Zapezile De AltadataSteaua din fereastra
Ulita copilariei mele nu e mai lunga decat un zbor de gaste. Inchipuie-si cine ce vrea despre ulita mea, dar stiu ca acolo, pe o suta de metri de lut framantat de copitele vitelor satului, m-am ridicat ca orice copil timid si cuminte, care n-avea voie sa spuna nici macar o vorba legata de "dracu" ". Toate anotimpurile aveau farmecul lor pe acest drumeag in panta, strajuit de patru case pe dreapta (cum cobori) si sase case pe stanga. Dar ca iarna nu era nici unul. Transformata in sanius, ulita aduna copiii de la drumul mare, de la Mat (bodega amenajata de cooperatia comunista intr-o casa a bunicului meu), pana la Casa lui Tapurin, unde se stia ca femeia fusese bantuita de Uciga-l Toaca, si nimanui nu-i era pe plac sa treaca noaptea pe la poarta. Care venea cu sanii de lemn, care - cu postavi, care - cu talpici de coaja de fag. Numai eu eram norocosul care se mandrea cu o sanie "de fier": doua tevi sudate intre ele de un coleg al tatii, in schimbul unui litru de vin. Acum aproape o jumatate de secol, in Gorj ningea mai devreme, inca de la 1 noiembrie. Dupa ce ne cam saturam noi de atata "tragus", catre primele zile ale lui decembrie, cioporul de copii se rarea spre seara, retragandu-se, in taina, acasa, la cate unul din ei: o data la Mitica al lu" Vaneata, apoi la Geni al lu" Catistu, a treia oara la Ionica al lu" Paducel si, in fine, a patra oara imi venea mie randul sa fiu gazda. Infiorati ca se apropie Craciunul, incepeam repetitiile la Stea - cel mai frumos eveniment al copilariei mele. Confectionata dintr-o sita invelita in hartie pictata cu Maica Domnului si Pruncul, sustinuta de un ax pe care era infasurata o lumanare din ceara de albine, inconjurata de sase "raze" montate din scandurele incleiate, steaua noastra nu avea pereche in sat. Cand se invartea, pe melodiile celor 12 cantari, pe care le invatam cu sarguinta, manuita de Mitica, cel mai mare dintre noi, frumusetea aceea scanteietoare stropita cu beteala te ametea cu solemnitate si fericire. Erau consateni care ne chemau in casa spre ziua, daca ne cunosteau glasul, doar pentru a mai admira o data "Luceafarul" nostru.
Pe vremea aceea, vacanta de Craciun se numea "vacanta de iarna". Dar ce ne pasa noua de cum era numit timpul acela magic, in care paraseam ulita inghetata si larma prietenilor, pentru a savarsi secreta reuniune!? Eram saraci, umblam incaltati cu opinci, dar - Doamne Mare - stiam sa ne bucuram! Nu tu radio, nu tu televizor. Peste an, singura, adevarata fereastra spre lume era cartea. In zilele Craciunului, rasarea in fereastra Steaua. Porneam la ora cand se lasa intunericul si ne intorceam dimineata, pe la cantatori. In noaptea de Ajun, in toate casele se zarea lumina. Echipe de stelisti din satele vecine incercau sa ne "concureze" pe terenul nostru. Gospodarii cu dare de mana ne primeau pe toti, dar niciodata in acelasi timp. De se intampla sa ajungem deodata la portile oamenilor, nu era suparare: trageam "la sorti", smulgand fiecare fire de par din sprancene. Intrau cei care puneau in podul palmei numarul mai mare de peri negri, cu radacinile albicioase.
