Johnny Raducanu,
la 70 de ani"Arta e o mare inflamanzeala!"
"Cel mai modest soldat din armata lui Dumnezeu", cum ii place sa se numesca, a implinit 70 de ani. Pe 2 decembrie, la Sala Radio, Johnny Raducanu va fi sarbatorit printr-un concert aniversar. Nu-i prea plac aniversarile si nici sarbatoririle cu fast, dar pentru ca-si iubeste cu adevarat publicul, a acceptat ca de ziua lui sa apara pe scena. In avanpremiera evenimentului, "Marele Patriarh" al jazz-ului a oferit un interviu in exclusivitate pentru "Formula As".
"Am fost ambasadorul Romaniei cu arta mea"
- Maestre, care este ultima dvs. aniversare de care va amintiti cu drag?
- Cea de la 20 de ani. Eram la Cluj, cu colegii mei de la liceul franciscan de muzica si cu fetele de la Liceul "Regina Maria", care facusera torturi cu numele meu pe ele. Era un intai decembrie friguros, iar eu ma simteam zburand ca un fluture primavara. Acum, eu ce sa spun de ziua mea? E frumos ca s-au gandit sa faca un concert cu mine, sa sarbatoreasca un artist la 70 de ani... Mie mi se pare ca n-am facut nimic ca sa merit asta. Tot socot ca la talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu trebuia sa fac mult mai mult. Poate ar fi trebuit sa ma implic in social, chiar am facut-o, dar in clipa in care era cat pe-aci sa fiu aruncat intr-o celula, am zis ca totusi eu trebuie sa stau afara si sa cant. Si am cantat. Si dupa Revolutie, m-am inscris in partidul lui Manolescu, c-am zis ca e un partid de destepti. Cu toate acestea, n-au castigat alegerile, ca grecii spuneau ca, daca pornesti intr-o cursa politica, trebuie sa fii doar pe jumatate cinstit ca sa castigi. La noi, politicienii nu-s cinstiti nici pe sfert.
- Ati fost martor a trei epoci istorice: ati copilarit sub regalitate, apoi a venit comunismul si de 11 ani tranzitia postrevolutionara. In ce fel s-a modificat atitudinea societatii romanesti fata de artisti, de-a lungul timpului?
- Eu am fost foarte norocos. Pentru ca Dumnezeu m-a lasat sa fiu martor. Am luat parte la toate transformarile prin care a trecut societatea romaneasca in secolul ce tocmai s-a incheiat. Inainte de razboi, am cantat foarte putin, ca eram copil, dar tin minte cu cat respect erau tratati tatal meu si toata familia mea de muzicanti (din neamul lui Petrea Cretu Solcanu din Braila, lautar vestit la curtea lui Ipsilanti). Spun muzicanti, desi ei cantau pe note, erau oameni care cantau prin filarmonici, prin localurile mari ale vremii, unde se canta Bach, Mozart, uverturi, deductii de simfonii de Beethoven. Nu era televiziune pe atunci, erau salile de concert si aceste localuri, unde lumea nu venea sa bea si sa manance, ci venea sa-i asculte pe Grigoras Dinicu, pe Alfred Reininger. Stiu de la tatal meu si de la fratii mei cum erau tratati. Tin minte cum erau imbracati impecabil tot timpul si cum se duceau seara in smoking la local. Si ce ciocolate aveam eu, treninguri de la "Lafayette", doua piane, aveam tot ce-mi trebuia acasa. Si nu era o problema pentru tata sa cumpere un radio Philips, de exemplu. Atunci functionau morala si biserica. Acum, respectul fata de semenul tau a disparut cu desavarsire. Braila, locul nasterii mele, era atunci un oras stralucitor, cu armatori greci bogati, ale caror slepuri pline se leganau in port si care aveau mare respect pentru artisti. Iar strainii care vizitau Bucurestiul spuneau, inainte de razboi, ca aici este Micul Paris. Imi place Bucurestiul, cand am venit eu prima oara aici avea doar 850.000 de locuitori. Acum, e plin de oameni care nu merita sa locuiasca in el. Dar "Micul Paris" nu mai exista de mult, de cand a inceput razboiul. In comunism, cei care nu au vrut sa aleaga calea exilului si nici sa infunde puscariile comuniste au ales o miscare underground, a artistilor si intelectualilor care nu au ridicat capul decat putin deasupra sireturilor. Poporul roman nu are, ca poporul polonez, vocatia solidaritatii. Dar are, desigur, alte calitati. Iar dupa Revolutie, a functionat chestia asta oribila: "Ca sa trec puntea, ma fac frate cu diavolul". Evident, din interes. Sper sa plateasca pe lumea cealalta cu totii. Eu am fost un singuratic, si pe timpulcomunistilor, si acum. Bineinteles ca am suferit si eu destul cu Securitatea, am avut lupte cu tot aparatul comunist de opresiune, dar Dumnezeu m-a protejat, am reusit sa traversez furtuna. Asa cum Louis Armstrong a fost numit ambasadorul Americii. Cand John Kennedy a depus juramantul de presedinte a spus: "Si sa nu uitam ca ambasadorul numarul unu al nostru in lume este d-l Louis Armstrong" - asa si eu am fost ambasadorul Romaniei, ca Dumnezeu stie de cate ori am iesit ca untdelemnul la suprafata cu arta mea, peste tot in lume, in numele tarii mele. In toate vremurile, eu am dorit sa-mi fac datoria de artist, am cantat cu bucurie, uneori chiar si pentru comunisti, ca nu aveam nici o treaba cu ei, aveam doar bucuria de a face omul sa aiba o farama de lumina in suflet, indiferent cine se gasea in sala. Nu exista decat un singur fel de a face muzica - cu bucurie, cu dragoste, cu talent. Mai exista si o alta asa-zisa muzica, facuta de diletanti, de nechemati.
