Romania Necunoscuta
Sfantul din ArdealPrin Tara Fagarasului, pe urmele parintelui Arsenie Boca
- In satele de la poalele Muntilor Fagaras, portretul parintelui Arsenie Boca e prins pe perete, intre icoane. Dupa 12 ani de la moarte, nu exista vreun pamantean mai iubit decat el. Fostul staret al Manastirii Sambata le-a ramas tuturora in suflet, ca indrumator moral si duhovnic, taranii urmandu-l chiar si atunci cand autoritatile comuniste l-au trimis in surghiun. Nu e nevoie sa bati la porti, pentru a-i da sfantului parinte de urma. Pe masura ce vremea trece, amintirea duhovnicului cu ochi albastri si vocea aspra se revarsa pe toate drumurile tinutului de sub munti. Adevarate sau usor inflorite din preaplin sufletesc, povestile despre minunile parintelui Arsenie Boca s-au transformat in legenda. Vi le povestim, asa cum le-am ascultat pe sub arcade de manastire sau prin satele ingropate in omat -
</b><b>Izvorul fermecat
La Manastirea Sambata de Sus e o zi obisnuita de iarna. A nins, si Muntii Fagarasului isi coboara zapezile pana langa clopotnita. Pacea si linistea diminetii sunt intrerupte doar de niste vrabii gurese care nu-si gasesc astampar. Pe sub arcadele unui coridor se vede trecand repede o naluca neagra: silueta subtire a unui calugar. Il intreb de parintele Teofil si de parintele staret, dar nu-mi raspunde, nu m-o fi auzit, e prea grabit si dispare in spatele unei usi. Cu greu aflu ca cei pe care-i caut sunt plecati si-mi pare rau. Parintele Teofil ar fi putut, cu siguranta, sa-mi povesteasca multe despre Arsenie Boca. A petrecut multa vreme in preajma lui. Ma hotarasc sa cobor in sat, in Sambata de Sus, sa caut oameni care l-au intalnit si care au vorbit cu el. Dar cand sa ies pe poarta grea a manastirii, aud in spatele meu pasi marunti si grabiti. O femeie firava ma ajunge din urma si-mi spune fara nici un fel de introducere: "Sunt Ecaterina, pacatoasa, si-am ajuns aici, la manastire, pentru ca parintele Arsenie a vrut asa. Eu nu l-am cunoscut, am venit aici doar ca sa ma spovedesc. Dupa spovedanie, am luat apa de la izvorul parintelui Arsenie si parca am ramas fermecata, n-am mai putut pleca. Am vorbit cu oameni care l-au cunoscut si-mi pare bine ca sunt aici, in locul acesta in care a vietuit. Parintele a stat 40 de zile la Athos, a postit ca Mantuitorul si s-a intors acasa cu Duhul Sfant.
</b><b>Apa trece, pietrele raman
Aurica Tinca e din Izvorul Muresului si s-a mutat la Sambata in 1947. Era la Brasov, slujnica la o familie de nemti, cand a auzit de parintele Arsenie. A venit la Sambata, l-a vazut si din acel moment viata ei s-a schimbat.
