Romania Necunoscuta
Cautatorii de chihlimbar- Intr-un sat de pe Valea Buzaului, nalucirile ambrei ii fac pe oameni sa viseze comori -
Dumitru Barzoiu din satul Colti a tinut toata viata deasupra inimii o bucata de chihlimbar: mare cat o palma, neteda, subtiata de zecile de ani cat o purtase cusuta in buzunarul de la piept al vestei. Se lauda tuturor ca asta-i a doua lui inima. Uneori, privea prin ea soarele, bucurandu-se de lumea care a putut sa incapa in roca portocalie si stralucitoare, strigand in gura mare ca numai farama asta de chihlimbar il mai tine in viata. Fusese grav bolnav de inima si, zicea el, piatra il vindecase. Acest lucru il putea dovedi oricui foarte usor: daca n-o purta o singura zi, din nou incepea sa se simta rau, ba chiar facuse si cateva infarcte. Cand a murit, ambra (denumirea in araba veche a chihlimbarului) de deasupra inimii lui ajunsese de subtirimea unei foite. Iar o data cu Dumitru Barzoiu, a murit si ultima, mare generatie de cautatori de chihlimbar din Coltii Buzaului.
Si totusi, oamenii de aici inca mai cred in chihlimbar, in virtutile lui tamaduitoare. Dintotdeauna, ei s-au tratat cu pulbere de ambra de boli ale plamanilor, inimii si rinichilor, au purtat-o la gat nu neaparat ca amuleta aducatoare de noroc, cat mai ales pentru ca piatra ii vindeca "de glanda". Atingerea de fiecare zi a chihlimbarului pe piele, in cosul pieptului, are pentru ei puterea unei calde binecuvantari dumnezeiesti. Batranii i-au spus "piatra sanatatii".
Piatra soarelui
"Nu-nteleg ce are Dumnezeu cu voi", le-a zis odata coltenilor un "mai-mare" de la partid, "ca nici piatra nu va ajuta..." Intr-adevar, aici chiar si piatra din albia paraiasului Colti, ce strabate satul dintr-o parte in cealalta, e atat de mica, subtire si sfaramicioasa, ca n-ai ce face cu ea. Si totusi, oamenii s-au incapatanat s-o foloseasca din abundenta, amagindu-se ca e gratis si la indemana fiecaruia. Astazi, o vezi peste tot. Ulitele foarte inguste, prin care abia incape un automobil, sunt zagazuite de ziduri inalte din piatra maronie de rau peste care se inalta gardurile si casele. Dar piatra care ii facea sa viseze pe locuitorii din Colti era mai greu de gasit. Dupa ploile mari, cand apele dezveleau pamantul, neamuri intregi - de la mosnegi la copii - rascoleau valea insufletiti de gandul ca in maluri vor intrezari sclipirea cea rosiatica. De multe ori nu gaseau nimic si aduceau acasa tot tone de piatra proasta, cu care isi faceau temelii de casa si gard. "Daca nici piatra nu ne-ajuta, haideti sa facem barem un muzeu al chihlimbarului, s-avem si noi o <<mandrete>> a noastra", si-au spus atunci coltenii, in frunte cu inimosii profesori Dumitru si Viorica Nica. Astazi, la Colti exista singura colectie de chihlimbar din Romania si una dintre cele mai frumoase din lume (sectie a Muzeului Judetean Buzau), careia, din obisnuinta, vizitatorii au ajuns sa-i spuna "Muzeul chihlimbarului". Fala colectiei, o piatra de 1,857 kg, a fost gasita intamplator de un localnic, pe nume Coman Ioan (traieste si astazi), in timp ce cauta piatra de rau. Cea mai mare bucata de chihlimbar din lume, cantarind 4 kg, a fost descoperita tot la Colti si in aceleasi circumstante. Asezarea a aparut pe la 1509, dar la 1578 Colti-ul devine sat manastiresc, atunci cand Doamna Neaga da danie schitului Alunis din apropiere o mosie nemaipomenit de bogata. Asta intrucat, asa cum spun documentele, "pe mosie se aflau multe cioburi de chihlimbar".
