Craciun aromanesc cuMatilda Caragiu Marioteanu</b><b>"Craciunlu cu sanatati si ti mult-a-i!"
Matilda Caragiu Marioteanu se trage dintr-o veche familie de aromani cu radacini in Sudul Dunarii. Chipul ei cu trasaturi regulate, taiate in linii ferme, sigure, tradeaza eleganta, mandria, distinctia unui neam darz. Fosta profesoara a Universitatii bucurestene, pasionata de-o viata de dialectele si graiurile limbii romane, a acceptat sa ne vorbeasca despre Craciunul de altadata, despre Craciunul copilariei petrecute in Sarsanlar, un sat din fostul Durostor romanesc. In parfum de scortisoara si de lichior de coacaze negre, povestea nu se lasa prea mult asteptata.
O sarbatoare de familie
- Faceti parte dintr-o renumita familie aromaneasca, originara din Pind. Va mai amintiti oare "zapezile de altadata", cand alaturi de fratele dumneavoastra mai mare, Toma - viitorul mare actor, si de Geti - sora mai mica, de profesie sculptorita - il asteptati cu infrigurare pe Mos Craciun? Care era ritualul Craciunului machedonesc?
- Craciunul copilariei mele era absolut un basm, un basm petrecut in Sudul Dunarii, in satul Sarsanlar din judetul Durostor. Satul acesta avea un farmec aparte, era, ca cele mai multe sate armanesti, asezat pe pantele unor dealuri. Traiau in sat intr-o deplina armonie mai multe etnii, erau turci, tatari, bulgari, aromani, regateni, era si un armean, Haic il chema, care tinea o pravalie de stofe si panzeturi. Era o lume colorata, in care fiecare isi tinea sarbatorile dupa traditia lui, si toate se desfasurau la timpul potrivit. La vremea aceea, adica intre 1928 si 1940, Sarsanlar era un sat in care toate portile stateau deschise, nu se incuia nimic niciodata, nu existau chei, nu existau hoti. Asta spune foarte multe despre oamenii de acolo. Cand ma gandesc la Sarsanlar, imi amintesc de sentimentul de siguranta, de linistea si pacea pe care le-am trait acolo. Dar poate ca aceste stari sunt traite de toti la varsta copilariei. Revenind la Craciun, va pot spune ca la aromani, aceasta este o sarbatoare a familiei, asteptata intotdeauna cu mare nerabdare, mai ales de catre copiii care in Ajun mergeau cu colinda. Se colinda numai in Ajun si nu cu o luna inainte, asa cum se intampla in Bucurestiul de azi. Copiii erau rasplatiti de gazde cu covrigi, cu nuci, cu prajiturele uscate, cu mandarine, niciodata insa cu bani, desi satul era locuit de gospodari instariti. Era un sat foarte bogat, pentru ca oamenii, indiferent de etnie, erau tare harnici. Pare de necrezut azi ca un sat din perioada interbelica sa arate ca un adevarat orasel si sa aiba macelarii, sifonarie, bombonerie, brutarii, magazine de stofe si panzeturi, restaurante (carciumi li se spunea), in care puteai sa iei si masa. Avea chiar si un magazin universal, "La Boris", care era tinut de un bulgar. In pravalia lui Boris, puteai gasi de toate, de la coloniale, mirodenii, fructe pana la saci cu cafea verde neprajita, care-i placea mamei mele, si pana la unelte, butuci pentru roti de caruta, sina pentru roti si multe, multe altele. In curtea lui uriasa, care ne uimea pe noi, copiii, prin aglomerarea de unelte, plugarul isi gasea ce-i trebuia, macelarul la fel, era, intr-un cuvant, marfa pentru oricine. Ei bine, in satul acesta, in care familia mea s-a stabilit, venind mai din Sud, din zona Muntilor Pind, Craciunul era oarecum mai auster, mai simplu, cu mult mai simplu decat se sarbatoreste in nordul Dunarii, de exemplu. Se mostenea, de fapt, o traditie crestina de sorginte neogreaca, mai saraca in manifestari, ceea ce nu distrugea insa misterul acestui moment al nasterii lui Iisus. Nimic nu era exagerat, iar bucuria isi avea masura ei.