- Ati fi putut sa ramaneti in strainatate, sa cantati acolo...
- Nu, pentru ca am fost educat sa nu-mi parasesc locul si mormintele stramosilor. Am vrut sa-l feresc pe tata, atat timp cat a trait, de o mare dezamagire. El a cantat mult in Occident si in America si spunea mereu: "Draga, am auzit ca lumea fuge. Cum adica fuge?". Vezi, el nu intelegea chestia asta, cu fugitul din tara ta. Si-apoi, pe unde am umblat - America, Suedia, Olanda, Anglia, Germania etc. -, m-am bucurat de toata atentia, eram printre putinii straini in tarile respective simpatizat si iubit, apreciat. Probabil, si datorita charismei mele, nu numai valorii mele ca artist. Sunt natural, nu sunt un artist teatral si dau tot sufletul meu "pe tava" atunci cand cant cu harul ce mi-a dat Dumnezeu. Mi s-a oferit, si nu o data, azil politic prin diverse tari, dar n-am vrut sa accept. M-am simtit strain, iar asta ar fi insemnat sa nu mai pot vedea Romania decat foarte, foarte tarziu, pentru ca as fi fost declarat fugit din tara. Sigur, as fi putut sa plec si dupa Revolutie, chiar si acum, la 70 de ani, pot sa emigrez cand vreau eu. Am destule tari unde am prieteni, unde pot sa am un standing social si material mult superior celui pe care-l am in Romania, unde locuiesc intr-o garsoniera stramta si am o pensie cu care pot sa primesc abonament gratuit la Ratb. Dar nu plec nici acum. Din aceleasi motive. Tarile dezvoltate de astazi, cu un standing ridicat de viata, au nevoie si de artisti, si de arta lor, si atunci platesc artistii, ii sustin, ii stimeaza, ii incurajeaza, le creeaza tot felul de facilitati pentru a trai si a crea. Dar la noi e greu sa stergi cu buretele, intr-o noapte, 50 de ani de comunism. Silviu Brucan a fost generos cand a spus ca ne trebuie 20 de ani pentru asta. Eu spun ca avem nevoie de 50 de ani. Ne trebuie alte generatii, alta lume. Si ne trebuie un Parlament de profesionisti, cu simtul raspunderii fata de tara si cu dorinta absoluta si fireasca de a face bine poporului care i-a ales. In schimb, avem in fruntea tarii o sleahta de nesatui, care fura, si fura. Atunci, ce sa maiajunga si la popor? Ar trebui sa se opreasca odata, ca au case, au de toate. Iar toata povestea asta dureaza de 11 ani. In istorie, o suta de ani este nimic. Aici e vorba de sacrificiu. Toate tarile cu un standard ridicat au facut sacrificii la inceput, dar toata lumea, nu numai poporul. Am o idee: o zi pe luna, toti avutii, toti smecherii, toti gangsterii care conduc Romania sa aiba ca numitor comun binele poporului roman. Tot ce castiga in acea zi sa nu opreasca ei, sa dea pentru popor.
- Imediat dupa concertul dvs. aniversar, veti incepe un turneu in America. Cum priviti tragedia prin care a trecut poporul american?