Altminteri, chiar cuvantul acesta, "noroc", are la Colti alte intelesuri. E ceva mult mai complicat decat credem noi, orasenii. Nu de mult - in perioada regala, inclusiv pana la Carol al Ii-lea -, chihlimbarul era mai scump decat orice bogatie de pe pamant. Mai scump decat aurul, chiar si decat diamantul. Se credea ca in el se ascunde ceva magic si aristocratic, drept care nu-l vedeai decat la gaturile si urechile printeselor si reginelor. Acest lucru se datora, poate, si vechimii sale geologice: nici o farama din aceasta rasina nobila nu poate fi mai noua de 30 de milioane de ani. La curtile regale i se spunea "piatra soarelui".
Pe ulitele din Colti, batrane garbovite coboara din munti. Abia mai pot cara poverile grele de vreascuri, pe care si le-au legat cu sfoara de dupa umeri. Imagini obisnuite acum, la inceput de iarna. Multe dintre femeile in varsta inca mai poarta cercei mari, de chihlimbar negru-verzui: "rumanitul" (chihlimbar romanesc), o specie unica, cea mai pretiosa din lume, ce nu se gaseste decat in partile Buzaului. Fiecare doreste sa-l poarte cu sine. Unele il ascund la piept, sub camesile de borangic, avand credinta ca in el s-a strans o farama din puterea lui Dumnezeu. Ca apara de rele si ca poarta noroc. Nu se poate oficia vreun botez in sat, daca-n sfanta cristelnita n-au fost aruncate macar cateva aschii de chihlimbar, pentru ca pruncului "sa-i fie cu noroc". Copiii puneau piatra spre lumina, minunandu-se de gazele acelea necunoscute prinse in ea, insecte ce nu mai traiesc astazi pe pamant.
Una dintre femei, pe nume Elisabeta, se ofera zambind sa-mi vanda cerceii "de la mama", daca-i aduc la poarta o caruta de fag uscat. Nu e singura. Cu oricine ai taifasui prin sat, iti va marturisi cu tristete ca, din stramosi, chihlimbarului i s-a spus aici doar intr-un singur fel: "piatra saracului". Mai intai, pentru ca de pe urma lui nu s-a imbogatit nimeni. "Toti cautatorii de chihlimbar au murit saraci" - vorba asta s-a preschimbat aici in zicala. Apoi, fiindca a fost mereu ultima speranta a taranului sarac, ajuns la capatul puterilor. Cand nu mai aveau nici un ban, oamenii isi luau lumea in cap si dispareau cu saptamanile in sihastriile muntilor, plangand de fericire daca aflau fie si o bobita. Fiecare "isi cauta rostul". Straturile de chihlimbar poarta denumirea de "rosturi". Inguste de numai cateva palme, sarace si atat de imprevizibile ca nici o stiinta din lume n-a izbutit pana azi sa te faca sa le gasesti mai usor. Poti sapa zeci de metri, poti cauta ani intregi, fara sa gasesti nimic. Nici un indiciu nu te indruma. Oamenii ciocaneau muntele bucata cu bucata, voind sa ghiceasca din miile de falii ale stancilor tocmai pe aceea in care s-a strecurat chihlimbarul. La inceput de secol, cu un ciob de ambra iti puteai cumpara o pereche de boi frumosi.
Multe locuri din apropierea satului se cheama chiar asa: "Piatra Chihlimbarului", "La Chihlimbar", "In Chihlimbar"... Numai ce-l auzeai pe cate unul strigand: "Asta-i rost de chihlimbar!", si toti se puneau pe sapat. "Mai avem cativa metri si-l auzim tipand!", zicea un altul, infierbantat, infigand cu sete tarnacopul in peretele tare. Oamenii sunt convinsi si astazi ca, atunci cand il atingi pentru prima data, chihlimbarul produce un sunet strident, asemenea unui tipat de om.
