Zapezile de altadata</b><b>Poveste pentru fetita mea
"De ce se bat Mos Craciunii?", a intrebat-o copilul meu pe mama mea, in urma cu cateva zile, iar mama n-a stiut ce sa ii raspunda. Era adevarat: pe ecranul televizorului, trei Mos Craciuni se lovesc intre ei cu picioarele, rafuindu-se sangeros, pentru care oferta de telefonie mobila va fi mai avantajoasa de Sarbatori. Barbile cele albe si pufoase devin adevarate masti ninja, iar Mosii se pocnesc in toata regula, maniosi tare.
Copila ii priveste cu spaima si rade fara chef. Degeaba i se spune ca e o gluma, o reclama ca atatea altele! La cei aproape trei ani, n-are puterea sa priceapa. Se simte derutata, chiar amagita, doar auzise de atatea ori ca Mos Craciun e darnic si ca, de regula, e bun. Intre povestile bunicii si ceea ce se intampla pe ecran e o deosebire ca de la cer la pamant.
***
Dar fara acest prilej, mama nu mi-ar povesti niciodata ce-a insemnat pentru dansa Craciunul in copilarie, cand nu erau reclame televizate, cand Mosul era unul singur si nu se incaiera cu altii asemenea lui. Nu mi-ar fi povestit, fiindca - zice ea - aceste lucruri nu sunt de povestit, ci "de simtit".
Se intampla in Campulungul Bucovinei, orasel invelit in zapezi si creste de munti, locul unde ceva mai tarziu s-a nimerit sa ma nasc si eu. Dupa cate o ninsoare nemiloasa, orasul pierea sub troiene si uneori nu puteai iesi din el cu zilele. Nametii urcau pana la stresini, strazile se inmormantau intr-o tihna alba si stralucitoare, netulburata decat de furnicarul ritmat, cuminte, al saniilor cu zurgalai.
De ce nu-mi aratase niciodata casa in care locuise pe vremuri? Casa cea veche, de pe strada garii, strada in panta, pe care astazi copiii pleaca din oras si nu se mai intorc niciodata? O curte interioara, cu meri si havuz despartea incaperile obisnuite de camera cea mare, cu ferestre la strada, zavorata si friguroasa, in care copiii nu aveau voie sa intre decat de Craciun, cand "venea Mosu" ". Nici acum, mama nu-si poate explica de ce trebuia sa se inghesuie cu totii in odaitele stramte din fundul ograzii, iar uriasul "salon", larg ca un teren de sport, sa ramana cate un an intreg pustiu si al nimanui. Cu toate acestea, usa lui inalta, de lemn masiv, fara geamuri si mereu inchisa, i-a ramas in amintire ca o poarta, prin care uneori se poate trece spre Paradis.
Regula camerei goale o statornicise bunicul meu. Nu l-am cunoscut niciodata, dar am aflat ca fusese un om cu suflet neinduplecat, dur, caruia nu indrazneai sa-i iesi din cuvant, nici in gluma. Purta mustacioara ingusta cat nasul, cizme de piele neagra pana sub genunchi si haina dreapta, militareasca, cu doua buzunarase sus, la piept. Blanda si smerita, bunica se afla mereu cu un pas in urma lui, ca sa-i poarte de grija si, mai ales, sa nu-l supere. Era o iscusita manuitoare a povestilor, in lumea carora, de altfel, si traia. Cateodata, noaptea, cand ramanea singura, copiii si nepotii o surprindeau vorbind cu Dumnezeu. Inainte de a muri, si-a dat naframa jos si cu totii ne-am minunat de parul ei frumos, negru-argintiu, care-i trecea de calcaie si se rasfira imprejur, peste tot, pe podea.
Bunicii au ramas in poveste, iar noi am trait mai departe.
***
Mama pretinde ca Mos Craciunul ei nu aducea neaparat cadouri. Vorbeste mereu despre un mister, un "abur", o vraja a asteptarii, care insemna mai mult decat desfacerea propriu-zisa a darurilor. Bunicul nu-si "intorcea cojocul pe dos" ca ceilalti parinti, refuza sa-si impopotoneze chipul cu barba de vata si copiii stiau foarte bine asta. Astfel ca de Ajun, o data cu primele inserari, tensiunea atingea proportii incredibile. O liniste mare cobora peste casa si nimeni nu se mai gandea la nimic. Deodata, in mijlocul curtii, un barbat pornea sa invarta pe deasupra capului o cununa uriasa de zurgalai, iar sunetul lor era atat de amplu, de inaltator, incat gandeai ca n-are cum sa vina de pe pamant. "Vaaai de mine si de mine, sa stiti c-a sosit ceasul!...", striga bunica si-si aduna copiii la piept, ca si cum, de afara, i-ar fi pandit pe toti o mare primejdie. Mama e sigura ca, in toti acei ani, niciodata n-a zarit pe chipul bunicii macar o umbra de prefacatorie. Niciodata. Ba chiar, poate sa jure, ca in acele clipe, chiar si ea era ferm convinsa ca in ograda lor a coborat din vazduh, printre fulgii argintii, sania plina de daruri a Mosului. Ca prin farmec, in odaia cea mare, se aprindeau luminile si copiii ieseau in curte, alergand intr-acolo. Minune: tainica usa era acum larg deschisa, inauntru era cald si bine, iar mobilele vechi sclipeau de curatenie si miroseau a ciocolata. Soba ingusta si prelunga, lucrata in colonade zvelte, bubuia de busteni incinsi. Undeva, la capat, lipit de peretele din fund al monumentalei incaperi, ii astepta pe toti bradul cu ramurile larg deschise, atat de inalt, incat doar urcand pe o scara ii puteai culege bomboanele. Sub el, erau imprastiate niste pachete mult prea mici - pe masura acelor vremuri grele -, cate unul pentru fiecare. Tinand intr-o mana braul de zurgalai, bunicul le zambea tuturor, doar cu ochii.