De obicei, noi n-aveam concurenta nici la cantari. Putini stiau "Ceasul" - "steaua" cea mai greu de cantat, cu versuri multe, incarcate de filosofia simpla a vietii. Nu toate gazdele ne cereau sa cantam: "Si-acum ceasul mi-a sosit,/ Lumea ca am parasit...". Multora li se parea prea trist, iar in zilele Craciunului, nu incapea tristetea in sat. Si "Precista", o alta cantare din repertoriul nostru, era plina de invatatura; din ea aflai ce te asteapta, daca duci o viata pacatoasa si, mai ales, daca inseli la cantar. Invocarea Judecatii de Apoi ii punea pe ganduri pe multi ascultatori, care isi vedeau sfarsitul aproape: "Si-ntelege cu cuvantul/ Omule pe tot pamantul/ Ca azi lumea se sfarseste, - Judecata se porneste/ La judecata s-or strange/ Toti pacatosii si-or plange...". Cu "Seara de-asta seara" invioram fetele. Solemnitatea se instaura si in cea mai umila casa, in sufletul celei mai sarace familii. Si, cum n-ar fi fost astfel, cand noi vesteam cu voce mare ca: "Seara de-asta seara/ Este-o seara foarte mare -, Caci in seara lui Craciun/ S-a nascut si Fiul Bun!", gazdasii mai in varsta lacrimau si oftau de emotie, isi faceau cruce ori isi gaseau sprijin pe umarul vreunui copil sau nepot, parca spre a se feri, pacatosii de ei, de mania Ziditorului vazutelor si nevazutelor. Cantam cate doi un vers, alternativ, fericind auditoriul cu doua perechi de voci mai crude sau mai formate, odata cu timpul care trecea, si pentru "stelisti", la fel de iute ca pentru mos Ilie Ciobanu, veteran de la Marasesti, constructorul stelei noastre de neuitat. Doi rosteau in scara suitoare, taraganat: "Marea cu valuri inalte/ De-ale Lui maini sunt lucrate". Urmau glasurile "In oglinda": "Muntii cu brazii inalti/ De-ale Lui maini sunt lucrati...". Descrierea Facerii impresiona si dadea oamenilor un sentiment tonic, de partasi la miscarile eterne ale vietii in credinta. Cu tot comunismul ateu, consatenii mei n-au uitat niciodata sa se inchine, nu si-au parasit obiceiurile. In zadar dascalul Radu, Dumnezeu sa-l odihneasca!, incerca, la ordinul autoritatilor, sa ne impiedice sa mergem cu colindul, ca noi tot ajungeam acolo unde stiam ca suntem asteptati, chiar daca, dirijati de sora mea, Marioara, ocoleam pe dealuri si saream gardurile. Cand se posta in poarta bisericii, sa ne impiedice sa intram, gaseam intotdeauna calea spre sfantul si modestul lacas, strecurandu-ne printre crucile din cimitir. Cu "Steaua" n-a indraznit niciodata sa ne opreasca, fiindca noaptea se temea de ceea ce merita: o bataie buna cu pietre sau dovleci.
La intoarcere, obositi si ragusiti, trageam la noi, sa mancam si sa numaram banii. Ajungeam si la 80 de lei de caciula, bani buni pe vremea aceea, cu care ne cumparam caiete, creioane colorate, cate o camasa si manusi. Il gaseam robotind prin curte pe Fonfea, omul singuratic al satului, care venea sa taie lemne. Pe capul unei grinzi, isi punea ulcica smaltuita, cu tuica fiarta. Ne ajuta sa ne descaltam opincile ude, stiind ca primea de la fiecare cate un leu. Apoi, o data cu mirosul sarmalelor si adierile de vanilie ale cozonacilor, cantecele lui ne tineau companie la masa, pana ne cuprindea somnul. Erau melodii vechi, zise din fluier si din voce, cu refrene tremurate, indulcite de "of"-uri prelungi, duse pe octavele de sus, pana la epuizare. Batranul trubadur spunea atunci vorbe grele, pe care abia azi le inteleg cum se cade: "Foaie verde maghirean/ Pupa-ti-as coama, Balan/ Fa-ma tanar cum eram.../ Cand eram in vremea mea/ Zburam ca si-o turturea...".Ion Longin Popescu
Bunicul de sub nucul din deal
Craciunul este pentru mine casa bunicilor de langa Iasi, peste deal de Dobrovat, chiar langa Movila lui Purcel, unde Stefan cel Mare avea o tabara si mai multe iubite, unde razesii abia improprietariti isi bateau crancen copiii, ca nu cumva sa uite hotarele cele noi ale familiei - din malul Vasluietului, pana departe, in inima padurii Pascalina. Numai acolo, in casa batraneasca si pravalita de vreme, am simtit cu adevarat bucuria zapezii si a gutuilor abia scoase din cuptor, a zemnicului sapat in mijlocul curtii ca o camara subterana, plina de poame uscate, struguri si prune, mere si caise, borcane de dulceata si muraturi, siruri prelungi de carnati si slanina, atarnate de grinda tavanului inghesuit.
Era o casa simpla si curata, cu lut pe jos si muscate in fereastra, cu prispa si dranita pe acoperis. O casa stinghera, ca un lup singuratic, aruncata la marginea satului, in coasta padurii. Chiar daca C.A.P.-ul ii luase toata agoniseala, bunicul voia sa moara pe pamantul lui. Era prea batran sa-si mai schimbe locul, sa traiasca in sat, la gramada cu altii. Adeseori, iesea pe prispa si, privind cu oarece dispret cusmele caselor din departare, zicea amusinand cu nesat miresmele marunte ale diminetii: "Ce aer curat, nepoate! Aerul din sat nu are vitamina de aici".