Bunica Dhafna si painea cu busuioc
- Care este amintirea cea mai draga legata de Craciunurile copilariei?
- Tin minte ca momentul cel mai misterios pentru noi, copiii, era acela in care mama si bunica faceau painea de Craciun, care se numea "simiti". "Simitea" era socotita o paine sfanta si se cocea numai de Craciun. Era framantata cu apa, in care se punea busuioc sfintit. Cand se facea "simiti", era o sarbatoare in toata casa, era o atmosfera deosebita si noi, copiii, eram parca mai cuminti. N-aveam voie sa deschidem usile si geamurile atunci cand "simitea" crestea, cand era pusa la dospit. Era prapad daca incalcam aceasta regula. Imi amintesc ca "simitea" era o paine parfumata, de la apa de busuioc, o paine care se ducea la biserica, la Sfanta Liturghie, se sfintea si apoi se impartea la toti cei din casa.
Am petrecut ani de-a randul Craciunul cu parintii, cu fratele si cu sora mea, cu bunica Dhafna care era iubita, respectata si ascultata de toti din casa. Chiar si tata ii cerea mereu parerea, cand trebuia sa ia vreo hotarare, pentru ca bunica era o femeie extraordinar de cumpatata, inteleapta, cu buna judecata. "Gheafa, tini ti dzati?", il auzeam mereu pe tata intreband-o.
In seara de Ajun, colindam pe mai multe voci, toti din casa. Eu eram mereu vocea a doua, am fost, si mai tarziu, ca studenta, altista in corul condus de Marin Constantin. Cantam toate colindele vechi: "Din an in an...", "Florile dalbe", colindele germane binecunoscute, era si o colinda din vremea razboiului, care ma emotioneaza chiar si acum, cand ma gandesc la ea. Este vorba despre un copil care ii cere lui Mos Craciun sa-l aduca pe tatal plecat la lupta: "Mos Craciune, Mos Craciune/ Daca vii si pe la noi,/ Sa-mi aduci, te rog, batrane,/ Pe taticul inapoi". Si eu, si Toma am jucat la scoala Irozii si Vicleimul de Craciun. Iar dupa ce trecea Craciunul, urmau si celelalte sarbatori, Sf. Stefan, Ajunul Anului Nou, Anul Nou, pe care noi il numeam mai des Sf. Vasile, Boboteaza, cand se arunca intr-o fantana crucea, pentru ca in Sarsanlar nu erau ape curgatoare, si Sf. Ioan. Toate aceste sarbatori erau tinute de noi. Cea mai vesela dintre ele era de Anul Nou, cand oamenii se mascau si mergeau din casa in casa, facand tot felul de glume, pana cand erau recunoscuti de catre gazde.
"Toma stia sa ne faca pe toti fericiti"
- Ce ati mai pastrat din traditiile Craciunului aromanesc dupa ce v-ati stabilit in Romania?