"Am venit aici prima data in 1945, atunci l-am vazut prima oara pe parintele Arsenie. Era un om inalt, frumos, cu ochi mari, albastri. Avea o privire care parca intra prin tine, te treceau fiorii cand te atintea. Nu stiam cum sa plec de la Brasov, ca sa ma mut de tot la manastire. In 1947, cand parintele a tinut predicile cu studentii, m-am amestecat si eu printre ei si de atunci n-am mai plecat. Parintele era staret atunci, dar prea putin se ocupa de staretie. Nu-l lasa lumea sa vada de treburile sale, nu putea sa fie linistit deloc. Avea doi ucenici, unul era Gheorghe Moldovan, celalalt - Gheorghe Greavu. Astia doi stateau tot pe langa el si-l aparau de lumea care-l ingramadea, de nu putea merge dintr-un loc in altul. Inca radea Inaltul Mladin si-i spunea parintelui Arsenie ca parca umbla cu doi arhangheli dupa el. Eu nici nu stiu cand dormea si daca dormea, ca toata ziua primea oamenii veniti din toata tara, iara noaptea lucra cu doi-trei ucenici, la amenajarea terenului din jurul manastirii. Dansul a facut si fantana, si lacurile, a lucrat si cu studentii. Printre ei au fost si actualul mitropolit, Antonie Plamadeala, si parintele Silviu, care si-a luat apoi numele de Ioan si care e acum la Manastirea Recea, parintele Cucuzel Dometie de la Prislop, care era mare cantaret, parintele Serafim, care a fost staret dupa parintele Arsenie, parintele Teofil, care-i aici la Sambata, si parintele Iustin. Toti astia au ajuns mari duhovnici si au avut de suferit prigoana comunistilor si au stat prin inchisori. Ei aveau un obicei, nu dadeau canoane celor ce se spovedeau la ei, ci ii trimiteau pe credinciosi si la alti duhovnici, pe care-i stiau ei, asa tineau legatura unul cu altul, prin oameni.
Tare am vrut sa vorbesc si eu cu parintele, sa ma sfatuiasca, dar totdeauna el era cu altcineva. Nu voiam sa-l deranjez, am vazut cat era de ocupat, si totusi, intr-o zi, l-am urmarit peste tot, poate-poate, ma gandeam, voi reusi sa stau de vorba cu el. M-am dus dupa el si la rau, de unde scotea pietre mari, cu care a facut aici, in jurul manastirii, niste mese uriase. Eu m-am minunat de puterea parintelui, care scotea singur din apa pietrele acelea. Cand a trebuit sa plece, in 1949, a stat aci, la coltul bisericii, de vorba cu parintii Serafim, cu Mihail, cu Mladin si cu Iustin.ÊSi atunci, l-am auzit pe parintele cum zicea: <<Pietrele mele, pietrele mele, cine va avea grija de voi? Apa trece, pietrele raman>>.
In ziua in care a plecat, mi-am luat inima in dinti si, cand a urcat ultima data scarile ca sa intre in chilia lui, i-am strigat sa nu ma lase la Sambata, sa ma trimita si pe mine la o manastire, la Bistrita. Parintele s-a oprit, s-a uitat lung la mine si apoi mi-a zis ca nu ma trimite acolo, ca o sa ma imbolnavesc. <<Ce sa fac, parinte, atunci?>>, i-am zis si parca-l vad si acuma cu haina lui alburie, ca numai asa umbla imbracat, cum mi-a zis raspicat: <<Sa stai aici, sa rabzi anii vietii>>. Si-am intrat muncitoare la bucatarie. De atunci sunt aici.
Am fost si la Draganescu, cu mai multe femei, in vremea in care el picta biserica. Era plin de oameni si acolo, veniti care cum putea, pe jos, cu caruta, cu trenul. Isi alegea el din multime oamenii cu care statea apoi de vorba, pe care-i spovedea sau pe care-i sfatuia. Se uita asa, peste oameni, si zicea: <<Tu, si tu, si tu>> si oamenii alesi se duceau la el. Alegea mai mult barbati si odata ne-am inteles mai multe femei sa intram si noi in biserica, chiar daca nu ne-a chemat parintele. Am navalit asa, ca un card de gaste, ca voiam sa ne spovedim si noi la parintele. Si el s-a suparat un pic pe noi, ne-a mustrat bland si ne-a intrebat: <<Voi nu stiti ca, daca incarci prea multe greutati, se rupe carul? Dar daca tot ati intrat, stati aici acum, si-n noaptea asta invatati capitolul 2 de la Tesalonicieni, unde zice despre dragoste>>. Umblam pe langa biserica cu cartea in mana si citeam toate, ca ne era frica de parintele. Noaptea tarziu, cand a terminat de spovedit, ne-a chemat pe toate si ne-a trimis la culcare: <<Nu va dau canon - a zis el -, numai sa va schimbati viata, sa fiti mai bune, s-aveti grija de familiile voastre si sa va rugati zilnic la ingerul pazitor>>. Ne-a mai spus sa nu punem vina pe nimeni pentru necazurile pe care le avem, ca noi, si nu altcineva, suntem singurii vinovati de ceea ce ni se intampla. A mai zis o vorba la care eu ma tot gandesc de atunci. A zis parintele ca Dumnezeu nu ne da necazurile ca sa ne pedepseasca, ci ca sa ne apropiem de El si mai mult.
