselor si spunea: "Acum incepe in biserici Sfanta Liturghie. Preotii sunt in odajdii, nu pot sa stau in pat".
Am plecat chiar a doua zi din Franta si pe drum incercam sa-mi stabilesc un plan de actiune: ce am de facut, cum sa ma implic, sa consolez, sa ajut, sa rezolv situatia financiara grea, declansata de boala. A fost greu sa ma pregatesc sufleteste si sa dau ochii cu bunica. Primele zile am plans fara sa ma pot stapani; cand nu am mai putut plange, am plecat spre spitalul din orasul unde locuiau bunicii mei si am gasit-o intr-un salon trist, ratacita printre paturile ponosite. In momentul in care m-a vazut si a inteles ca am lasat totul pentru ea, a inceput sa zambeasca, si-a intins mainile spre mine, ca si cum eu eram cel mai frumos cadou pe care il putea primi si, in acelasi timp, confirmarea ca lucrurile vor merge spre bine.
Ca prin farmec, am simtit ca Dumnezeu toarna asupra mea o armura si ca voi face fata acestei cumplite incercari. I-am umplut mainile mici si tocite de munca cu tot felul de dulciuri sclipitoare (din Franta, ziceam eu, din tara bunatatilor!), am zambit tot timpul, am glumit chiar pe seama faptului ca iata, la 82 de ani, bunica trebuie sa stea la spital, pe cand ea ar fi dorit sa mearga la cules de vie... Am inceput instantaneu sa desfasor o campanie de imblanzire a locului: am scos cateva iconite, le-am insirat prin salon, am pus cateva flori, am facut cunostinta cu celelalte paciente si cu personalul sanitar; dar lucrul cel mai important a fost ca am inceput sa ma rog. Adusesem o carte mica de rugaciuni si am inceput sa spun Paraclisul Maicii Domnului si sa accentuez faptul ca Maica Domnului nu trece cu vederea rugaciunile nici unui om. La un moment dat, am realizat ca nu mai jucam teatru, ca sa o bucur si sa o incurajez pe bunica; chiar credeam ce spuneam. Starea ei s-a imbunatatit. Am cerut ceea ce multora li se parea o incercare riscanta si hazardata: transferul la Bacau, pentru cobaltoterapie. La inceput, bunica nu a acceptat. Se simtea neputincioasa sa lupte si, de fapt, nici nu stia ce fel de boala avea. Cat timp a fost bolnava, bunica nu a auzit, nici in gluma, cuvantul cancer. Am incurajat-o din tot sufletul si i-am amintit ca noi fusesem tot timpul o echipa; am promis ca merg si eu la Bacau. Ne-am internat si a inceput iar lupta cu frigul din salon, cu mancarea insuficienta, cu prejudecatile si neintelegerea unor cadre medicale care ma luau in ras: "Ce-i mai trebuie, la 82 de ani? Mor altii mult mai tineri!". Intr-adevar, salonul era plin de femei tinere, triste, deznadajduite, lipsite de curaj.
Ne-am instalat pe un pat langa geam, ca sa nu deranjam, si am scos din nou la iveala trusa mea de prim-ajutor sufletesc: iconitele, cartea de rugaciuni, anafura si uleiul sfintit. Am inceput din nou campania, schimband atmosfera din camera: le-am explicat bolnavelor ca situatia lor nu era chiar asa de disperata. Le-am indemnat sa se roage sau sa asculte macar cand citeam eu rugaciunile pentru bunica. Noi doua eram coltul vesel! O faceam pe bunica sa rada, sa nu se plictiseasca, ii povesteam toate nastrusniciile care imi treceau prin minte si iar ne rugam Legatura noastra cu Dumnezeu era foarte stransa, ca sa putem supravietui! Pe un caiet pe care il adusesem cu mine, scriam intruna rugaciunea inimii, de sute de mii de ori, toata lumea ma vedea ca scriu, dar nimeni nu-si inchipuia ce anume. Eu spuneam in mintea mea: "Doamne, Tu ai dovada concreta, scrisa, ca avem nevoie de Tine, ca Te rugam sa vii la capataiul acestor bolnave si sa alini cu mana Ta delicata ranile lor sufletesti si trupesti!".