- Dupa 1940, cand am venit in Vechiul Regat, dupa cedarea Cadrilaterului catre bulgari, am pastrat obiceiurile dinainte. Craciunul a ramas tot o sarbatoare de familie. Am avut niste Craciunuri splendide, pana sa moara fratele meu, Toma, in acel intunecat cutremur din 4 martie. Uneori, Toma mai invita prieteni de-ai lui, actori. Unii ne erau dragi si petreceam seri minunate. Craciunul a ramas insa intotdeauna o sarbatoare a comunicarii cu cei dragi. Nu se punea accentul asa de mult pe mancare, era importanta buna dispozitie si Toma stia sa ne faca pe toti fericiti. In centrul atentiei era mama, pe care Toma o adora si pe care o "saruta" cu "mituricile", cu genele lui lungi si intoarse. Tata era sarbatorit de Sf. Nicolae. La aniversarile barbatilor din familie, oricine putea sa vina in vizita neinvitat. Pentru femei, nu se faceau sarbatori, ele nu erau sarbatorite niciodata. De Sf. Nicolae si de Duminica Tomii, casa era deschisa pentru oricine dorea sa spuna "La multi ani!" sarbatoritului. Nu se faceau cadouri de aniversari. Existau mai putine adaosuri din acestea materiale la ritualul sarbatorii. Sarbatorile erau traite cu religiozitate, cu piosenie, dar fara prea multa fatada. Aceste zile erau in primul rand motive de bucurie in familie, bucuria pornita din faptul ca erai cu ai tai, cu cei de-un sange cu tine. De ziua lui, tata canta pentru noi in romaneste si in aromana si dansa "ceamco", dansul lui Zorba. Facea si "susti", "capse", adica in timpul dansului se lasa repede in jos si apoi se ridica la fel de repede. Era o proba de virtuozitate pe care a trecut-o intotdeauna cu bine. Dupa ce a implinit 77 de ani, la ultimul Sf. Nicolae pe care l-a mai trait, era dezamagit ca nu mai putea dansa"ceamco", nu mai putea sa faca "susti" . Moartea fiului sau l-a distrus. Cateva luni mai tarziu, s-a stins si el. Va dati seama ca, dupa disparitia lor, multe s-au schimbat. Am ramas cu amintirile zilelor fericite. Tin minte ca mama avea un sortulet din tul, lucrat pe margini cu galben auriu, foarte discret, pe care si-l punea tocmai in acele zile de aniversari ale barbatilor, cand oaspetii veneau unul dupa altul, fara sa fie invitati. Din acelasi material de tul, lucrat cu acelasi model, avea si un fel de servet, cu care acoperea chiseaua de dulceata, linguritele si cupele, din care ii servea pe musafiri. Nu prea se serveau bauturi alcoolice la noi, la aromani. Rareori, barbatii mai luau cate un paharut de lichior sau de tuica. Sortuletul acela si servetul de care v-am vorbit au ajuns pana la urma sa fie inchise in lada bunicii. Avea bunica o lada batuta cu arama, cu capacul boltit si cu tinte, plina de lucruri minunate. Cand bunica deschidea lada asta, eu si sora mea, Geti, eram acolo, nu ne dezlipeam de ea. Eram fermecate de ce vedeam: sorturi cu margele din atlaz negru, care se purtau numai la rochiile negre, rochii de stofa, haine de lana captusite si tivite cu samur, saluri si voaluri de purtat la biserica. Era o intreaga lume in lada bunicii, o lume in care lucrurile pareau mai asezate. In timpurile vechi, oamenii stiau sa sebucure de fiecare zi pe care o traiau. Dupa ce tata si Toma au disparut, nimic n-a mai fost ca inainte. Am incercat sa depasim tristetea, dar erau prea multe scaune goale la mesele de sarbatori. A plecat si fiica mea in strainatate, dupa moartea tatii, iar copiii surorii mele erau la varsta la care nu erau prea amuzati de sarbatorile petrecute in familie. A fost greu o vreme. Anii au trecut insa, acum au si ei copii si au inteles cat este de important sa fii cu familia ta, in aceste zile speciale din an. Suntem mai multi acum, avem nepoti si stranepoti, casa e plina din nou, viata merge inainte.
De cate ori aud insa colindele din seara de Ajun, ii simt in jurul meu pe toti cei dragi, langa care am petrecut atatea clipe minunate. Amintirea lor imi aduce bucurie si-mi da puterea de a fi senina in ziua sfanta a Craciunului. Cititorilor dumneavoastra le fac o veche urare aromaneasca: "Ti mult-a-i, Craciunlu cu sanatati, si-Anlu Nau s-v-aduca una bana musata, cu harei si-cu ghineata!". Adica: "La multi ani, Craciunul cu sanatate si Anul Nou sa va aduca o viata frumoasa, cu bucurii si fericire!".Otilia Teposu