</b><b>Ultimul cautator
Dar si norocul ii alege pe oameni. Nu oricine gaseste miezul galben de ambra. Dibacia cautarii chihlimbarului s-a transmis in sange, in anumite neamuri renumite de "rostari", oameni care pur si simplu "il simt" sub pamant. Acum o jumatate de secol, traiau sute, erau pline paraiele de ei. Astazi, au ramas numai cinci: fratii Ovidiu si Gheorghe Cristian, Dragomir Stan, Gheorghe Carabus si mai tanarul Petre Carabus. Acestia sunt, de altfel, singurii care se pricep sa slefuiasca si sa taie chihlimbarul la polizorul cu "piatra lucie", sa-l preschimbe in podoaba. Dar, dintre toti, nimeni nu se poate asemui cu Ovidiu Cristian din Coltii de Sus, cel care stie sa-l gaseasca si noaptea, la lumina lunii. Mai ieri i s-a betegit un picior si batranul moare de ciuda ca, pentru o vreme, nu va mai putea urca coclaurile doar de el stiute. Are 82 de ani si este sarac lipit. Sta pe o bancuta, in fata gardului de leaturi, si-i place s-o urmareasca dragastos pe mai tanara lui sotie, cum deretica prin ograda. Priveste garla si muntii si-i pare rau. "Parca nu mai vin garlilii mari, ca altadata... Aci, in fata casei, pe drumul p"unde-ai venit mata, am gasit odata o bucatica cat mana, de sapte sute de grame. O zvarlise garla afara, pe mal. Era rostu" tocma" colea, dedesubt, in fundul izvorului astuia. Nu era imbracatura asta de padure pe munti, il gaseam asa, umbland pe muchii..." Fiecare vorba o scoate cu un mare chin, dupa obositoare chibzuieli. Si pielea fetei sale are parca ceva din luciul pietrei. Un chip neschimbator, cu riduri fixate parca pe vecie, o voce mai degraba rece, impacata cu sufletul. Se invioreaza abia cand il intreb de ce el a gasit atat chihlimbar, iar altii n-au putut gasi nimic, niciodata. "Pentru ca-s seci si nenorocosi, de-asta. Daca esti om dusmanos si zici: <<Ia sa ma duc si eu pe furis acolo, unde-a sapat ala>>, n-o sa gasesti nimic. Omul cel sec nu vede chihlimbarul, calca pe el. Trece p"anga el. Eu m-am invatat cu dansul de mic, de pe la 12 ani. Umblam cu vitele pe coastele astea si-l gaseam pe poteca. Il gaseam in locurile mele, la Baciu, Coteasa, pe malul lui Boscornea, peste munte, la Intunericu, la Fata Burii sau la Danciulescu, unde s-a scos chihlimbar mult inainte. Muntele nu era asa-mpadurit ca acuma. Il cautase pe la inceputul secolului unu" Grigorescu, domn mare de la Bucuresti, care a facut aici minele. Eu l-am apucat pana prin "37, dar tata l-a cunoscut bine. Strasnic om..."
Minele lui Dumitru Grigorescu
Cu adevarat, inginerul Dumitru Grigorescu, originar din Buzau, a ramas in amintirile localnicilor drept omul cel mai impatimit dupa chihlimbar din cati au fost vreodata. Si-a parasit casa si nevasta la Bucuresti, si-a investit toata averea pana la ultimul ban in deschiderea unor mine aici, in locul unde a hotarat sa ramana pana la moarte. La inceput, oamenii l-au privit pe sub sprancene. "Ce cauta coconasu" asta ferchezuit pe-aici? Auzi idee, mina de chihlimbar...", pufneau cautatorii batrani, izbind cu opinca in podeaua carciumii. Unii isi amintesc cum a intrat el in sat, in primavara lui 1927. Imbracat intr-un costum alb, stralucitor, cu o cravata subtire si palarie cu boruri largi, avea o infatisare delicata, mai curand firava. Pasea incet printre mitoasele si caciulile ciobanesti, ii intreba sfios daca nu stiu o casa cu chirie. Apoi, a inspectat locurile, a luat in arenda unele terenuri si s-a pus pe treaba. In doar cativa ani, i-a tocmit in minele sale cu lefuri regesti pe toti marii rostari din zona. Trebuie spus ca de obicei chihlimbarul apare pe plajele marii, mai cu seama ale Marii Baltice. Colti-ul e singurul loc din lume de unde s-a exploatat in galerie. Meritul ii apartine pe deplin lui Dumitru Grigorescu, primul roman care s-a incumetat sa extraga chihlimbar in cantitati mari si dupa metode industriale. Angajatii sai cautau chihlimbarul peste tot: in galeriile intunecate, dar si la suprafata, coborand navoade de plasa in torentii noroiosi ai paraielor, cercetand cu grija fiecare roca. In fiecare zi, la atelierele din Colti si Poiana Sibiciului, erau aduse cosuri pline cu piatra binecuvantata. In anul 1927, din minele Coltilor s-au extras nu mai putin de 158 de kilograme de chihlimbar, iar in 1932, inginerul roman a avut la Paris o expozitie care a uimit lumea intreaga. Acolo, el i-a oferit personal reginei Angliei un medalion in care erau conservate insecte. Celebra pipa a lui Stalin a fost facuta din chihlimbarul aceluiasi Dumitru Grigorescu. A fost, fara indoiala, epoca de varf a chihlimbarului romanesc. Desi in 1937 minele de la Colti au dat faliment, pana prin 1944, taranii s-au tot bagat in galeriile darapanate si au mai gasit inca sute de kilograme. La 1948, toate au fost inchise, interzicandu-se oficial si definitiv extragerea chihlimbarului in Romania.