- Poporul american este un popor care a muncit sute de ani pentru a avea nivelul de viata de astazi. Si vine unul care nu munceste si-l jinduieste pe cel care are. Pai, munceste si tu, Islame, Neislame, oricine-ai fi, si fa-ti! Ca si la ei sunt tari care pun osul serios la treaba, ca Turcia. Munceste ca nemtii, munceste ca englezii, ca toate natiile care au ajuns departe. Iar America e greu de sters de pe fata pamantului, fanaticii astia n-au nici o sansa. Chiar daca intreaga America ramane intr-o coliba, tot ea castiga.
"Marele caimacam al Brailei"
- Care va e cea mai draga amintire din copilarie si cand s-a petrecut debutul dvs. pe o scena?
- Cea mai draga amintire din copilarie e de la sase ani, cand m-am asezat pentru prima oara la pian si fratele meu mai mare m-a invatat sa cant "Marsul Magarilor". Jazz-ul a venit in inima mea cativa ani mai tarziu, cand am pus la patefon o placa cu Duke Ellington, de atatea ori, pana am invatat-o pe de rost si am facut praf discul. In "68, cand a fost Duke Ellington la Bucuresti, i-am cantat si lui piesele de pe acel disc si tin minte ca aproape alunecase sub pian de mare placere ce-i facusem. El a fost marea mea revelatie, apoi, in America, i-am intalnit pe toti reprezentantii "epocii de aur" a jazz-ului: Louis Armstrong, cu toata gasca lui, Dizzy Gillespie, Al Farmer, K. Jarrett, toti ma placeau, ca eu cantam ca ei, cu swing, dar asta pentru ca eram si eu oleaca "gipsy". Debutul a venit cand aveam vreo 14 ani si am cantat acolo, la noi, la Braila, la un bal al ofiterilor veniti in permisie de pe front. Erau inalti, frumosi si manierati si eu le-am cantat la acordeon valsuri si tangouri, ca sa danseze cu iubitele lor. Am avut un succes grozav si am primit si bani. Mi-au prins bine, pentru ca tata era si el pe front.
- Va gandeati atunci la ce veti ajunge astazi?
- Nu, niciodata nu mi-am pregatit ascensiunea. Lucrurile au venit de la sine. Nu sunt o vedeta prefabricata. Iar cand eram copil, nici nu visam asa ceva. Eram un copil tare rau si bataus - deh, Sagetator, coleric, sangvin. Mi se spunea "Marele Caimacam al Brailei", pentru ca nu suportam nedreptatea si imediat saream la bataie. Eram un justitiar.
- V-a mai ramas din batosenia asta si astazi...
- Da, numai ca nu mai pot sa fac mult scandal ca ma cunoaste lumea.
"Singuratatea... meseria mea"
- Era o vreme cand cartea dvs. de vizita va recomanda ca fiind cel mai desavarsit boem al Bucurestiului: "fara pensie, fara varsta, fara politica, fara telefon, fara adresa, fara titlu, fara ocupatie".
- Viata de artist boem te costa mult, adica totul: nu ai copii, nu ai nimic, esti singur. Intre timp, am obtinut o pensie, am implinit o varsta (fata de care ma simt mult mai batran), am o garsoniera cu telefon. Dar singuratatea este greu de trecut, iar eu sunt specialist in asta, pentru ca aproape toata viata am fost singur. Desi de fosta mea sotie am divortat din "71, am ramas prieteni buni. Si, de altfel, ea e singurul meu sprijin loial si cel mai cinstit om pe care-l cunosc. Am o carte la care scriu acum si care are un titlu pe care l-am ales tot din istoria vietii mele: "Singuratatea... meseria mea".
- Singuratatea este, cateodata, prolifica, mai ales cand e vorba de arta. Pe dvs. v-a ajutat ca artist?
- Singuratatea m-a ajutat cel mai mult. Nu numai in arta, ci in toate. In tot ce am dorit si am fost plamadit sa fac. Singuratatea m-a intors pe dos si mi-am pierdut echilibrul intr-o perioada a vietii mele, dar mi-am asumat-o, pentru ca era inevitabila. Mai tarziu, l-am intalnit pe Dumnezeu, nu prin intermediul institutiei Bisericii, ci prin revelatie. Dumnezeu sta mereu langa mine, ca un inger pazitor. Pentru ca stie ca eu sunt din armata Lui cea mare, unde sunt generali ca Beethowen si fruntasi ca mine. El a creat aceasta armata de artisti, pentru ca omul sa primeasca de la noi o sclipire de bucurie, de fericire, si sa se simta mai curat in lumea asta murdara, atunci cand impartaseste cu noi arta. Pe mine m-au ascultat si banditi, si intelectuali rafinati si pe toti i-am atins la "coarda sensibila". Acesta e darul de la Dumnezeu. Am facut si Conservatorul (si la Iasi, si la Bucuresti, si liceul franciscan de muzica de la Cluj), am studiat mult. Dar ceea ce fac acum n-are nici o treaba cu studiile, nici cu inspiratia. Totul vine de la El. Eu am stat sase luni la Viena si ma duceam la mormantul lui Beethowen (langa el e si mormantul lui Schubert) si am avut discutii cu el: "Nimeni nu-i nimeni. Doar Dumnezeu e cel mai mare!". Asa zicea si Beethowen.