Sedintele de cobaltoterapie erau un adevarat calvar. Afara ningea si era foarte frig, iar noi trebuia sa strabatem curtea spitalului, sprijinind-o pe bunica, pentru ca era aproape oarba si mergea tare greu. La un moment dat, una dintre doctorite mi-a spus ca ii este greata si m-a rugat sa o ajut eu pe bunica sa urce pe masa unde i se facea iradierea cu cobalt. A fost, cred, cel mai greu moment din toate incercarile din spital, dar la greata unora, eu am adaugat devotamentul meu si am inceput sa spal pe jos in salon, sa fac ceai bolnavelor, sa impart cu ele mancarea noastra si sa-mi repet ca un robot: "Bunica trebuie sa se faca sanatoasa, starea ei este din ce in ce mai buna! De Craciun, plecam amandoua acasa, victorioase!".
Am inceput sa merg la Sfantul Maslu, la bisericile din judetul nostru, apoi i-am rugat pe toti prietenii mei sa o pomeneasca in rugaciunile lor, am mers la parintii nostri mari duhovnici, le-am vorbit despre necazul nostru si la toti am gasit intelegere. In fiecare manastire unde cunosteam pe cineva, am mers si am insistat, cu o perseverenta aproape agasanta, sa fie pomenita si "roaba lui Dumnezeu Elena". Solidaritatea intru Hristos avea sa rodeasca
Bunica se spovedea in toate posturile si, la una din spovedanii, parintele i-a spus sa rosteasca mereu rugaciunea lui Iisus. Deoarece la inceput uita formula, i-am scris cu litere foarte mari rugaciunea pe un carton si am lipit-o langa pat, sa o vada tot timpul. "Doamne!", striga acest cuvant tare, cu toata durerea, pe care niciodata nu a exprimat-o altfel, apoi cu o voce blanda si stinsa, adauga: "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!". Si asta, de sute de ori pe zi.
Un an, bunica a locuit la noi, la oras, si dupa Postul Craciunului am chemat preotul sa o impartaseasca, desi nu postise prea aspru. Parintele, vazand fata ei senina, cu bujori in obraz si fara urma de boala, i-a spus: "Dumneavoastra, care aratati asa de bine si nu aveti nici o neputinta, ar fi trebuit sa postiti si fara lapte".
La cinci ani dupa vindecarea bolii, bunica a inceput sa aiba din nou probleme. S-a declansat o hemoragie puternica si matusa mea m-a anuntat ingrozita ca nu mai are scapare. Eu stiam lectia: am inceput iar cu pomelnicele si cu plansul la icoana Maicii Domnului, dar si pentru mine era greu: parca ma paraseau puterile. Mergand la Manastirea Bistrita, am inceput sa plang si sa ma rog de un calugar sa o pomeneasca. I-am spus ca bunica este chiar din satul lui, ca trebuie sa se roage, ca eu nu vreau sa moara. Parintele (foarte sever) imi repeta ca trebuie sa ne rugam sa se faca voia Domnului, eu insistam ca nu vreau sa moara. "Nu vreau, nu vreau, intelegeti ca eu nu vreau sa moara!" In final, vazand ca nu o scoate la capat cu mine, mi-a spus: "Sa stii ca oricat de mult o iubesti pe bunica ta, Dumnezeu o iubeste cu mult mai mult si nu ii vrea raul". Atunci, am prins curaj si i-am spus: "Va aduceti aminte de binecuvantarea pe care Sfantul Dimitrie i-a dat-o lui Nestor, ca sa invinga in lupta? Aceasta binecuvantare sa mi-o dati si mie, pentru ca maine iar trebuie sa dau ochii cu <<cancerulÈ si imi este frica".
A doua zi, am plecat la bunica in sat. Hemoragia dura de doua saptamani. Tratamentul cu hemostatice nu-si mai facuse efectul. Era greu sa o minti pe bunica si sa-i spui ca nu este nimic grav. Mintea mea trebuia sa inventeze ceva nou si foarte convingator. Am ajuns la ea cu sufletul sfasiat, dar imi spuneam tot timpul: "Nu plange, nu plange, n-a spus parintele ca esti un soldat al lui Hristos? Ai mai vazut soldati plangand? ". La un moment dat, ochii mi-au cazut pe icoana Maicii Domnului de la capataiul bunicii. Maica Domnului cea vie o veghea pe bunica, parca se uita la ea si o mangaia din priviri. Atunci, am inceput sa-i vorbesc si sa o implor: "Nu poti tu sa faci o minune? Nu sunt atatea marturii despre minunile pe care le-ai facut? Eu cred asa de mult in tine, incat sunt sigura, absolut sigura, ca poti sa o ajuti pe bunica". Repetam din ce in ce mai tare: "Absolut sigura sunt ca poti sa faci o minune, pentru ca niciodata, in nici un spital, in nici o incercare, nu ne-ai abandonat". Bunica, intr-un gand cu mine, a spus si ea, tot din suflet: "Maica Domnului, nu ma lasa!". Rugaciunea ei s-a auzit cu o putere coplesitoare, ca un stalp de beton. Spusese doar aceste putine cuvinte, pentru ca bunica nu stia sa se roage sofisticat. Cand o intrebam ce rugaciuni stie, parca se amuza Spunea: "Stiu Tatal Nostru, Ingerasul si Crezul, pe sarite, si <<rugaciunea data de parinteleÈ" (se referea la cartonasul cu rugaciunea inimii).