</b><b>"Il gaseam seara, cu lanterna"
"A murit sarantoc si nenorocit ingineru" nostru...", continua Ovidiu Cristian, urcandu-si privirea pe firul paraului si al povestii. "In ultimii ani, pana sa moara, ajunsese zdrentaros ca vai de el. A venit boier si a murit parlit. Asa se intampla: niciodata nu te-mbogatesti din chihlimbar. Il dai cu de-amanuntul si nu-l gasesti mereu. Si cand il gasesti mult, sigur vine odata cu el o nenorocire. Cand eram eu copil, chihlimbarul era scump, da" si banii erau scumpi. Am strans odata trei chile jumatate si mama mi l-a luat. L-a dat la un boier aici pe vale, numit Grecu si-a zis ca din bani imi ia si mie un acordeon. Nu mi-a luat nimic. I-a cheltuit tata, zicand ca-s vremuri grele. Dupa aia, am gasit mai mult. Chiar aci, unde-i casa aia, a fost un vecin, nea" Teodor Marin, care prelucra chihlimbar. Minuni facea din roata polizorului, da" nu dadea la nimeni mestesugu". Avea camera lui acolo, unde nu intra nici unul sa-l vada. Nu ne da voie. Era tot flacau, da" mai tomnatec ca toti. Eu ii pazeam caprele babei si toata ziua ciocarteam prin curte c-un briceag. Erau doua capre. Intr-o zi, m-am dus pe la el sa ascut briceagu" si m-am uitat cum face, cum drege. L-am prins! Ma marisem si eu, trecusem de saispe ani si tot ma duceam pe la el. Nu se mai ferea de mine. Facea inele, cercei, verighete, margele, medalioane, tigarete si ce facea el am facut si eu. M-am luat cu chihlimbarul si mi-am format ochiu" sa-l gasesc. Ma uitam in mal si erau niste locuri cu un carbune argintiu foarte fin si asa, incretit. Dedesubt era rostul si-n jurul rostului era si piatra lucie. Muntele-mi dadea totul. De multe ori, ma cauta chihlimbaru" pe mine. Mi-aduc aminte ca pazeam oile la Intunericu si-aveam o oaie pe care-o chema Ciopila. Oaia s-o indepartat din turma si numa" ce-o aud rontainda. Eu ciocarteam langa foc, sa fac un bat. Zic: ce dracu" rontaie asta aicea? Strig: <<Ciopilo, ce faci?>>. Ea - nimic. Crantaia mai departe. M-am uitat si-am vazut ca-i ceva cam galbui, credeam ca-i o bucata de mamaliga. Cand colo, ce sa vezi? Un bolovan de chihlimbar de juma" de chil, intelegi mata? Se cunostea unde a ros oaia cu dintii. Si-atunci, m-am minunat si mi-a parut bine ca uite, dom"le, si-un animal trage cu dintii la chihlimbar. Altadata, il gaseam si noaptea, cu lanterna. Veneam de la Nucu, dupa ce m-amcasatorit cu femeia asta pe care-o am si acum (strange din ochi, de parca ar vrea sa-mi spuna "o femeie pe cinste, nu?") si cum treceam eu pe Valea Strambei, pe la Crucea lui Tulbureanu, vad doua bucati lucind in lumina lunii. Una mare, una mica. Chihlimbar rosu!, rosu foc ca ala n-am gasit niciodata. Auzisem ca in locul acela a gasit Tulbureanu, pe garla, un chihlimbar mai mare de trei chile, cel mai mare de la Colti. Era mare cat o cobza. Eu chiar vazusem bucata aia, cand eram copil. Tulbureanu a venit intr-o seara la tata, o purta intr-o gluga taraneasca, de abia-i incapea chihlimbaru" in gluga. Tata i-a dat pe ea 35.000 de lei, da" el n-a vrut s-o vanda. Nu s-au inteles. Au baut o tuica, Tulbureanu a pus piatra inapoi in gluga si a plecat cu ea la Bucuresti. Acolo a intrat intr-un restaurant, langa gara. Si numa" ce-a pus gluga pe masa, cand un negustor il intreaba: <<Ce-ai mosule de vanzare acolo? Ori poate ai niste branza?>>. Asta-i arata piatra cat cobza. Negustoru" zice ca trebuie sa i-o arate nu stiu cui si, cat sta el acolo si bea o tuica, vine indarat cu banii. Asta a asteptat, a asteptat, pana s-a inchis restaurantu" si l-au dat afara. Pe noi, cautatorii, domnii din Bucuresti ne-au pacalit cel mai mult."