Bucatareasa pe care o ajutam eu in perioada aceea mi-a spus o intamplare cu parintele, la care ea a fost martora. Zice ca parintele a iesit intr-o seara din camera lui si s-a plimbat prin curtea manastirii si a vazut un pom de iarna aruncat pe zapada. Era dupa sarbatorile de Craciun. A luat parintele bradul acela si a dat cu el de pamant si bradul a intrat in pamant, desi era inghetat bocna. Si atunci, bucatareasa s-a speriat si l-a intrebat: <<Vai, parinte, cine esti?>>. Si parintele i-a facut semn sa taca si sa nu spuna nimanui ce-a vazut. Tot de la ea stiu si intamplarea cu cainele. Era un caine prin curte, care a facut ceva rau si parintele ar fi zis ca sa cada dintii celui rau si, cand s-a intors, a vazut cainele cazut mort. <<Doamne - ar fi zis parintele - nu mai am voie nici sa gandesc ceva rau.>>
L-am visat pe parintele pe un munte roscat, ca Sinaiul, purta hainele lui albe, culionul, camilafca, crucea de gat, se uita la mine cu ochii aia mari si nu zicea nimica. Am mai fost la Draganescu de cateva ori, cu Maria Neacsu, care s-a calugarit la Prislop, cu maica Pavelida, care e de aici, din Harseni, cu maica Zamfira, cu Ambrozia din Dragus. <<Nu mai veniti, mai, nu mai veniti - ne zicea el - ca eu trebuie sa pictez biserica asta>>, dar ne primea pana la urma, ca stia ca venim de departe. Odata, ne-a si dat o caruta, ca sa ne duca inapoi la gara, ca a vazut ca suntem obosite.
Cand a plecat de la Sambata, era noiembrie, pe 22, era zapada si a tinut o predica in curtea bisericii. Ne-a spus sa ne tinem de biserica, pentru ca vin vremuri grele, sa invatam cele patru Evanghelii si sa nu uitam <<Lazarii de la poarta>>, adica saracii. El tare mult i-a ajutat pe saraci, tot ce avea impartea. In camera lui nu erau decat o masa goala, un pat si o icoana cu Invierea Domnului. Traia foarte simplu. Cand a plecat, toata averea lui a fost doi saci de carti, pe care i-a pus in caruta ce l-a dus la gara."
</b><b>Un om venit din cer
Ieronim Coldea l-a cunoscut pe parintele Arsenie cand picta biserica de la Draganescu, prin 1967-1968. Apoi l-a vazut de multe ori, ca sa-i ceara sfatul. Viata lui a fost oarecum ordonata dupa povetele parintelui. Ieronim Coldea este acum calugar la Sambata de Sus, are in grija stupii manastirii si picteaza icoane. Desi ceasurile unui vietuitor din manastire sunt aspru dramuite, parintele Ieronim are totusi ragaz sa-si aminteasca de invatatorul sau, Arsenie Boca.