La scurt timp, hemoragia s-a oprit. Nu ne venea sa credem, dar bunica a inceput sa-si revina. Icoana Maicii Domnului era asa de aproape de patul de suferinta al bunicii, incat seara, aveam impresia ca intinde mana si o acopera cu frumosul ei vesmant cu stele si ma gandeam ca poate acest acoperamant o fereste de durere.
Bunica s-a stins pe 21 august, anul trecut. Am ascultat de ea cum asculta un ucenic de staret. A fost pentru mine mama, sora, invatatoare si cea mai buna prietena si sfatuitoare. Am fost cel mai optimist duo din spitalele prin care am trecut, doi soldati in lupta cu cancerul. Daca sunteti in suferinta si nu mai credeti in insanatosire, in minuni, in solidaritatea omeneasca, amintiti-va de noi, o bunica si o nepoata, care oricand, prin povestea lor, va pot demonstra contrariul. Fara aceasta experienta nu m-as fi putut numi niciodata un om intreg. Doamne ajuta!Cristina Mardare str. Titu Maiorescu 7, bl. F 36, sc.A, ap. 10, Piatra-Neamt
S-a intamplat la Ierusalim
Istoria pe care o voi povesti nu mi s-a intamplat mie. I s-a intamplat unei cunostinte a carei amintire imi lumineaza momentele de deprimare, de tristete.
Pe la mijlocul deceniului opt, faceam parte dintr-un grup de cateheza si de practica a rugaciunii isihaste. Nu asa cum se pretinde a se practica astazi, cu grupe organizate, tarif pe ora de curs si conferinte la Dalles. Eram toti oameni angajati in lume, cu varste si profesii foarte diverse si care ne riscam pielea de dragul de a ne aduna in jurul unui centru de forta, un soare tainic, ce stralucea magnific intr-o lume cenusie. Acest centru era intruchipat de un preot, ce facuse parte candva din cercul "Rugul aprins", de la Manastirea Antim, care fusese inchis si torturat pentru religiozitatea sa manifesta si care supravietuise incercarilor ca si parintele Arsenie Boca, de altfel , deoarece era un mare rugator, un desavarsit practicant al "rugaciunii inimii". Printre acesti discipoli, care "aveau pravila de la parintele", adica intrasera de bunavoie intr-o disciplina a ascultarii si rugaciunii, a faptelor bune si jertfei de sine, se numara si o femeie care, la vremea cand am cunoscut-o, era in varsta. Avea peste saptezeci de ani, era vaduva si avea in urma ei o viata plina de lipsuri si greutati de tot felul, alaturi de un sot ateu, foarte dur, pe ai carui copii din prima casnicie ii crescuse impecabil, impreuna cu fetita pe care ea insasi o nascuse. Dar avea in urma ei si o viata de rugaciune si de lucru neincetat, in serviciul celor care vor sa stie mai mult. Pentru ca cea mai mare parte din noapte si-o petrecuse, si si-o petrecea inca, copiind texte religioase, texte proscrise, imprumutate de la persoane care avusesera curajul sa le pastreze ascunse, texte ce apoi erau date celor dornici sa mai guste si altceva decat marxism-leninism si cuvantarile de la diversele Congrese Pcr.
In perioada aceea, nu eram pe deplin constienta de rolul demolator si modelator esential, pe care cele doua persoane, preotul si fiica sa duhovniceasca, aveau sa-l joace in existenta mea. Ma lasam doar incantata si uimita de permanenta lor bunadispozitie fireasca, de modul curgator, dulce si convingator de a vorbi. Ma bucuram de caldura afectiunii lor afectiune neconditionata, fara nimic autoritar, sufocant , de modul sincer si spontan in care ma adoptasera si, impreuna cu ei, imi largeam orizontul si-mi intaream puterile, pentru a intra intr-o casnicie ce parea sa inceapa sub auspicii nefavorabile. Si, intr-una din zilele cand eram mai nefericita ca oricand, vazandu-ma astfel, pentru a ma incuraja, femeia aceasta blanda, dar cu o minte extrem de treaza, a ales sa-mi povesteasca ceva ce i se intamplase chiar ei.
