"Un Miracol Adevarat: Rugaciunea"- Propuneri pentru premiul Iii -Un sot se roaga lui Dumnezeu
M-am nascut intr-o familie de oameni saraci. Saraci material, dar bogati spiritual. Am crescut cu disciplina in sange, iar in suflet, cu dragoste de adevar, cinste si frica de Dumnezeu.
Era perioada cand nu se vorbea de Dumnezeu. Nici la scoala, nici in reviste, nici la radio. La biserica mergeam foarte rar. Si totusi, in cumintenia mea sufleteasca, stiam ca acolo, sus, cineva vede tot ceea fac si ma mangaie cu bunatate. Eram constienta ca nu face minuni pentru mine, ca nu ma voi trezi a doua zi cu haine noi, cu mancare multa si buna in camara sau cu un 10 in catalog. Dar Il rugam cu ochii ridicati spre cer sa ne dea sanatate, parintilor mei putere de munca, si mie, minte, ca sa pot invata pentru acel 10.
Acum, dupa 30 de ani, Dumnezeu a hotarat sa-mi arate ca totusi merit si eu o minune. Miracolul rugaciunii s-a produs prin mana Lui salvatoare, care m-a scos din ghearele mortii.
Era in octombrie 2000 si tocmai sarbatorisem majoratul celei mai mari dintre fetele noastre. Ma pregateam sa plec la serviciu, in tura de noapte, dar, ca un trasnet picat deasupra mea, am cazut inapoi in pat. Totul se invartea in jurul meu cu o viteza nebuna. Am ajuns la baie, tarandu-ma pe jos. Sapte zile am vomitat intruna. Nu m-au ajutat nici perfuziile, nici un alt tratament. Nu puteam sta in sezut sau in picioare, nu puteam manca, vedeam ca prin ceata si vorbeam doar in soapta. Aveam tensiunea 6 cu 8 si-mi era tot mai rau. Simptomele erau multe si confuze, incat nu s-a putut preciza un diagnostic. S-au exclus, pe rand, toate presupunerile: nu era nici diskinezie biliara, nici meningita, nici encefalita. Dupa cinci zile, am fost transportata de urgenta la Spitalul Judetean. In disperarea lui, sotul meu striga dupa ajutor in toate partile. Ii auzeam ca prin vis strigatul de durere dar nu-l mai vedeam, simteam cum alunec tot mai jos, in niste cutii maronii de lemn, al caror capac se inchidea singur, inghitindu-ma. N-aveam putere sa ma rog, doar atat gandeam: "Doamne, mor si nici macar nu stiu de ce!". In cele din urma, starea mi-a fost stabilizata dar nu puteam sa ma ridic, nici macar cu capul in sus, pe perna. Tatal meu - om la 70 de ani - ma intorcea de pe o parte pe cealalta, tinandu-ma de cap. Cumnatul meu isi luase concediu ca sa ramana langa mine. Imi dadeau ceai cu paiul si mancare cu lingurita. Dar durerea cea mai mare o vedeam pe chipul sotului meu. Nu plangea de fata cu mine, dar plangea afara, plangea acasa, plangea pe strazi. Ramasese fara mama la varsta de 8 ani. Mama lui murise la 38 de ani de tumora pe creier. Eu aveam 38 de ani si inca nu se stia de ce sufeream. Merita el oare sa ramana si fara sotie, iar fetele noastre - fara mama? Alerga zilnic de la spital la Catedrala, de acolo - acasa, la fete, de acasa trecea pe la Catedrala si venea din nou la spital. Dupa ce ma spala cu prosopul si ma schimba de haine, imi spunea ca pleaca sa manance prin oras, dar el alerga la biserica, cerand indurare bunului Dumnezeu. Imi citea din cartile de rugaciuni pana adormeam, iar de cate ori ma trezeam, el ma veghea cu cartea de rugaciuni in mana, citind. Am fost adusa acasa si totusi, dupa o luna, nu aveam echilibru si stabilitate. Fetele imi dadeau sa mananc la pat, iar mie mi se rupea sufletul de durere. De cate ori venea