</b><b>Mana lui Dumnezeu
"Nu stiu dac-am fost norocos sau nu in viata mea, dar norocul trebe" sa ti-l faci si singur. Ai zice ca tot asa, dintr-o intamplare, mi s-a zbatut odata ochiu-n Groapa lui Harcu. Era o minunatie galbena, frumoasa, de-un kilogram. I-am dat-o la un inginer, pe nume Neagu, ca aveam nevoie de bani. Anul trecut aveam femeia la spital, bolnava tare. Am fost si eu bolnav in spital, da" m-am facut bine mai repede si-am venit acasa. Cand am intrat in curte, mi-a venit sa plang. Totul vraiste. Nora gravida, baiatu" plecat cu trebi departe. N-aveam bani nici pentru o mana de faina, nici lemne de foc n-aveam. Eram suparat rau. Ce sa fac? Am plecat singur. Am urcat coasta asta si-am luat-o pe drumul asta-n sus, tot in sus, departe. Era timpul fragilor si-am adunat cativa intr-o cutie. Am urcat pe-un varf de munte si acolo am dat de-o bucatica de chihlimbaras. M-am dus in sat, am dat-o si am cumparat ceva de-ale gurii. In aceeasi zi, am luat-o pe izvor la deal. Am ajuns la o stana de piatra pe care n-am putut sa ma mai ridic si-am ocolit. Am mers ce-am mers si-am gasit un chihlimbar mai mare. Apoi, cand sa ma intorc acasa, dau sa intru pe portita si-mi mai arunc o data ochii in mal. Ce sa vezi? Sclipea in mal o frumusete de piatra rupta, mai mare ca toate celelalte. Am zis ca asta-i minune, zau. Mi-am adus femeia acasa si ce-a mai ramas din chihlimbar i-am dat ei sa-l vanda. Treaba ei ce-o face cu el. Asa ca bunul Dumnezeu mi-a pus chihlimbaru-n palma, tocmai cand am avut mai multa nevoie de dansul."
Ovidiu Cristian ar vrea sa ne dea o amintire, dar nu mai are nici o farama. Cu un gest larg, arata muntii: de veacuri, satul sta pe o comoara. Piscuri cristaline, captusite cu ambra. Prin maruntaiele pamantului, se gaseste in toata zona subcarpatica, dar numai aici a tasnit la suprafata. O mana nevazuta a secerat parca spinarile muntoase de la jumatate, de sus pana jos, lasand dezveliti pereti colosali de stanca. Poti zice ca-i cariera, dar nu e. E mana lui Dumnezeu. Intregul sat e plin de "colti" spintecati, in profilul carora se pot vedea, asemenea unor serpi paraleli, nenumarate si haotice straturi de roca. Cine sa-l poata nimeri pe cel de chihlimbar?
Carabus face parte din ultima generatie de cautatori, "tineretul". Nu mai porneste la cautat, pentru ca "nu e voie". "E monopol de stat, dar statul ce face? Nimic. Pe cine mai intereseaza chihlimbarul? Pe nimeni." Ii pare rau ca nu se gaseste vreun investitor, vreun om inteligent, care sa-si dea seama ce comoara exista aici. Daca ar avea o bruma de bani, o masina de spart piatra si cativa lucratori "stabili" - "ca unde-s multi se fura si nu-i bine" -, ar redeschide minele si-ar face aici o afacere "trasnet". Nu stiu de ce, dar il cred.
Stapana comorilor
Centrul asezarii e jos, aproape de iesirea din sat. O rascruce de drumuri, cateva pravalii, primaria, scoala. Si nu in ultimul rand, muzeul - cladire frumoasa, de lemn, cu veranda larga la etaj, strajuita de doi brazi batrani. A fost ridicata de taranii din Colti, numai si numai prin munca voluntara. S-au inhamat la lucru, spunand doar atat: "Vrem s-avem si noi, coltenii, o mandrete a noastra...". Si nici ca se putea o persoana mai potrivita pentru a conduce aceasta institutie decat doamna Viorica Nica, femeia care, fara vorbe mari, e pur si simplu indragostita de chihlimbar. De zeci de ani, piatra aceasta a intrat atat de temeinic in viata ei, incat a ajuns, cred, sa-i schimbe putin chiar si firea. O femeie sensibila, fragila, iti vine parca s-o ocrotesti mereu, sa n-o atingi nici cu cel mai nevinovat cuvant. O noblete in stare pura, sincera, nestudiata in oglinda.