Cu putin timp inainte, reusise sa faca un pelerinaj la Locurile Sfinte. Insasi plecarea ei acolo a tinut de miracol, la fel ca si modul in care s-a desfasurat calatoria. Dar despre acestea nu voi vorbi acum, ci voi relata evenimentul care a insemnat un salt calitativ in viata ei duhovniceasca, tip de eveniment pe care mai tarziu aveam sa aflu cei care-l traiesc nu-l impartasesc decat foarte rar sau niciodata. S-a intamplat in timp ce era in excursie pe Muntele Sinai, impreuna, desigur, cu un grup de turisti. Ei erau turisti, ea nu. Era cutremurata, nu atat de peisajul maret, salbatic si arid, cat de gandul ca pasea pe locul in care Dumnezeu Insusi binevoise sa vina in intampinarea oamenilor, sa li se arate. Furtuna de reflectii si de sentimente care o copleseau a facut-o sa uite de cronometrajul, destul de riguros, impus participantilor la vizitarea unui obiectiv turistic. Cand a realizat ca este singura pe varf, a intrat in panica. Nu atat grija de sine o presa, cat faptul de a se pune in pielea ghidului care constata, cu prilejul intoarcerii la autocar, ca are un om in minus. Acest gand a facut-o sa se adune si i-a dat aripi. Asa ca a pornit, aproape alergand, pe treptele abrupte, bolovanoase, cu picioarele ei chinuite de reumatism. Desigur, a venit si momentul in care si-a pierdut echilibrul si a fost gata-gata sa cada. S-a sprijinit orbeste intr-o mana si mana i-a nimerit intr-unul dintre rarele tufisuri, tufisuri pline de ghimpi imensi, ce supravietuiau pe versantul muntos. Durerea a strafulgerat-o. Unul dintre ghimpi ii perforase carnea, intrand prin palma si iesind prin dosul mainii. Si-a smuls imediat mana din tufisul prafuit care o tintuise si si-a legat-o cu batista. Spaima ajunsese la paroxism, caci se adaugase si frica de o infectie ce parea inevitabila. Si aici, m-a surprins din nou cu felul ei de a gandi. Spaima i se raporta mai putin la securitatea propriei persoane, cat la durerea de a rata pelerinajul, caci cheltuiala pe ingrijiri medicale a extrem de modestei sume de care dispunea, practic asta insemna. Atunci, din tulburarea acelor momente in care mana ranita pulsa dureros si sangera abundent, graba ii taia respiratia, picioarele de abia o mai duceau, iar sufletul ii plangea la perspectiva anularii a ceea ce insemnase bucuria si telul vietii ei, a aparut clar un gand: "Sunt pe Muntele Sfant pe care Dumnezeu S-a aratat. Frica nu are rost. Trebuie doar sa-L chem in ajutor".ÊSi tot restul drumului nu a mai facut altceva decat sa se roage. A ajuns la fantana de la poale, locul de intalnire, tocmai cand porneau sa o caute. Le-a povestit despre accident si toti au purtat-o spre sursa de apa ca sa bea, sa-si revina si, mai ales, sa-si spele rana. Cand a desprins batista scortoasa de sange, pe mana ei nu mai exista nici o rana. Doar sangele imbibat in tesatura mai amintea de cele intamplate. Cand a terminat de povestit, s-a facut liniste si nu am putut intreba nimic, ca de exemplu ce efect a avut asupra celorlalti turisti, unde este batista sau care este mana vindecata miraculos. In mintea mea, in toata fiinta mea, era liniste, pace si speranta. Iar dinspre coltul cu icoane al camerei, venea spre mine si ma umplea o chemare de o delicatete si dulceata nespuse, o atmosfera de impacare si dragoste, care izvora, si din femeia din fata mea, din toate vorbele si faptele ei. Din insasi optiunea ei de a ma face partasa la miracol, desi nimic nu ma recomanda pentru aceasta. Si dupa aceea, a fost ca si cum mi s-ar fi intamplat mie.Anca Batica str. Apusului nr. 48, bl. 47, sc. 2, ap. 37, sector 6, Bucuresti