la mine, tata imi spunea sa ma rog lui Dumnezeu, caci numai El ma mai poate pune pe picioare. Am ajuns, in cele din urma, la Timisoara. Aici, in urma examenului Rmn, mi s-a pus diagnosticul adevarat: scleroza in placi. Trist, dar adevarat. Leziunile demielinizate din substanta alba m-au "secerat" de pe picioare si tot ele m-au facut din om, o planta. Nu se cunoaste cauza aparitiei lor si nici tratamentul. M-am intors acasa cu sufletul indoit de durere si deznadejde. Dar puterea sotului meu depasea orice imaginatie. Incepuse serviciul si, mecanic fiind, avea in spate grija a sute de calatori. Acasa gatea, spala, calca. Si totusi, isi facea timp sa mearga la biserica si nu era noapte sa nu-l aud rugandu-se cu tot sufletul si cu lacrimi amare pentru sanatatea mea. Incepusera sfintele Masluri si nu a lipsit de la nici unul, cat i-a permis serviciul. Mi-aducea fericit si plin de speranta mir si apa sfintita. Acum, cand merg din nou pe picioare si o mare minune s-a implinit, pot spune cu mana pe inima care a fost tratamentul meu: rugaciunea. Atat de mult L-a rugat sotul meu pe Dumnezeu sa faca o minune, incat miracolul s-a produs: I s-a facut mila de el si si-a intors fata spre mine, vindecandu-ma!Rosu Codruta - str. 1 Decembrie, bl. A, sc. 1, ap. 8, loc. Simeria, jud. Hunedoara
Felinarul din sala de nasteri
Ceasul batuse, de ceva timp, de miezul noptii. Iarna isi adunase parca zapezile si viscolele toate in anul acela. Langa soba fierbinte, palpaia o lumanare alba, asezata intr-o cutie metalica, ce parea ca lumineaza si ea incaperea mica, dar intima, placuta. Lumanarica alba isi revarsa blandetea si putina-i lumina peste parul blond si carliontat al fetitei mele, care avea atunci doi anisori si care ma tot indemna: "Hai, mami, du-te si adu surioara, hai, mami, du-te, vino cu ea la noi...", caci - Doamne! - asteptam al doilea copil si-n noaptea aceea imi sosise sorocul. Afara era un ger cumplit, orasul era in bezna, telefon nu aveam, drumul pana la spital era lung si inzapezit, sotul meu - la 100 km departare... Cine sa ma ajute? Incepusera durerile, iar viscolul dadea si mai multa "forta" disperarii care ma cuprinsese. Fetita inca nu adormise. Desi era tarziu, ma privea cu ochi mari, inocenti si limpezi, si asta imi inspira imaginea unui inger. I-am luat apoi manutele in semn de rugaciune si, impreuna cu ea, am rostit "Tatal nostru" catre peretele cu icoane si lumanarea cea mica si alba. Si-am plecat prin nameti spre spital, in gand cu rugaciunea care imi dadea putere si nadejde ca o sa ajung cu bine. In ciuda imprejurarii exasperante in care ma aflam, in suflet imi inflorise speranta, speranta ca o sa ma intorc acasa cu bine, cu ceea ce ii promisesem fiicei mele, o surioara. Inaintam in noapte, dar vuietul si gheata ce-mi plesneau fata ma faceau sa ma opresc din cand in cand, sa-mi trag sufletul, si-atunci rosteam neincetat rugaciunea. Durerile se inteteau parca-n acelasi ritm cu viscolul. Inghetata si uda de atata ninsoare, am ajuns cu voia lui Dumnezeu la spital. Acolo, lipsurile vremurilor te cuprindeau cu mai multa raceala decat iarna grea de afara. Spitalul nu avea lumina, nici caldura, nici apa, nici medic de garda, la ora aceea. Imi tremura tot corpul. Simteam cum ma lasa puterile. Imi strangeam cat mai tare ochii, sa pot vedea aievea peretele cu icoane, lumanarica si manutele fetitei in