Paul Schuster-Stein</b><b>"Le urez cititorilor dvs. sa intampine acest Craciun cu speranta si cu un gand bun pentru stramosi"
Nascut intr-un sat sasesc din Ardeal - Dacia, Paul Schuster-Stein si-a parasit demult locul copilariei, dar nu si amintirile care il leaga de el. Si pentru ca a vrut ca ele sa-i fie la indemana, le-a transformat in fotografii, pe care le-a etalat intr-o expozitie. Ferestre deschise spre o lume care a disparut, imaginile lui sunt o calatorie nostalgica, un album din care astazi personajele au fugit. Ce bine ca uitarea se impiedica, cateodata, in memoria unui aparat de fotografiat!
- D-le Schuster, sa continuam calatoria in trecut, inceputa in expozitia dvs. Fotografiile sunt superbe, dar ceva lipseste totusi din ele. Ceva pe care memoria peliculei nu il poate inregistra: sufletul! Sufletul unui sat sasesc din Ardeal. Ati putea sa vorbiti despre el?
- Pe vremea copilariei mele, populatia satului era formata jumatate din sasi, jumatate din romani. Dacia (numele german al satului este Stein) era, deci, un sat cu suflete diferite, dar oamenii se intelegeau intre ei, era liniste, pace, n-au fost niciodata, dar niciodata dusmanii intre noi. Romanii erau mai "poeti", comunitatea sasesca era condusa, insa, dupa niste reguli extrem de stricte, totul era foarte bine organizat, fiecare om avea rostul lui. Nimeni nu se simtea de prisos. Simteai ca faci parte dintr-o comunitate. Fiecare strada era o asa-numita "Nachbarschaft", adica o "vecinatate". Cel mai in varsta gospodar de pe strada era ales in functia de sef, de "tata de vecinatate". In fiecare an se alegea un alt sef, asa ca fiecaruia ii venea randul sa fie conducator, sa aiba anumite responsabilitati in cadrul comunitatii. Era obligatoriu ca acesti lideri ai comunitatii sa fie foarte activi, ei erau cei care mobilizau comunitatea in situatii speciale, in caz de deces, de nunta, in caz de incendii, oricand era necesara prezenta tuturor. Ei erau in acelasi timp un exemplu pentru toti. Revenind la ideea de suflet (atat de draga lui Blaga, care mi-a fost prieten si indrumator), sufletul sasesc al comunitatii tresarea mai ales la valorile colective. Exista un spirit colectiv,comunitar, democratic eficient, exista o educatie reciproca permanenta, exista o intrecere loiala intre vecinatati. Minciuna si invidia nu erau alimentate, erau socotite cele mai rele pacate intr-o comunitate. Iar harnicia era cea mai mare mandrie. Se faceau anual expozitii de animale si alte produse agricole si erau incurajati cei care aveau rezultate frumoase. In acest spirit al ordinii si al cinstei erau crescuti si copiii, care inca din primii ani erau prinsi in scoli confesionale, pe langa biserici, si in "fratii", care se numeau "Bruderschaft" pentru baieti si "Schwesterschaft" pentru fete. In aceste fratii, copiii invatau, pana la 14 ani, regulile de comportare civilizata in comunitate. Cu toate napastele care au trecut peste noi, ce nu ni s-a luat niciodata a fost scoala si biserica. Am putut intotdeauna sa invatam in limba materna, ceea ce a contribuit mult la pastrarea traditiilor noastre. Un moment important pentru oricine era Comuniunea, Confirmarea, cand la biserica, in prezenta parintilor, a bunicilor, a neamurilor apropiate, imbracat in haine de sarbatoare, copilul intra simbolic in randul adultilor. Se spunea despre Confirmare ca e ziua in care "descalti pantofii de copil si ii iei pe cei de adult". Era un eveniment deosebit si simteai greutatea lui. Intr-adevar, in zilele acelea, cand portile bisericii se deschideau ca sa primeasca sirurile de baieti si de fete, imbracati in frumoasele lor costume din matase si catifea, sufletul satului era si el prezent in fata altarului, rugandu-se laolalta cu oamenii.
- Viata sasilor din Ardeal n-a semanat cu o lunga zi de duminica. Au existat multe momente de cumpana, multe drame, despre care generatiile de astazi stiu destul de putin. Un asemenea moment l-a reprezentat deportarea, exodul sasilor spre minele din Siberia si Urali. Ati trait acele imprejurari? Cum au reactionat vecinii dvs. de sat, romanii?