"Parintele Arsenie era un om deosebit. Eu n-am nici o indoiala. Un om cum rar se intampla sa fie. Era senin si nu se arata suparat niciodata. Ne spunea sa nu fim tristi ca paganii, ci sa fim veseli. <<Unui crestin ii sta rau sa fie suparat, orice incercare ar avea>>, asa zicea parintele. <<Un adevarat crestin e mai presus de orice incercari.>>
Era un om care parca nu era din lumea asta, parca aducea ceva din alta lume, parca era un om venit din cer. Daca-l vedeai, nu mai puteai sa-l uiti. Era inalt, avea parul nu tare negru si umbla imbracat in haine deschise la culoare, albe, albastrui, crem. Si cand te certa, iti placea de el. Te atrageau zambetul lui si vorbele potrivite pe care le spunea pentru grija fiecaruia. <<Io stiu mai mult despre voi, decat stiti voi despre voi>>, zicea parintele cateodata. <<Io vad prin voi pana la al treilea neam.>> Vorbea in pilde si te facea sa te rusinezi de faptele rele. Odata, o femeie i-a spus asa: <<Parinte, fantana ta-i adanca si ciutura noastra nu ajunge la apa>>, si atunci el a inteles ca spune uneori lucruri pe care unii nu le inteleg. Si a inceput sa vorbeasca pe intelesul tuturor, si-a simplificat cuvantul.
I-am spus odata ca mi se par grele viata de calugar, ascultarea, si mi-a raspuns ca: <<Busteanul, cand il aduci din padure, n-are nici o forma, numai dupa multe cioplituri ajunge mobila>>. Altadata, cand i-am marturisit ca sunt bolnav, mai slab, si ca tot am incercari, mi-a zis: <<Bufnita intra mai usor in lemnul scorburos>>.
Ne-a mai povestit parintele ca noi avem mesaje de la Dumnezeu si ca mintea noastra le prinde, daca e buna, daca nu e sanatoasa mintea, daca e neascultatoare, atunci e ca un radio care nu prinde undele din aer, ci huruie numai. Parintele zicea ca sfinti sunt putini si aceia nu se arata si ca smerenia e dulama lui Dumnezeu, adica cine e smerit e imbracat cu Dumnezeu. A facut si minuni parintele, dar oamenii nu-si dadeau seama decat tarziu de asta. Odata, un om s-a dus la parintele si i-a spus ca-l doare capul rau si ca nu mai stie ce sa se faca. <<Sa ma lasi in pace>>, i-ar fi spus parintele, <<ca io nu-s facator de minuni>>, dar cand i-a spus asa, i-a pus mana pe cap si l-a binecuvantat. Omul s-a speriat cand a vazut ca parintele il cearta si a plecat, dar in drum spre casa si-a dat seama ca nu-l mai doare capul. Parintele nu se arata decat la cine credea el ca poate intelege. Nu trebuie facute exagerari niciodata, atunci cand vorbesti despre asemenea lucruri. Cine nu poate intelege lucrarea lui Dumnezeu nu poate intelege nici ceea ce vorbea parintele Arsenie, nici faptele lui. El nu era un om ca oricare altul.
Cand si-a facut chilia aceea sapata in munte, l-a avut ca ajutor pe un om, pe care-l chema Samson. El era barbatul Versaviei, femeia de la bucatarie. <<Mai, Samsoane, hai sa ridicam piatra asta>>, zicea parintele, si arata catre un bolovan mare. <<Parinte, pe asta chiar ca n-o putem ridica>>, zicea Samson, dar cum punea parintele mana pe piatra, parca se ridica singura de la pamant.