semn de rugaciune. Infirmiera m-a asezat intr-un pat rece, iar sora medicala a adus un... felinar. Era toata "dotarea" pentru nasterea ce avea sa vina. Tot timpul travaliului am spus "Tatal nostru", cu intensitatea durerilor pe care le-a dat Dumnezeu femeii care aduce pe lume o viata. Incepusem sa ma tem pentru copil, vazand in ce conditii ma aflam, dar gandul s-a dus la... "ieslea cea saraca" si mi-am spus: "Sfanta Fecioara ce ai adus Lumii Lumina cea adevarata, trimite-mi ingerii tai spre a-mi da ajutorul" si... Miracolul s-a produs! - pe lume a venit copilasul meu, sanatos, nu ni s-a intamplat nimic rau si am adus acasa ceea ce promisesem: o surioara, care astazi e mare, cuminte si sta langa celalalt ingeras, care m-a ajutat in clipele grele sa izbandesc. Sunt comoara vietii mele si Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a ascultat rugaciunea!Aurelia-Maria Andrei - str. Cpt. Draganescu nr. 32, loc. Draganesti-Olt, jud. Olt, cod 0847
Doua minuniPrima intamplare
In octombrie 1989, am fost operata de neoplasm in gat, la Spitalul "Panduri". Dupa operatie, m-am trezit la reanimare, cu doua asistente, luptand pentru viata mea. Cand mi s-a adus o cana de ceai si am vrut sa beau, fiindca eram insetata, mi s-a declansat o tuse atat de violenta, incat am patat tot peretele cu sange, iar canula - o mica teava din gatul meu - a sarit si a cazut pe jos. Cand m-am uitat in oglinda ca s-o pun la loc, am vazut ca am gatul mai lat decat capul, aproape de la umar la umar. Mai tarziu, doctorul mi-a explicat ca glandele din gat nu suporta sa "umbli" la ele si se umfla, de aceea mi s-a facut o gaura in trahee si s-a introdus in ea canula, ca sa nu ma sufoc.
La ora vizitei, medicul care m-a operat m-a intrebat daca am baut ceaiul. Nu puteam vorbi, comunicam in scris. Mi-a spus categoric ca daca nu beau lichide, din ziua urmatoare ma trece pe alimentatie artificiala. Nu stiam prea clar ce inseamna asta, dar vazusem, circuland prin reanimare, niste oameni cu capul inconjurat de tot felul de tuburi, care nu se stie de unde ieseau si pe unde intrau, parca erau extraterestri, iar o asistenta mi-a spus ca unii dintre ei se afla la reanimare de mai mult de un an, pentru ca nu pot manca normal si sunt hraniti artificial. M-am ingrozit. Am luat cana, lingurita, m-am dus la geam si am incercat din nou sa inghit cateva picaturi de ceai, dar de fiecare data se declansa aceeasi tuse groaznica, cu sange. Gandindu-ma la spusele doctorului, am inceput sa plang amarnic si sa ma rog la Sfanta Fecioara: "O, Maica Preacurata, te rog sa ma ajuti sa inghit ceaiul, ca sa pot pleca de aici si sa ajung acasa la copiii mei". In clipele acelea, pentru mine n-a mai existat nimic in jur. O vedeam inaintea ochilor pe Sfanta Fecioara, ii vorbeam cu lacrimi fierbinti de disperare. Si la un moment dat, am pronuntat numele lui Iisus Hristos, rugandu-L si pe El sa ma ajute. In clipa aceea, am ramas foarte uimita pentru ca eu nu stiam sa ma rog la Iisus, era pentru prima data cand I-am adresat o rugaciune. "O, Sfanta Fecioara - am spus - iti multumesc ca mi-ai descoperit pe fiul tau!" Si din acest moment, am inceput sa ma rog la amandoi si dintr-o data am inceput sa inghit cate o picatura de ceai. Pana a doua zi, bausem o jumatate de cana si doctorul a fost multumit. S-a intamplat o minune: Iisus Hristos si Maica Domnului m-au miluit!