Cred ca de fapt Viorica Nica tine de epoca aceea luminoasa, cu regi si printese, cand, pentru chihlimbar, "Piatra soarelui" era cel mai potrivit nume dintre toate. Vorbeste de "perioada de declin a chihlimbarului" cu nesfarsita tristete, ca si cum ar vorbi despre declinul unui popor sau, cine stie, despre cel al unei intregi civilizatii. Iti da de inteles ca, poate, chihlimbarului "nu-i mai sade bine acum", ca e mult prea nobil pentru vremurile in care "suntem nevoiti" sa traim. Aurul nu-i place deloc. Nu-i sta in fire. Daca intr-o zi uita sa-si ia medalionul de chihlimbar in forma de inima, se intoarce din drum fiindca "simte" ca nu-l are. Stie absolut totul despre roca aceasta. Totul! E de necrezut cum aici, in creierii muntilor, cineva poate sa fie la curent cu toate noutatile dintr-un domeniu atat de stramt. Si ca poate sa intretina o corespondenta sustinuta cu marii cercetatori ai chihlimbarului din lume. Marturiseste ca-n fiecare dimineata abia asteapta sa deschida iarasi usa muzeului, "ca sa-si intalneasca, iarasi, pietrele". "Un chihlimbar frumos trebuie sa stii sa-l privesti. Trebuie sa ai stare sufleteasca pentru a-l intelege. Sa pricepi ca acolo, inauntru, se ascunde ceva tainic, ceva de acum treizeci de milioane de ani, de la facerea lumii, poate. Nu e de mirare ca, inainte de vreme, oamenii de aici il ardeau ca tamaie in biserici si in case. Nici un pret nu era prea mare fata de pretul pe care il cerea Dumnezeu."
Spre deosebire de marii rostari, ea iubeste chihlimbarul cu totul dezinteresat. Nu i-a cerut niciodata ceva in schimb. Curios, desi toata viata a stat in preajma lui, n-a gasit macar o farama. Nu l-a cautat in munte, l-a "cautat" la oameni, ca sa poata intocmi colectia care astazi uimeste orice strain. Foarte multi bolnavi din toata tara vin la Colti, indrumati de medici, sa cumpere chihlimbar, dar taranii au din ce in ce mai putin. Viorica Nica stie ca, inca din antichitate, tamaduitorii romani Juvenal si Plinius tratau cu "lacrimile Heladelor" bolile aparatului respirator, ca renumitii vraci germani ai Evului Mediu faceau cu pulberea de ambra adevarate miracole. A cunoscut o multime de oameni care s-au vindecat cu aceasta rasina, de pietre la rinichi, dar pe ea nu a ajutat-o. A inghitit - dupa cum e reteta - cate o spartura de chihlimbar dimineata pe stomacul gol si, intr-adevar, pentru vreo trei ani, boala parea ca se domolise. Apoi, durerile au pornit din nou. Se gandeste mereu, cu smerenie, ca poate ea n-a fost vrednica sau pur si simplu ca nu a avut noroc.
Viorica Nica nu tanjeste dupa tarmurile insorite de mari, acolo unde chihlimbarul se gaseste la tot pasul. "La noi, straturile de chihlimbar sunt inguste de 30-40 de centimetri si lungi de 3-4 metri, in vreme ce la Marea Baltica au 30-40 de metri grosime si 3-4 kilometri lungime. Nici un cercetator n-a putut sa priceapa de ce aici rosturile sunt asa de inguste si de sarace, si totusi, chihlimbarul e atat de diferit de cel din alte tari ale lumii. Nicaieri nu se intalnesc atatea nuante de culori, de ordinul sutelor: de la negru opac la negru-verde, negru-galben, maro sidefat pana la galben stralucitor. Nu exista o explicatie stiintifica a faptului ca in Romania se gaseste atat de putin chihlimbar, si totusi - e cel mai frumos din lume. Dar, cine stie, poate ca nu totul se explica stiintific..."Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)