Romania Necunoscuta
Baronul dintre vii- Tristul sfarsit al unui neam de boieri: Familia Bellu -
Biografia familiei Bellu e fabuloasa. Nimic nu-i lipseste pentru a deveni subiectul unui dramatic si palpitant roman: bogatie, fast si rafinament, dragoste si moarte, extaz si agonie.
Inrudit cu mari domnitori (de la Ghica la Cantacuzino), innobilat cu titlul de baron la Viena si avand proprietati in toata Europa, Alexandru de Bellu s-a retras cu cei 7 copii ai sai in conacul de la Urlati, unde si-a cheltuit uriasa sa avere, colectionand tablouri si mobilier de mare pret, timbre si monede rare, obiecte bisericesti si costume populare, pe care le va dona in anul mortii, in 1921, Academiei Romane. Ultimul descendent, George de Bellu, va oferi conacul si intinsele mosii statului comunist, in schimbul privilegiului de a locui in camaruta servitorilor, pana in 1972, cand se va stinge din viata, iar sotia sa Odette (o frantuzoaica frumoasa, care abia vorbea cateva cuvinte romanesti) se va sinucide, in saracie si disperare, la varsta de 90 de ani! Ironia sortii face ca numele familiei sa ramana in istorie datorita Cimitirului Bellu, aflat pe o mosie donata Bucurestiului, la inceputul secolului trecut. Putini sunt cei care stiu ca prigoana comunista a naruit una din cele mai mari averi care va fi fost vreodata in Romania. Chiar si asa, actualul conac de la Urlati (casa de vara a familiei Bellu) mai pastreaza inca bogatii si frumuseti care iti taie respiratia. Refugiata timid in cateva amintiri, povestea familiei de Bellu continua si astazi.
</b><b>Comoara dintre tufani
Orice copil din Urlati stie unde este conacul Bellu: la iesirea din oras, langa stadion. Chiar si asa, mai trebuie sa intrebi. Conacul nu e vizibil din strada. Te avertizeaza despre prezenta lui doar un foisor ca o clopotnita veche de biserica, povarnit pe-o parte si cu acoperisul spart. Casa e sus, pe o ridicatura mascata de tufani seculari, la capatul unei alei neumblate, ce urca pieptis prin parcul pustiu si salbaticit.
Asa trist si abandonat cum pare, locul are forta si mister. Pana si ruinele cuhniei, ale cladirilor anexa, pastreaza inca un aer mandru si voievodal, amintind de fastul si bogatia de altadata. Alaturi, cladirea muzeului actual, cu cerdac prelung si beci gospodaresc la temelie, cu stalpi de lemn si o superba pardoseala cu un mozaic din pietre de rau colorate, imaginand desene florale, simple si rafinate in egala masura. Niciunde nu ai sa vezi o casa romaneasca mai frumoasa si mai bine pastrata ca cea de la Urlati. O bijuterie!
Fericita ca, in sfarsit, are un vizitator, d-na Gabi Nicolau, custodele muzeului, ne primeste intr-o odaie simpla, incalzita bland de o soba taraneasca, spoita proaspat cu var. Bogatiile sunt dincolo, in camerele joase si numeroase, ce se succed din una in alta ca intr-un labirint. La fel si obiectele: sofale si birouri masive cu intarsii, tablouri vechi infatisand "trecute doamne si domnite", sigilii si carti rare, covoare de colectie si un tabernacul din secolul al Xv-lea, jilturi si fotolii din piele de Cordoba, ceasuri mestesugite in argint masiv, cu termometru si calimari de cristal, lampi olandeze, chinezarii si pudriere cloazonate superb, arme si flinte cu manerul lucrat in fildes si sidef, papuci de odalisca migaliti in fir de aur si argint, cu o puzderie de clopotei, cristaluri armate in osatura aurita a unor flori stilizate si, langa dormitor, doua incaperi nu tocmai obisnuite: camera ardeleneasca (plina de obiecte populare transilvane) siun mic paraclis cu icoane vechi si jilt pentru rugaciune. Impresionanta imagine: in conacul de la Urlati, Dumnezeu si taranul roman isi aveau locul lor, rezervat anume. Mai mult decat atat, in calatoriile lui prin tara, Alexandru Bellu a salvat de la distrugere numeroase obiecte bisericesti, pe care apoi le-a inclus cu rafinament si pricepere in mobilierul si arhitectura casei. Neobosita, d-na Gabi Nicolau nu conteneste sa ne arate si sa ne explice. La balconul cladirii se gasesc doua trafoare superbe, culese din ruinele palatelor brancovenesti de la Potlogi. Cuhnia, bucataria casei, nu numai ca semana cu paraclisul brancovenesc de la Mogosoaia, avand turla si cruce mare pe acoperis, dar la intrare te intampina portalul unei biserici din 1760. Jur-imprejurul conacului, dosite sau puse la vedere, se mai pastreaza si astazi coloane si capiteluri, pisanii si strane descoperite si salvate de la pieire de catre baron. Fibra lui adanca de colectionar, de om care cunoaste valoarea oricarui lucru, se vede in toate, chiar si in adaposturile pentru pasari, construite ca niste case taranesti de sine statatoare, cu temelie de piatra si cerdac, cu usi si ferestre, iar deasupra: acoperis de sita.