Cea de-a doua intamplare
Am stat in spital peste sase luni. Am intalnit acolo multi oameni minunati. Intr-adevar, prietenul adevarat, la suferinta se cunoaste! O infirmiera de la reanimare, care a vazut prin cate am trecut, imi aducea mereu ba o portocala, ba o canuta cu lapte. O bolnava m-a invatat sa tin postul Maicii Domnului: postul negru incepe duminica, la orele 24, nu se mananca, nu se bea nimic toata ziua de luni, pana la miezul noptii. La orele 24, se aprinde o lumanare si se citeste "Paraclisul Maicii Domnului" de trei ori si se pune o singura dorinta. Saptamana urmatoare, postul incepe la orele 24 - de luni spre marti - si dureaza toata ziua de marti, pana la orele 24 spre miercuri. Si asa, pana se epuizeaza toate zilele saptamanii, oprindu-se din nou in ziua de duminica, pana la orele 24 spre luni. Acest post dureaza sapte saptamani, cate o zi pe saptamana. Am copiat "Paraclisul" intr-un caiet si am inceput sa tin postul in spital, retragandu-ma in baia comuna, la capatul coridorului, ca sa nu deranjez pe nimeni. Problema era ca doctorul nu putuse sa scoata toata tumora, lasase cam 20% din ea, pentru ca, dupa cum mi-a explicat, o rezectie totala ar fi insemnat mutilare, sa-mi scoata si limba, si altele. Diagnosticul dupa operatie era de neoplasm evolutiv pe verticala. Dorinta pe care o rosteam in rugaciuni era sa scap de acest rest, sa ma vindec. Am continuat cu postul Maicii Domnului si, dupa ce am iesit din spital, la un control la care eram obligata sa ma prezint periodic, medicul, foarte uimit, mi-a spus ca tumora a disparut si sunt complet vindecata. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara imi daruisera pentru a doua oara viata.Tokasik Ninel - str. Cara Anghel nr. 9, bl. C56, sc. 2, ap. 79, sector 6, Bucuresti
</b><b>"Cereti si vi se va da"
Incep aceasta scrisoare cu o marturisire: pana in luna ianuarie, in urma cu trei ani, nici macar nu stiam "Crezul". Mergeam la biserica o data in an. Asta, pana am nascut-o pe Maria. Maria a fost fetita pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, impreuna cu numele ei. Din pacate, desi perfect sanatoasa la nastere, la o luna si o saptamana a facut prima convulsie. Au urmat multe altele, multe zile pierdute prin spitale, cu analize peste analize, tomografii, electroencefalograme, ecografii. Din punct de vedere medical, era perfect sanatoasa. Atunci, in disperare, pentru ca fetita mea se simtea tot mai rau, am apelat la vrajitoare si am gresit. In cele din urma, am ajuns la biserica, la Calugareni - Adancata. Acolo L-am cunoscut pe Domnul, am regasit rugaciunea si l-am auzit pe diavol vorbind si amenintand. Pentru ca preotul Daniel de la Calugareni imi cerea sa stau acolo si eu nu puteam, am ajuns, din preot in preot si din biserica in biserica, la biserica de la spital, la un alt preot cu har, care s-a rugat cu mine pentru Maria. Ma rugam Domnului si Maicii Lui si eram sigura ca mi-o vor vindeca. Dupa o perioada de patru luni in care nu a mai facut nici o convulsie, boala a revenit cu furie. Totusi, eu ma rugam si credeam din tot sufletul ca Domnul mi-o va vindeca. Am ramas din nou insarcinata in noiembrie. In ianuarie, in ajunul Bobotezei, dupa ce a trecut preotul pe la noi, Maria a murit. A murit linistita, in somn. Acum, cand va scriu, am destula detasare ca sa vorbesc despre asta, dar atunci cand era intinsa pe masa, moarta, eu credeam ca Domnul va face o minune si mi-o va invia. Minunea s-a implinit sapte luni mai tarziu, cand am nascut-o pe Paula, care este, de fapt, Maria. Nu se poate descrie in cuvinte asemanarea lor. Doar daca ati vedea fotografiile de atunci ale Mariei si fotografiile de acum ale Paulei ati intelege: Paula este Maria. Scriu aceasta scrisoare nu neaparat pentru premiu - poate ca nici nu veti crede ca ceea ce mi se intampla e o minune - dar vreau ca toti cei care sunt deznadajduiti, sa nu ajunga la biserica prea tarziu.
"Cautati si veti gasi. Cereti si vi se va da. Bateti si vi se va deschide."Iurciuc Carmen - sat Tisauti, com. Ipotesti, jud. Suceava