Ana Blandiana"O sa stam, ca in fiecare an, in familie si in casa, bucurandu-ne de linistea Sarbatorilor"
- Transilvania a fost si ramane un simbol al pastrarii traditiei romanesti. Si dvs. ati copilarit in Ardeal, intr-o familie de preot. Va mai amintiti de Craciunul acelui timp?
- Ca sa nu va faceti iluzii despre pitorescul raspunsului meu, trebuie sa precizez dintr-un inceput ca sunt un copil crescut la oras. Ca poet, i-am invidiat intotdeauna pe colegii mei nascuti la tara, care crescusera si se formasera in cunoasterea directa, nemediata a satului. "Fiecare venim dintr-un sat,/ Unii direct, altii trecand prin parinti", scriam in adolescenta, dand glas acestei nostalgii. Aceasta nostalgie putea sa fie mai fecunda poetic decat realitatea nemijlocita. In copilaria mea, tata era preot la Oradea, intr-un cartier din apropierea garii, locuit de ceferisti, care, lucrand, dupa cum spuneau ei, "12 cu 24" (adica in schimburi lungi, alternand cu zile libere), erau pe jumatate muncitori, pe jumatate tarani, pentru ca timpul liber si-l petreceau lucrandu-si gradinile de la marginea orasului sau chiar din satele apropiate, de unde proveneau. Aceste radacini taranesti, neuscate inca, dadeau cartierului nostru o tenta speciala, care in preajma Sarbatorilor se colora brusc. Copiii formau grupuri care mergeau la colindat "cu steaua" (si carora li se dadeau mere si nuci, nu bani), iar baietii mai mari, si chiar barbatii, mergeau "cu capra" si "cu irozii", pregatindu-si din timp textele de adevarat teatru popular si costumele improvizate din cergi, stergare cu alesaturi, coroane si stele de carton imbracat in staniol. Evident, casa "Parintelui" era prima vizitata, el fiind omul cel mai respectat din cartier, in pofida inceputului de teroare comunista. De altfel, tin minte ca, fiind probabil foarte mica, am fost atat de impresionata de o "capra" care-si misca amenintator falcile de lemn, incat cu greu am putut fi oprita din plans, si tot restul copilariei, cand nu eram cuminte, mi se anunta venirea "caprei". Si e ciudat ca, in pofida spaimei, amintirea nu este neplacuta, ci misterioasa. De altfel, tin minte cat de dezamagita am fost cand, crezand ca stiu deja adevarul, tata mi-a spus ca Mos Craciun nu exista. Mai tarziu, cand Mos Craciun (venind in Ajunul Nasterii Domnului) a fost inlocuit oficial cu Mos Gerila (care venea in Ajunul Anului Nou), sarbatoarea, continuata de toata lumea in familie, a recapatat prin interdictie farmecul misterios care a resacralizat totul.
- Oare cultul traditiei va fi mai puternic decat moda oraseneasca a sarbatorii, atat de vulgara si de lipsita de protocol? Va rezista Craciunul celebrat in Ardeal?
- Tot ce as putea sa va spun este ca, la inceputul anilor "80, cand am petrecut noaptea de Craciun in casa preotului din satul Botiza, parintele Bersecar, am descoperit ca, dupa mai bine de 30 de ani de comunism si industrializare, acolo, in Maramures, totul ramasese intact, intr-un mod de-a dreptul fabulos. Incepand de dupa-amiaza, cand nu se intunecase inca, cetele de colindatori s-au succedat la casa preotului pana in dimineata zilei urmatoare. Primele erau formate din copii care abia stiau sa umble si abia stiau sa rosteasca vorbele, ultimele erau formate din batranii satului si n-o sa uit cat traiesc o batrana ca o Sfanta Vineri, care a venit ultima, pe la opt dimineata, si ne-a cantat "Miorita", sub forma ei ancestrala, de colind. Sigur insa ca ceea ce se intampla in Maramures nu se intampla peste tot si nu stiu daca autenticitatea de acum 20 de ani este la fel de nedegradata azi.
- Mai mergeti prin Ardeal?
- Merg des. Merg la mama care traieste la Oradea si merg la Sighet, unde am initiat, impreuna cu sotul meu, Romulus Rusan, "Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei". N-am mai fost insa de Craciun in Maramures, iar Oradea este un oras unde, ca si in Bucuresti, prezenta grupurilor de colindatori prin tramvaie si localuri publice dovedeste existenta unui spirit intreprinzator, mai mult decat al unuia traditional. Ceea ce ma sperie si ma nelinisteste in ultimul timp este, insa, incercarea de introducere, fara discernamant, a unor sarbatori si mituri luate de pe micul ecran: Valentine"s Day, Halloween. Mi s-ar putea raspunde ca nu e nici un rau, ca nici Mos Craciun nu e mai vechi de secolul trecut si ca nu e decat un personaj de succes de benzi desenate americane ("Santa Claus"), iar celebrele lui culori, rosu si alb, provin dintr-o reclama de Coca-Cola. E adevarat, dar felul in care, intr-un singur secol, a devenit un mit al copiilor de pe tot globul este, mai mult decat un semn de globalizare, o dovada a nevoii de un asemenea mit. Nu inteleg insa de ce sa spunem zilei indragostitilor Valentine"s Day si nu Dragaicele sau Sanzienele, pe care, cu aceeasi semnificatie, o sarbatoreau bunicii si bunicii bunicilor nostri; de ce incercam sa imitam travestiurile de Halloween si uitam misterioasele rituri din noaptea Sfantului Andrei? Ca sa nu mai vorbesc de violentul prost gust cu iz masochist al asimilarii in turismul nostru a best-seller-ului Dracula... Toate aceste practici recente si semidocte imi dau o acuta senzatie de umilinta si-mi amintesc de felul in care salbaticii isi schimbau, pe vremea conchistadorilor, diamantele pe bucatele de sticla colorata.