- Vi se pare ca se scurg greu zilele?
- Zilele mele nu sunt niciodata la fel si-mi pare bine ca e asa. Daca stau inchis intr-o camera ca a mea, in garsoniera asta unde abia te poti misca, fara sa am contact cu lumea din afara, nu imi e deloc urat. Pentru ca dinlauntrul tau vine toata varietatea de stari, sentimentul de singuratate sau de a te simti in largul tau. Imi aleg personaje, ma plasez undeva si sunt foarte ocupat.
- Dupa o viata atat de bogata in evenimente, exista anume oameni care sa va fi ramas la suflet in mod special?
- Multi s-au dus. S-a dus si Poetul. Nichita. Iar acum am imbatranit si sunt mai pretentios in alegerea prietenilor. In orice caz, mi-au mai ramas doar doua personaje foarte apropiate: unul e Dumnezeu, al doilea este fosta mea sotie.
- Ati dori sa aveti puterea de a schimba ceva in viata dvs.?
- Nu sunt din categoria celor care spun: "De-as mai avea eu 20-30 de ani...". Nici nu ma gandesc. N-as schimba nimic din viata mea. Asa cum a fost, eu sunt multumit de ea. Desi sunt bolnav acum, am diabet si fac insulina de doua ori pe zi. Dar n-as schimba nimic, poate doar cateva lucruri le-as indrepta, cum ar fi relatia cu fosta mea sotie. O vizitez acum aproape zilnic.
- Care este crezul dvs. artistic?
- Crezul meu in arta? Respectul fata de cel care te asculta. Eu trebuie sa cant in asa fel incat cineva complet neautorizat sa inteleaga ce vreau eu sa transmit. Cu intelectualii e altceva, acolo merge automat, oamenii de cultura savureaza tot felul de produse artistice, dar pentru mine cel mai important este omul de rand, "ordinary people". Acum vreo 30 de ani, intr-o zi, pe cand mergeam la inregistrari la Electrecord, dupa ce cu o seara in urma fusesem dat la televiziune cantand cu contrabasul, in Piata Natiunii ma opresc niste hamali si-mi zic: "Ba, tu esti ala care era ieri la televizor?". "Da, eu sunt!" ."Ba, tu esti om mare, tu vorbesti din <<dulap>>!". Extraordinar ce a putut sa sintetizeze hamalul acela arta mea! Cand i-am spus lui Nichita, Poetul mi-a spus: "Bre, batrane, acesta e cel mai mare succes al vietii tale!". Nici nu-mi mai trebuia alte laude. Bineinteles ca m-am dus cu ei la o carciuma si n-am mai ajuns la studio. Auzi: "Esti om mare, tu vorbesti din <<dulap>>!". No comment! Apropo de "vorbitul din dulap": sa stiti ca aia de jos, poporul, sunt pentru mine publicul cel mai important, aia ma intereseaza. Si de-aia vreau la revista asta a voastra, ca sa ma mai vada lumea o data, ca eu o sa dispar intr-o zi. Sa ma vada poporul roman care ma iubeste, ca vad in provincie cand ma duc ca de-abia m-asteapta, toti vor sa ma auda si sa ma ovationeze. Ei trebuie sa vada ca e unul care traieste de o mie de ani.
Post Scriptum
"Johnny Raducanu si-a innodat inima pe acoperisul timpanelor noastre. De ce ii iubim noi pe el si pe geniul lui atat de mult? Amandoi sunt doi singuratici. Uneori ii vad pe amandoi, pe el si pe geniul lui, trecand prin inima mea, ca pe o alee rosie. Sunt un om gelos. Si atunci, de suparare, cautand sa-l uit pe Johnny, incep sa-l aud."
(Nichita Stanescu) La multi ani, Big Johnny!Corina Pavel
Fotografii de Iulian Ignat