***
Aici intervine insa marele secret al mamei mele: in fiecare seara de Ajun al Craciunului, cand iesea in curte, impreuna cu fratii ei, simtea cum o izbeste in fata o rafala puternica, rece, de omat, lasata in urma de o sanie care tocmai atunci, cu o secunda inainte de a deschide usa, se inaltase vijelios si pierise in cer. Orice putea sa fie inchipuire, doar aceasta dara de zapada, nu. A fost realitate micul ei miracol de fiecare an si in aceasta realitate a incercat sa ne creasca si pe noi, cei de astazi. S-a incapatanat mereu sa ne faca sa simtim macar putin din "aburul" sarbatorilor, din marea si nepatrunsa taina a asteptarilor in familie. Desi am locuit intr-un apartament de bloc, in care incapeau brazi mult mai scunzi, desi copiii generatiei mele incepusera sa aiba cu totul alte secrete, in casa noastra nimic nu se schimbase. Traisem si eu aceleasi emotii si abia acum, ascultand aceasta poveste, mi-am dat seama ca, intr-adevar, asa a fost.
M-am aplecat asupra copilului meu si i-am promis in soapta ca Mos Craciunii vor fi buni si nu se vor mai bate niciodata. Insa mereu ma gandesc ca vremurile se vor schimba si ca va fi greu, din ce in ce mai greu, sa ma tin de cuvant.Bogdan Lupescu
O secunda de iubire
Nu ninge, dar sper ca macar in noaptea de Craciun sa fulguiasca usor. Macar asa, putin, sa miroasa a iarna. In schimb, un ger cumplit imi frige obrajii si ma face sa stau cu pumnii la gura, in asteptarea tramvaiului care ma duce acasa. Tramvaiul e aproape gol si geamurile sunt aburite. Ma ghemuiesc intr-un colt, pierduta in ganduri. Vin Sarbatorile si mi se pare ca nimic nu e asa cum ar trebui sa fie. Ma uit la ceas, de parca mi-e teama sa nu intarzii intr-un loc in care nu am fost inca invitata. Apoi ma uit la telefonul din buzunar, ca si cand as astepta o veste din clipa-n clipa...
Ma trezesc din vise, sunt tot in tramvaiul care parca nu duce nicaieri. Ma ridic de pe scaun, pe jumatate inghetata de frig, si-mi dau seama ca tocmai am trecut de statia la care trebuia sa cobor. Si-atunci, ma uit din nou la ceas si mai arunc o privire ratacita in tramvai. Un baietel asezat langa bunica lui deseneaza cu degetul pe pojghita ferestrei. Curbe si forme arcuite prind viata si lasa sa scapete prin ele lumina felinarelor din strada. S-a facut de mult noapte. Ma apropii curioasa si, ca sa-mi justific prezenta, o intreb pe batrana cat e ceasul. "Noua si jumatate, duduie". "Vai, ce tarziu!", exclam cu o mimica resemnata. Sunt multumita. Acum sunt destul de aproape ca sa ma uit mai bine la ce mazgaleste baietelul. Peste aburul inghetat al ferestrei, se vede palid un contur tremurat, facut de o mana de copil: o inima mare, dar in care nu incape toata iubirea din lume. Si deodata, mi se pare ca am gasit raspunsul la toate intrebarile care ma dureau cu o clipa inainte. Ce mai conteaza ca nu ninge si ca e un frig de innebunesti? Ma intorc din drum si ma grabesc acasa. Cum de a putut sa treaca atata timp fara sa-mi deschid inima? Cum de nu mi-am dat seama ca am atata caldura de daruit si ca ma simt degeaba singura printre atatia oameni care tin la mine?! E noua si jumatate, dar inca n-am intarziat; undeva, cineva ma mai asteapta. Inca mai e timp sa merg acasa si sa le spun celor dragi cat de mult ii iubesc. Nu e deloc tarziu si poate ca, daca ne iubim, o sa si ninga, ca-n povestile din copilarie. Si o sa stam fara mese imbelsugate, fara fast, fara lumini colorate. Doar cu lumanari aprinse, cu niste colinde in surdina si cu un pumn de castane coapte. Craciunul nostru va fi cel mai frumos dintre toate, chiar daca telefonul n-a mai sunat de mult. Iar ceasul poate sa ticaie, fiecare secunda va fi o secunda de iubire. Pentru ca nu e tarziu. Inca nu e tarziu sa inveti sa iubesti si sa-ti dai seama ca viata poate fi cel mai frumos cadou de Craciun...Dia Radu
Mesaje Prin Internet
</b><b>Germania
"Sunteti o revista de autentica clasa, singura care merita sa reprezinte imaginea Romaniei peste hotare"
Stimata redactie,