Era hatru si glumet bunicul. Ii ironiza pe olteni, imitandu-le vorbirea repezita ("Mancai, ba! Mancai."), dar, din pricini cu totul nelamurite, ii admira pe japonezi, despre care spunea ca se misca iute, ca rata in apa. Bland si cumpatat, nu-ti reteza niciodata cuvantul. Stia sa asculte si, mai ales, sa priveasca. Te cumpara cu o singura privire. Cand tocmea pe cineva la munca, mai intai il punea la masa. Era ca un examen de admitere. Daca omul manca prea mult, cu lacomie, nu-l angaja. Daca abia se atingea de bucate, nici asa nu era bine - insemna ca omul nu e in putere si ca nu merita banii.
In saracia lutoasa a locului, Craciunul era de o bogatie fastuoasa, fara margini. Un an de post si de oprelisti felurite se razbuna intr-o singura zi. O zi speciala, dedicata lui Dumnezeu. O zi in care candela ardea neintrerupt, iar bucatele se randuiau la vedere, ca niste ofrande oferite ca prinos de multumire pentru sporul casei, pentru sanatate. Imbracat in haine albe, de sarbatoare, Craciunul era un intreg ritual mistic. Departe de sat si de biserica, bunicul sfintea casa cu agheasma neinceputa, aseza busuioc in cele patru colturi ale camerei, binecuvanta casnicii si animalele, closca si puii tinuti intr-un cos sub pat, livada si gradina din spatele remizei, nucul cel batran ale carui radacini enorme se opinteau de mai multi ani in dealul deja pravalit intr-o parte. Singur si rupt cu totul de lume, bunicul era si preot, si mirean.
In seara de Craciun, la caldura molcoma a focului din vatra, bunicul incepea rugaciunea cea cuvenita, privind cu multumire si impacare de suflet masa ce trosnea sub greutatea strachinilor varfuite cu sarmale si racituri, pui mestesugiti in ceaun, placinte dolofane cu branza, chisleag si lapte de barbanta, toba si caltabosi grasulii, tochitura si oua umplute, supa aurie cu taitei de casa si cozonaci pufosi, umpluti pana la refuz cu nuca. O asteptare solemna si rabdatoare se prelungea dincolo de inserare, cand soseau colindatorii, irozii si capra, ursul si mascatii, darabanele si fluierasii, spre bucuria bunicului, care scotea in tinda carafele cu vin si placintele poale-n brau aburinde, intreband intr-o doara daca mai stie cineva "Iertaciunile" si cantarea lor, tot el inganandu-le spre luare aminte: "Dumnezeu si-a luat trup/ Din pamant/ Os din piatra/ Sange din mare/ Ochi din soare/ Fata din floare/ Sprancene din stele/ Duh Sfant din maririle sele/ Si-a facut pe Adam/ Din care ne tragem neam". Nu-si facea prea multe iluzii, dar spera. Indaratnic, voia sa nu se piarda istoria si obiceiurile, amintirea razesiei si a lui Stefan, despre care vorbea de parca i-ar fi fost vreo ruda indepartata, megies de peste drum, la Codaiesti sau Dobrovat.
Tin minte ca odata, la sfarsitul mesei, a scos dintre niste carpe dosite actele de proprietate, inscrisul asupra livezii si a celor 10 hectare de padure. Nedumerit, l-am intrebat de ce le mai pastreaza. Era limpede ca in veci nu o sa mai primeasca pamantul inapoi de la comunisti. Nu m-a contrazis, dar nici nu s-a tulburat. Privind indelung hartiile galbejite si intarite cu timbre si stampile, a zis doar atat: "Nu se stie niciodata. Ceasul lui Dumnezeu masoara timpul altfel".
A fost ultimul Craciun petrecut impreuna. Bunicul s-a stins cu un an inainte de decembrie 1989. N-a mai apucat sa se vada din nou stapan peste livada si pamanturile lui. Poate ca a fost mai bine asa. Dumnezeu l-a scutit de o suferinta in plus.
Inainte sa ma despart de el si sa plec spre Bucuresti, mi-a strecurat in buzunar 100 de lei, cam cat facea pensia lui pe jumatate de an. Incercand sa-l refuz, m-a prins cu mana lui batucita de munca si mi-a zis, fara pic de ironie: "Lasa, ca tu esti profesor".Sorin Preda