Era un om pe care-l chema Ionel, care a ajutat cu multi bani manastirea de la Prislop, si odata parintele i-a spus sa ramana cateva zile la manastire, ca sa aiba mai multa vreme sa povesteasca cu el. S-a invoit Ionel, numai dupa ce parintele l-a asigurat ca va da el un telefon acasa, ca sa nu fie speriata mama lui de intarziere. A doua zi, Ionel l-a ajutat pe parintele la gard si, la un moment dat, parintele a plecat, spunand ca merge la telefon. S-a intors dupa o jumatate de ora, i-a spus lui Ionel ca a vorbit cu mama lui si ca a anuntat-o ca se va intoarce tocmai joi. Problema era ca la manastire nu era nici electricitate, daramite telefon, si ca erau kilometri multi pana in primul sat... Cand a ajuns acasa, Ionel a fost surprins cand mama lui i-a spus: <<Acuma l-am vazut si eu pe parintele tau. Luni, asa, cam pe la zece-unsprezece, mi-a venit asa un somn, m-am culcat si am vazut un om imbracat in haine albe, care mi-a spus sa stau linistita, ca tu esti in loc bun si ca vii acasa numai joi>>. Cu alte cuvinte, parintele putea sa vorbeasca cu oamenii aflati la mare distanta de el.
Ultima oara, l-am vazut pe parintele in anul 1986. Inainte sa ne despartim, mi-a spus niste vorbe pe care le tin minte si acuma: <<Chiar daca te tine cineva in fereastra ca pe o floare, tot trebuie sa plecam din lumea asta. Dumnezeu sa te ajute si sa-l ajuti si tu pe fratele tau>>. Am plecat de acolo si ma tot gandeam pe drum la ce-a vrut parintele sa zica despre fratele meu. Fratele meu era preot, cu ce oare as fi putut eu sa-l ajut? Am ajuns acasa si fratele meu mi-a cerut, intr-adevar, ajutorul. Am inteles atunci, inca o data, ca parintele Arsenie a fost un om deosebit, unul dintr-aceia pe care Dumnezeu ii trimite o data la cateva veacuri, ca sa ne arate calea cea buna. Vorbele sale au fost ca un izvor de intelepciune pentru cei care l-au inteles, asa cum a fost si apa izvorului pe care el l-a facut sa tasneasca din pamant, atunci cand oamenii cu care lucra au cerut apa, fiind insetati. E vorba de izvorul de aici, de la Sambata, unde vin multi bolnavi si iau apa cu speranta vindecarii."
</b>
<b>Pasarelele de lut
Paulina Toanchina s-a nascut la Fagaras, acum 73 de ani. De peste patruzeci de ani locuieste la Sambata de Sus, intr-o casuta cu doua incaperi, care pare luata din povestile cu Sfanta Vineri. In acoperisul tuguiat al casei este o ferestruica pe care intra si ies pisici de toate culorile, si mai mari, si mai mici. "Cu ele imi tin de urat", zice matusa Paulina, "ca traiesc aici singura, la marginea padurii, cumpar cate o oala de 6 litri de lapte si-mi ajunge pentru trei zile, si mie, si lor." Ma cheama in casa, si-n chilia ei incalzita de un cuptor mare, ne povesteste cum l-a cunoscut pe parintele Arsenie, dupa ce ne arata mai intai iconele de pe pereti si, intre ele, fotografia "sfantului".
"Eram copila cand am venit cu parintii mei aici, la Sambata, la predicile parintelui. Aveam cam 11-12 ani. La toate marile sarbatori, veneam sa-l auzim. Erau mii de oameni care veneau sa-l vada si sa-l asculte. Umblau dupa el ca dupa Mantuitorul. Era lucru mare ce se petrecea atunci. Parintele nu ne dadea voie noua, copiilor, sa stam cu oamenii mari, atunci cand vorbea dansul. Ne trimitea pe toti copiii la lacuri, sa ne jucam acolo si, dupa ce termina predica pentru oameni, venea la noi si ne povestea despre Iisus, cand era El copil. Tin minte cum ne-a spus odata istoria lui Iosif, care facea un dulap intr-o firida, pentru un evreu. S-a necajit Iosif cand a vazut dulapul asa mic si i-a spus evreului sa traga de dulap, uite asa: <<Zmac!>>. Si cand a zis Parintele <<zmac!>>, noi, toti copiii care eram in jurul lui, am inceput sa radem. Altadata, ne-a povestit cum Iisus se juca facandu-si pasarele de lut pe care le punea la soare sa se usuce. Iuda, rautacios, a venit si a vrut sa-i calce pasarelele si atunci Iisus a facut un semn si ele si-au luat zborul. Odata, eram tare curioasa sa aud si eu ce le spune oamenilor mari, de nu ne lasa si pe noi sa ascultam, si m-am ascuns intre oameni, dar parintele nu si-a inceput predica pana cand nu a venit, s-a plimbat printre ei si m-a gasit. S-a uitat bland la mine si, inainte sa ma trimita la ceilalti copii, la lacuri, mi-a spus: <<Eu vreau sa va crut pe voi, copiii, de aceea va trimit acolo, ca sa nu auda urechile voastre cate rele sunt pe lume>>.
