Un partid altfel
Alegerile din noiembrie 2000 au reprezentat o infrangere catastrofala pentru dreapta romaneasca. Victima principala a fost Pntcd-ul, partidul ce domina nucleul coalitiei aflate la Putere, Conventia Democratica. Pntcd-ul, care a impus in perioada 1996-2000 trei prim-ministri, a ratat pana si reprezentarea parlamentara. El a tras toate ponoasele unei guvernari haotice si inconsecvente, la fel de corupte precum cea de dinainte. Ba chiar, pentru multi alegatori, mai corupte. Observatia este primara: Pntcd-ul a guvernat impreuna cu alte partide, ale caror interese i-au fost, deseori, straine. Competitia interna din coalitia aflata la putere a rabufnit in nenumarate scandaluri publice, care au facut vizibile tentativele fiecarei grupari partinice de a-si satisface clientii, creand impresia unei aprige lupte pentru ciolan. In realitate, principala cauza a infrangerii dreptei a fost faptul ca a dus o politica practic calchiata, dupa cea a stangii ce a guvernat anterior. In 1996, dreapta venea la putere pe fondul unei imense asteptari sociale: electoratul se astepta la altceva, la o schimbare radicala a modului de gestionare a tranzitiei. Toate guvernele de dupa 1989 au afirmat ca obiectivul lor este formarea unei puternice clase de mijloc, capabila sa asigure stabilitatea sociala, pe fondul redecolarii economiei de piata. Or, la zece ani de la rasturnarea comunismului, s-a putut constata o polarizare marcata a societatii romanesti, o impartire a ei, dupa "modelul sud-american", intre o oligarhie extrem de bogata si insolenta si o masa de saraciti, preocupati doar de supravietuirea de pe o zi pe alta. Ca sa formeze clasa de mijloc, guvernarea de centru-dreapta trebuia sa actioneze transparent si transant, sa finalizeze prin "soc" tranzitia, stiut fiind ca tergiversarea in restructurarea economiei genereaza inevitabil tendinta unor grupuri restranse de a prelua - pe cai mai mult sau mai putin legale - parti ale avutiei comune. Singura initiativa legislativa susceptibila sa declanseze realmente procesul de refacere a clasei de mijloc, "legea Lupu", a fost mereu amanata, amendata si "corectata", fiind - pana la urma - abandonata in grija administratiei viitoare.
Rezultatul alegerilor din noiembrie 2000 era, asadar, previzibil. In lipsa unui alt tip de oferta, electoratul s-a orientat spre fostii guvernanti de stanga, pe principiul simplu ca, satisfacuti de "acumularile" realizate pana in 1996, nu vor mai practica raptul sistematic, in dispretul legii, din ramasitele economiei etatizate. Exasperarea sa a fost sesizabila in votul masiv acordat unui partid extremist, Prm-ul, aflat doctrinar la stanga Pdsr-ului, revenit triumfal la putere. Discursul Prm-ist, strict emotional, a exploatat nevoia de justitie si ordine a multor cetateni, desi - pentru orice observator cat de cat competent - programul lui nu avea solutii economice concrete. Nu ne intereseaza insa acum analiza cauzelor care au generat mutatia dezorientata a optiunilor electorale din toamna anului 2000. Electoratul a vrut, in fapt, sa demonstreze ca pentru el nu este nici o deosebire intre componentele clasei politice. Infrangerea dreptei a fost consecinta inselarii sperantei de altceva. Ea trebuia sa fie semnalul declansarii unei schimbari radicale a modului ei de a face politica, a unei reinnoiri profunde a compozitiei sale sociale. Asteptarile au vizat in special Pntcd-ul, gruparea care a fost cel mai sever amendata. Pnl-ul si Pd-ul au reusit sa se mentina in Parlament ca o palida concretizare a ideii de opozitie. Oricine poate sesiza insa ca, in ciuda cosmetizarilor de suprafata (constand in inlocuirea liderilor "istorici"), batalia lor cu partidul aflat la putere se desfasoara pe chestiuni relativ marginale. Nu poate fi contrata ferm o grupare ce trebuie sa duca, sub presiunea conjuncturilor internationale, politica liberala pe care ele insele trebuia sa o practice atunci cand au dominat administratia. Era inevitabil deci ca transformarea radicala a dreptei sa inceapa cu Pntcd-ul.