- Ce faceti anul acesta de Craciun?
- O sa stam, ca in fiecare an, in familie si in casa, bucurandu-ne de linistea Sarbatorilor si incercand sa o transformam in pagini scrise. Dar mai inainte, vom lansa in jurul unui pom de Craciun trei carti scrise de copii, de copiii nostri de la Scoala de Vara de la Sighet. Dar acesta e un alt subiect, despre care vom vorbi, poate, cu un alt prilej...Ines Hristea
Bogdan Ghiu"Sa refacem marea, Sfanta Familie a parintilor si copiilor vesnici"
Iarna, de Craciun, pare ca este sarbatoarea copiilor. Dar nu este asa. Este sarbatoarea parintilor. Caci abia atunci (adica acum), acestia pot sa-si arate, in mod autentic, puterea. De Craciun, parintii sunt cel mai in putere. De Craciun, suntem in puterea cea mare si adevarata a parintilor nostri, dintotdeauna si pentru totdeauna. Parintii renasc de Craciun, oriunde s-ar afla si orice ar fi.
Grabindu-ne cu vorbele, am putea spune ca Sarbatorile Craciunului, intregul cortegiu, intregul alai, arhipelagul, constelatia scanteietoare a sarbatorilor care se tin, care graviteaza in jurul Craciunului, asemenea luminitelor (atatia si atatia sori!), betelilor (atatea si atatea Cai Lactee!), stelutelor (atatea si atatea priviri neasteptate, nebanuite!), globurilor (atatea si atatea planete!), lumanarelelor (atatea si atatea pasiuni arzatoare!) si figurinelor (atatea si atatea fiinte necunoscute!) din pomul acestuia, sfintii care pulseaza acum si anul care abia acum, dupa ce-si va fi revarsat sacul cu sarbatori (pentru cat mai multi oameni!), poate sa treaca si sa se incheie, daca ne-am grabi, asadar, cu cuvintele (asa cum, in restul anului, ne grabim cu semenii nostri), am putea spune ca Sarbatorile iernii, Craciunul in primul rand, ca axa a acestora, reprezinta un mister. Un mister care rezista, in ciuda a tot si a toate, in ciuda istoriei si a vietilor, asa cum (nu) ne pricepem sa ni le facem.
De Craciun, intreaga lume, trecuta, prezenta si viitoare, redevine ceea ce n-a incetat niciodata - desi uita tot timpul - sa fie: Sfanta Familie. Craciunul este celebrarea familiei si reinfiintarea noastra ca familie in jurul miracolului "bazic", de nestins, al vietii: nasterea. De Craciun, universul se reintoarce in jurul nasterii. Lumina atotcuprinzatoare, neexploziva si fara umbre a pomului verde-aprins de Craciun, care fixeaza si ingheata tenebrele de afara, reaseaza universul ca familie unica, reafirmand lumina vietii.
Sunt acum, de mult, baiat mare. Dar de Craciun, iata ce m-am gandit: sa-mi ajut mama si tatal sa fie din nou aceiasi, puternici, aceleasi fiinte miraculoase care fac, impecabil, energic, discret, Craciunul sa poata veni.
De Craciun, oricat de puternici si de "tari" am fi, oricat de "bogati" sau oricat de "saraci", haideti, ca "oameni mari" ce suntem, sa le facem parintilor nostri, fara ca acestia sa-si dea seama, darul cel mai frumos, singurul, de fapt, pe care l-am putea face cu adevarat: sa-i facem sa fie din nou puternici si datatori de viata si de bucurie. Sa ne renastem parintii! Discret, din umbra verde si vie a pomului de Craciun, copiii nostri sa fie copiii parintilor nostri: caci nu noi, ci ei stiu cu adevarat sa fie parinti si copii. Sa refacem marea, Sfanta Familie a parintilor si copiilor vesnici. Daca nu pentru asta suntem puternici, ca sa dam putere, daca nu pentru asta luptam zi de zi, pentru un Craciun al lumii, atunci degeaba am crescut, degeaba ne-am "maturizat", degeaba ne "zbatem" zi dupa zi peste an. Sa lasam Craciunul sa vina in lume! Sa ne facem parintii puternici si tari si copiii fericiti!