Eu cred ca a fost un trimis al lui Dumnezeu parintele, eu cred ca el avea chemare inca din pantecele mamei lui. El a fost aici, la Sambata, ca o trambita a credintei. La Draganescu, la Sinaia, la Prislop si pe unde a mai umblat dansul, n-a mai facut ce a facut aici. Dintr-o privire iti cunostea necazul si iti dadea o pace sufleteasca, daca stateai de vorba cu el. El iti spunea si ce are sa se intample cu tine, si ce spunea, aia se intampla... Tin minte niste vorbe de-ale lui, pe care le-a spus cand am fost la Draganescu: <<Clatinati vorba in minte de noua ori si numai a zecea oara o spuneti!>>.
Picturile din biserica de la Draganescu sunt tare frumoase. Si cand cineva l-a laudat pentru pictura aceea, dansul a zis ca l-a pictat pe Iisus, asa cum l-a vazut. Daca vezi mata Invierea pictata de el, zici ca Iisus e ca mirele iesit din camara. Parintele a fost un om cum nu cred ca am sa mai cunosc in viata asta", mai spune matusa Paulina, inainte sa spele graul pentru coliva pe care o pregatea de Sf. Ecaterina.
Am lasat-o inconjurata de pisici, in curtea aceea rupta din poveste, in care frigul n-a reusit sa arda inca toate tufanicile.
</b><b>Crucea de pe stejar
Parasesc Sambata de Sus, alungata de viscol si de ninsoarea care parca nu mai vrea sa se opreasca. Peste crestele Fagarasilor a coborat o pacla cenusie, rece si neprietenoasa. In Sambata de Jos trebuie sa ma opresc, sa curat de zapada indicatorul de pe marginea soselei, ca sa stiu pe unde s-o iau. Nu se mai vede la doi pasi si nu stiu daca am sa reusesc sa mai ajung la soseaua nationala.
Imi vine in ajutor un om trecut de 60 de ani, care-mi ureaza - dupa ce-am reusit sa pornesc masina - sa am credinta, "ca asa zicea si parintele Arsenie". Cand aud numele parintelui, opresc din nou si, cu riscul de a ramane in zapada care crestea vazand cu ochii, cobor si-l rog pe nea Vasile Socaciu sa-mi spuna ce stie despre parintele Arsenie. Omul se uita mai intai ciudat la mine si apoi imi spune ca l-a vazut adeseori, cand a mers cu altii din sat la Draganescu, langa Bucuresti. "Parintele a fost un om mare, predicile lui erau numai spre indreptarea oamenilor. Daca te duceai la el cu vreun necaz, stia sa te lamureasca. Era greu sa ajungi sa vorbesti cu el, erau sute de oameni care asteptau. Mergeam cu trenul mai multi de aici si pe tren povesteam numai de minunile pe care le facea parintele. Am auzit ca pe-acolo, pe unde l-au dus, pe la Canal, prin alte locuri, si-ar fi batut joc de el si l-ar fi tuns. Eu l-am intrebat odata de ce nu se intoarce la Sambata, unde oamenii il iubesc asa tare. Dar el mi-a zis ca nu-i dupa voia lui. Parintele tot al nostru ramane, ca aici si-a facut el lucrarea, la manastirea noastra."