- Deportarile au inceput in anul 1945. Au fost luate femeile intre 18 si 30 de ani si barbatii intre 17 si 45. Tata a fost luat mai intai la munca fortata si-a ajuns pana in Donbas, apoi l-au luat si pe fratele meu mai mare, pe Andreas, care avea doar 17 ani. I-au luat in luna februarie. Am fugit dupa el cativa kilometri, ca sa-i duc manusile pe care le uitase acasa. Plecarea lor a insemnat inceputul unei perioade foarte grele pentru cei care am ramas in sat - bunica, mama, eu si fratele meu, Michael (sau Mihai, cum il stie lumea in sat). Ne-au fost luate toate animalele, pamanturile, nu mai aveam nimic. Am avut una dintre cele mai asezate si mai bogate gospodarii din sat, pentru ca am fost invatati sa muncim toti, fiecare dupa puterile lui. Numai in anul 1944, tata a predat peste 11 tone de sfecla, si asta pentru ca a chibzuit totul cu mare atentie, nimic nu a fost lasat de izbeliste. Am crescut intr-o familie in care exista un adevarat cult al muncii, o familie de protestanti, care nu s-a avantat niciodata in politica, dar care a vazut in munca adevarata bogatie. Inca de copii, am lucrat cot la cot cu parintii nostri, si eu, si fratii mei. Asa ca, atunci cand ne-am dat sema ca am ramas fara nimic, in ciuda tuturor greutatilor, n-am ajuns la disperare, am avut intelepciunea sa acceptam soarta, gandindu-ne ca toate de la Dumnezeu vin si ca numai munca ne va salva. Anii care au urmat dupa luarea tatii au fost foarte secetosi - anii "46, "47, "48 - au fost ani de mare criza pentru toata lumea. Ne-am ajutat cu vecinii, romani, sasi, nu conta de ce neam eram. M-au impresionat cuvintele preotului ortodox Dumbrava din comuna invecinata, Jibert, care a asistat la momentul in care sasii au fost escortati pana la Rupea. Cu lacrimi in ochi a strigat: "De ce-i duce doar pe ei? Si ei sunt crestini, ca noi!". Ne-au luat si ultima vaca, pe Kati, care dadea pana la 24 de litri de lapte pe zi. Vaca a rupt lantul si a fugit inapoi acasa. Bunica mea a trebuit sa o mulga si abia apoi au reusit, mai mult cu forta, sa o scoata din curte. Acela a fost un moment tare greu, practic ne-a fost luata si ultima sursa de hrana. Ne-am pus pe munca toti, cati am ramas acasa. Fratele meu, Michael, desi n-avea nici 15 ani, a luat in grija gospodaria, eu m-am angajat ca zilier pe launii si altii, la sapat, si pe banii castigati am putut sa luam in arenda un teren pe care am inceput sa-l cultivam cu ce ne trebuia. In doi ani de zile, am reusit sa cumparam, pe rand, doua vaci, dar pentru ca era seceta mare si noi n-aveam teren mult, le-am hranit cu frunze de salcam si de stejar. In perioada aceea, am primit si prima carte postala de la fratele Andreas. Ne scria din lagarul rusesc in care se afla, sa nu ne pierdem speranta. M-am gandit atunci ca, daca el poate sa scrie asa ceva, cine stie in ce conditii, atunci e obligatoriu ca si noi, cei ramasi acasa, sa facem tot ce putem ca sa razbim. Aveam o broderie pe perete, facuta de mama, care spunea acelasi lucru: "In aceste timpuri foarte grele, ne-a ramas o singura consolare - speranta". In anul 1948, a mai venit o napasta pe capul nostru. S-a dat o dispozitie prin care se cerea ca toti tinerii sa plece pe santierele de constructii din tara. Erau doua mari santiere regionale, unul la Agnita-Botorca, celalalt la Caciulata-Lupsa. S-au facut atunci lucrari de amenajare a cursului Oltului si s-au construit drumuri, poduri si ziduri de aparare impotriva inundatiilor. Fratele meu, Michael, a luat atunci o hotarare eroica. A refuzat sa plece pe santier, pentru ca asta ar fi insemnat pierderea recoltei din acel an. Mama si bunica n-ar fi facut fata singure. Mihai s-a dus de cu noapte la seceris si, atunci cand a fost cautat, ca sa salvam oarecum situatia, cu complicitatea primarului, m-am prezentat eu la munca in locul lui, si asa am ajuns sa fiu cel mai tanar brigadier de pe santierele de munca din acei ani: avem numai 14 ani si jumatate. Cand s-a intors tata, in august 1949, am refacut rapid gospodaria, caci s-a apucat sa lucreze ca dulgher, ca lemnar pe la unii si altii. Era si rotar, facea roti de caruta. Se pricepea aproape la orice. Nevoia l-a invatat sa se descurce in orice imprejurare. Ne-am ajutat unii pe altii si am razbit.