Va scriu din Germania, unde ma aflu numai din luna aprilie a acestui an, si totusi, placerea de a citi randurile revistei "Formula As" pe Internet este atat de mare, de parca as fi plecat din Romania acum douazeci de ani. Sunteti o revista de autentica clasa, singura care merita sa reprezinte imaginea Romaniei peste hotare. Eu citesc zilnic "Romania Libera" si cotidianul din orasul meu natal, iar saptamanal, astept cu sufletul la gura sa gasesc noul numar din "Formula As". Singurul motiv de suferinta pe care mi-l produceti este acela ca ma simt neputincioasa si atat de saraca in stil si vocabular, pentru a-i putea traduce din scoarta in scoarta revista sotului meu, cetatean german, care nu intelege deocamdata romaneste. De aceea, va spun, incercati sa scoateti si o editie in limba engleza, macar una lunara, cu un grupaj de articole, din cele patru numere saptamanale. Astfel, cred ca ati putea contribui constructiv la imbunatatirea imaginii tarii noastre in lume, pentru ca lucrurile minunate pe care le prezentati in paginile revistei ar fi accesibile si cetatenilor europeni - si nu numai -, cei care sunt "calaii" si "avocatii" nostri, judecatorii nostri aspri sau indulgenti, cei care au nevoie de informatii de calitate despre Romania, cei care trebuie sa descopere valorile autentice romanesti, pentru a le motiva dorinta de a incerca sa cunoasca mai bine aceasta tara.
Cred ca sunteti singura revista romaneasca ce merita si care trebuie sa apara pe Internet, si in versiune engleza, pentru binele nostru, al tuturor.
Un Craciun cat se poate de fericit, un An Nou cu bucurii si putere de a continua sa fiti cei mai buni!
Cu drag,Eleonora Scarlat Ritter
</b><b>"Imi doresc sa citesc inca multi ani revista dvs."
Un Craciun si un An Nou fericit va doreste o cititoare fidela din Germania. "Formula As" este una dintre putinele legaturi pe care le am cu tara, de care imi este tare dor. Va doresc toate cele bune, sa va ajute Dumnezeu si imi doresc sa citesc inca multi ani revista dvs.
Cu respect,Florina Reuber
</b><b>Norvegia
"Oricat de bine am duce-o aici, sufletele noastre sunt tot acasa"
Sunt o cititoare fidela a revistei dvs. si locuiesc in Norvegia de patru ani, impreuna cu sotul meu, care e tot roman. Avem permanent legatura cu tara, in primul rand prin parinti, prieteni, dar si prin Internet, unde avem acces la toate ziarele si revistele romanesti, la emisiuni de Radio si Tv.
Revista dvs. este de exceptie. Personal, ori de cate ori o citesc, nu stiu cum se face, dar trebuie sa fie si articole care ma fac sa-mi dea lacrimile, imi umplu inima de bucurie, mai ales cand vad ca si alti romani din strainatate o citesc si se bucura de ea.
Va multumim ca existati si ca ne faceti viata mai frumoasa. Nici nu va puteti imagina cat de important este pentru noi, romanii din strainatate, contactul cu tara. Indiferent cat de bine am castiga si cat de bine am duce-o aici, unde suntem, gandurile si sufletele noastre sunt tot Acasa.
Sunteti o echipa de profesionisti, de oameni de suflet, care se gandesc ca prin articolele lor ii ajuta pe cititori, printr-un sfat practic, o sugestie, o informatie.
Va doresc un Craciun fericit, sanatate si la cat mai multe numere frumoase.Janette Calapar - Oslo, Norvegia
Spania
"Impliniri si fericire deplina, pe masura sufletului domniilor voastre" In primul rand, as dori sa ma alatur tuturor cititorilor romani care locuiesc in afara granitelor tarii, pentru a-mi exprima afectiunea, respectul si multumirea pentru bucuria pe care ne-o oferiti cu atata generozitate, aceea de a va putea citi pe Internet in fiecare saptamana. Intregului colectiv al "Formulei As", numai ganduri bune si urari de sanatate, putere de munca, impliniri si fericire deplina, pe masura sufletului domniilor voastre. Sunt sigura ca Dumnezeu masoara si da fiecaruia dupa sufletul sau! Va multumesc si va doresc Sarbatori fericite!
Cu deosebita stima,Dana Ciocodeica - Cartagena, Spania
Egipt
Stimata doamna
Sanziana Pop,
Cu ocazia Sarbatorilor de iarna, va transmit cele mai frumoase urari, pentru dvs. si echipa de redactie a revistei "Formula As" si traditionalul La Multi Ani!Mariana Chehaib