Nea Vasile ma ajuta sa ies din nameti si ma sfatuieste sa n-o iau pe la Persani, ca acolo drumu-i blocat deja de zapada. Pornesc greu, cu indoiala. Nu e nimeni pe drum, parca satul este pustiu. La o rascruce, de unde porneste drumul spre Toderita, cum ghicesc dupa ce curat iarasi borna kilometrica de zapada, se apropie un om care ma roaga sa-l iau pana la Fagaras, de unde trebuie sa cumpere urgent niste medicamente.
Alexandru Turean, asa-l cheama, imi povesteste despre parintele Arsenie, pe care l-a cunoscut de cand era flacau. Inainte sa se insoare, Alexandru s-a dus la parintele cu o fotografie a prietenei lui si l-a intrebat daca el crede ca-i va fi o sotie buna. Parintele s-a uitat la chipul fetei si l-a sfatuit sa nu se insoare cu ea, caci ii va aduce necazuri. L-a ascultat Alexandru, pentru ca era convins de darul parintelui, dintr-o zi anume, in care a vazut el cu ochii lui urmatoarea intamplare: "Eram un grup mare de oameni in tren si ne duceam la Bucuresti, ca sa-l vedem pe parintele. De noi se tot tinea un tigan care parea tare necajit. Am intrat cu el in vorba si am aflat ca si el se duce la parintele Arsenie, sa-i ceara sfatul, pentru ca are un copil tare bolnav. Oamenii au inceput sa rada de el si l-au luat peste picior, zicandu-i ca n-o sa-l asculte parintele tocmai pe el. <<Macar sa dau mana cu el>>, a zis tiganul si s-a retras intr-un colt al vagonului.
Cand au ajuns la parintele Arsenie, acesta s-a uitat prin multime si primul ins pe care l-a chemat la el, inainte de a sta cu cineva de vorba, a fost tiganul, si a dat mana cu el in fata noastra, a tuturor, adica a implinit exact dorinta pe care o avea bietul om.
Tatal meu mi-a povestit ca a fost trimis pe front si, inainte de a pleca recrutii, parintele a venit la ei si le-a tinut o predica. Apoi, pe rand, ei au trecut prin fata lui. Pe unii ii binecuvanta cu semnul crucii facut deasupra capului, altora le dadea crucea s-o sarute. Tata a vrut si el sa sarute crucea, dar parintele nu l-a lasat, i-a spus ca cei care au avut de sarutat crucea nu se vor mai intoarce din razboi, si asa a fost. Acum cativa ani, l-am luat pe Constantin, baietelul meu, l-am dus la Prislop, la mormantul parintelui, si i-am aratat si lui crucea care a aparut in trunchiul copacului de langa mormant. I-am povestit de parintele si a ramas tare uimit cand a vazut cata lume vine acolo. Ne-am asezat pe iarba sa mancam si am povestit fiecare cate o intamplare cu parintele. Parintele Arsenie a fost un om deosebit si eu nu cred ca este in Sambata om care sa nu se fi dus macar o data la el, sa ceara sfat. Dumnezeu ni l-a trimis noua si trebuie sa-i purtam de grija pomenirii, macar in fiecare sfarsit de noiembrie, ca atunci s-a stins din viata."
Alexandru Turean a ramas la Fagaras sa cumpere medicamente, crestele muntilor nu se mai vad de mult, in fata mea e doar drumul alb, nesfarsit, frigul, oboseala. Imi mai tin de urat doar vorbele parintelui Arsenie, spuse studentilor, in predicile de acum mai bine de 50 de ani: "Cu cat ni se intampla mai grele si ni se da si timp in ele, cu atat sa avem convingerea ca Dumnezeu este cu noi si ne poarta de grija si de mantuire. Ca atare, nu avem nicidecum dreptul sa dam vina pe nimeni de ce ni se intampla, ce ni se intampla".Otilia Teposu