Fenomenul nu s-a produs, demonstrand inca o data ca "politicienii" romani sunt interesati mai mult de propria lor situatie si mai putin de viitorul tarii pe care aspira sa o conduca. In loc sa-si asume cu demnitate responsabilitatea infrangerii, retragandu-se, grupul de "ministeriabili" ai fostului partid dominant din perioada 1996-2000 s-a solidarizat pentru inabusirea revoltei morale care, la Congresul de dupa alegeri, ii indepartase de la conducere. Istoria este cunoscuta. Prin eliminarea tripletei reformiste Marga - Lupu - Chirita, Pntcd-ul a devenit un cuib al orgoliilor ranite. Sub conducerea lui Victor Ciorbea, el a evoluat iarasi simetric cu Psd-ul, care - in anii de opozitie - s-a solidarizat cu coruptii sai dovediti. Lipsa doctrinei si a programului aferent, explicabila prin orientarea atentiei spre apararea liderilor acuzati de coruptie in trecuta legislatura, a facut restul, demonstrand ca Pntcd-ul va duce aceeasi politica de pana acum. Tragedia lui a inceput cu disparitia lui Corneliu Coposu, ale carui intentii erau tocmai de initiere a unei noi linii politice. Succesorii s-au dovedit, atat individual, cat si impreuna, sub personalitatea lui. Nu este de mirare ca, la ora actuala, sondajele crediteaza partidul sub 1% din intentiile de vot, iar presa vorbeste, in ansamblul ei, de un deces politic definitiv.
Electoratul romanesc de centru-dreapta are nevoie de un partid altfel. Romania a pierdut in cei doisprezece ani de la rasturnarea comunismului aproape toate "trenurile spre Europa". Intre candidatele la aderarea in Nato si Ue, ea se afla pe ultimul loc. "Victoriile" actualei guvernari se datoreaza mai mult conjuncturilor internationale concrete. Romania nu ar rezista efectelor economice ale unei aderari rapide la cele doua organisme supranationale, fara o clasa de mijloc dinamica, capabila sa mentina echilibrul social. Noul partid al dreptei ar trebui sa isi propuna stimularea legislativa a formarii ei si conservarea valorilor ce o definesc. El ar trebui sa fie popular (nu populist!), in sensul sustinerii competitiei individuale corecte intre intreprinzatori - si crestin, in sensul recuperarii unei morale ce plaseaza in centru respectul pentru proprietatea individuala si munca cinstita care o face posibila. Un partid popular-crestin nu poate sa nu respinga atat capitalismul "rosu", rezultat din naparlirea economica a fostilor sustinatori birocratici ai ideologiei comuniste, cat si capitalismul "salbatic", propus de un liberalism fara limite. Capitalismul popular, pe care el il vizeaza, poate fi asigurat numai de o clasa de mijloc puternica, singura categorie sociala care isi poate redistribui continuu avutia nationala, prin conservarea unor reguli stricte de competitie intre membrii sai, prin impunerea unui sistem legislativ ferm, susceptibil sa modereze tendintele spre polarizare a ansamblului comunitatii. Un partid popular-crestin este realmente un partid national care pledeaza, tocmai in virtutea celor doua componente definitorii ale sale, pentru pastrarea identitatii etno-culturale, pe fondul unificarii economice si legislative impuse de acceptarea in Europa. Partidul Popular-Crestin trebuie, in consecinta, sa fie deschis elitelor intelectuale ce garanteaza pastrarea valorilor nationale in dialogul fara limite al culturilor, presupus de contemporaneitate. Un astfel de partid este garantul drepturilor fiecaruia si ale tuturor, pentru ca idealul sau, clasa de mijloc, este deschisa, neuniforma, dinamica.
Partidul Popular-Crestin exista de acum in Romania. Impactul sau va fi, probabil, obstructionat de clasa politica actuala pentru ca, printr-o altfel de politica, o condamna. Drumul sau va fi dificil. Dar pentru viitorul Romaniei, el trebuie incercat.Toma Roman