- Emigrarea sasilor, dupa 1989, le-a indurerat inima mai ales romanilor ardeleni, cu care au convietuit in pace si buna intelegere sute de ani. Va pun o intrebare idealista: credeti ca ar fi posibila o revenire a celor plecati?
- Nimeni nu pleaca de drag din casa lui. Mie mi-a plecat intreaga familie, si fratii, si propriii mei copii, si cred ca e normala dorinta lor de a pleca acolo unde munca este mai bine platita. Eu n-am putut pleca. Sunt legat de pamantul acesta, mai mult decat am crezut chiar eu la un moment dat. Si, mai mult decat atat, aici am inceput sa materializez crezul meu de-o viata si nu pot sa abandonez ceea ce am realizat pana in acest moment. Sunt convins ca, daca am reusit sa traim in buna intelegere in conditiile vitrege din trecut, suntem datori acum, in conditii democratice, de libertate, sa facem ceva mai mult pentru adevarata societate civila. Multi s-ar intoarce aici, daca ar exista o mai mare siguranta si securitate in economie, in legislatie, in viata sociala. Degeaba ai legi frumoase, daca nu le aplici. Oricum, cei care au plecat pastreaza legatura cu cei care au ramas: de sarbatori, cei mai multi se intorc la rude, la prieteni. Vin in excursii, in concedii, aduc si alti cunoscuti de-ai lor. Exista, cu alte cuvinte, comunicare intre ei si noi. E important sa tinem legatura si sa o consolidam. De asemenea, nu trebuie sa lasam sa se piarda nimic din ceea ce au creat comunitatile sasesti. Ministerul Turismului, Ministerul Culturii trebuie sa se implice mai mult in salvarea monumentelor sasesti, a cetatilor sasesti din Ardeal - minunate unicate spirituale si arhitectonice. Sunt multe cetati aflate sub patronajul Unesco, si nici macar nu sunt trecute pe harta sau nu exista indicatoare rutiere, pentru ca cei care vor sa le vada sa stie pe unde s-o ia. In cele mai multe localitati din Ardeal au mai ramas doar cateva familii de sasi, in Dacia mai sunt vreo trei-patru. E trist ca, o data cu plecarea lor, s-au pierdut multe obiceiuri si multe sarbatori. Nu e suficient sa asteptam sa vina bani din afara. La urma urmei, e vorba de un patrimoniu comun romanilor si sasilor. Convietuirea sasilor cu romanii a fost benefica pentru amandoua comunitatile, am invatat unii de la altii. Multi ne-au invidiat pentru ceea ce faceam, dar si mai multi ne-au imitat.
- Se apropie sarbatorile Craciunului, cu zapezile si colindele lor. Nu vi se face dor, cateodata, de iernile de demult? Nu doriti sa refaceti Craciunul de altadata? Sasii au plecat, dar satul lor ii asteapta sa se intoarca, macar in seara cand in dreptul ferestrelor se aprind primele lumanari.
- Oh, ar fi cel mai frumos Craciun, daca ar putea veni si copiii mei acasa. S-ar continua astfel traditia familiei noastre, care cerea ca in ziua Craciunului sa fim cu totii, impreuna. Pe vremuri, cu patru duminici inainte de Craciun, in fiecare casa se pregatea coroana de Advent, pe care erau puse patru lumanari. In fiecare duminica, pana la Craciun, se aprindea cate o lumanare, care simboliza unirea familiei in aceasta perioada. Sarbatoarea Craciunului incepea intotdeauna cu slujba la biserica. Toata copilaria mea am fost marcat de emotie, cand ma gandeam la Craciun, pentru ca este cea mai frumoasa sarbatoare a familiei si pentru ca eram intotdeauna ales sa spun o poezie religioasa in biserica, dupa terminarea slujbei, atunci cand se imparteau darurile pentru copii. Chiar si in cei mai tristi ani, cand tata si fratele meu au fost deportati, mentinerea tuturor traditiilor de Craciun a fost pentru familia mea o forma de rezistenta in fata vremurilor potrivnice. Le urez tuturor cititorilor dvs. sa intampine acest Craciun cu speranta si cu un gand bun pentru stramosi, pentru ca lantul, din care si noi suntem doar o veriga, sa nu se intrerupa.Otilia Teposu