</b><b>Boierul din camera servitorilor
Vlah venit cu familia din Macedonia, Alexandru Bellu a iubit patimas si fara de masura taranul roman, vigoarea si simplitatea lui. In 1900, avea ceea ce numai regele isi permitea sa aiba: uzina electrica, masini si garaje, telefon Ericsson, atelier foto (pe placi de sticla) si un cinematograf, unde rulau cele mai noi pelicule ale fratilor Lumi?re, dar a preferat sa traiasca inconjurat de scoarte si straie romanesti, in camere cu zidarie alba, cu plafoane din barne de stejar si arcade trilobate, marcand trecerea dintr-o odaie in alta prin usi imparatesti, de biserica. De la bun inceput, si-a gandit conacul ca pe un muzeu si, deloc intamplator, cele patru laturi ale casei au patru fatade diferite, patru stiluri arhitectonice romanesti diferite si unitare deopotriva.
Alexandru Bellu a vrut sa lase romanilor averea lui colosala, adunata in sigilii, tablouri, timbre sau mobilier, dar, peste toate, s-a gandit sa ofere locului un nou stil de viata, atent la natura si la frumos, gradinarind un imens parc dendrologic, cu un munte in miniatura si o pestera, cu alei de margaritar si podete de piatra, cu magnolii si liliac japonez, cu livada de ciresi si nesfarsite randuri de bujori sau trandafiri. Un rai.
Din toate nu au mai ramas decat ruine si cateva povesti. Miraculos si indaratnic, in curtile taranilor rasar acum bujorii de altadata, florile sangerii si stinghere ale unui trecut care refuza sa moara.
Batranii nu si-l mai amintesc decat pe ultimul descendent, George de Bellu, mort mai incoace, in 1972. Vorbesc frumos despre el, mangaindu-l parca de la distanta cu gandul. Vasile Tanta i-a fost gradinar si tot el a ingrijit-o pana in ultima clipa pe Odette, sotia ultimului baron. Lui George ii spune simplu si lipsit de slugarnicie: "Conasu", de parca, in fata lui fiind, si-ar descoperi cu respect parul inca negru si bogat, la cei 80 de ani pe care ii are.
"Nu puteai sa nu-l indragesti. Mie, cel putin, mi-a cumparat sufletul", zice oftand a regret nea Vasile Tanta. "Era inalt si slab, falnic si frumos in felul lui. Imbracat cu o suba ponosita, cu legatura de curmei deasupra, se sprijinea intr-un baston cu maciulie de argint, pasind ager, de ziceai ca toca cu picioarele. Deja isi donase restul de avere statului si traia dintr-o pensie amarata de 100 de lei. Bolnav de prostata si slab ca moartea, nu l-am auzit niciodata plangandu-se. Statea in casa servitorilor, intr-o camera mica si prapadita. Era intins in pat si cam fara vlaga, cand mi-a zis: <<Fericit ma simt in patul asta, Vasile. Peste tot in lume am umblat si mi-am bucurat ochii, dar de la o varsta esti fericit doar in barlogul tau, doar intre oamenii care te iubesc>>. Isi simtea sfarsitul, daca nu cumva si l-a grabit. Nu mai voia sa manance, incat Odette, sotia lui, ma ruga cu vorbele ei stalcite: <<Regarde ce mananca la el, ca da nuritura la pisica>>. Conasu a fost respectat pana in ultima zi. Asa flenduros cum era, oamenii ii faceau partie iarna si isi scoteau caciulile in fata lui. Niciodata nu l-am vazut furios ori rostind vorbe urate. Se purta ca un print si avea rabdare de sfant. Intr-o zi, fiica mea, Viorica, i-a facut ordine in pod si in lucruri, punand pe foc tot ce credea, saracuta, ca ar fi fost de prisos: scrisori si timbre vechi, nefolositoare. Cand s-a intors si a vazut dezastrul, colectia lui valorand o avere, conasul s-a intunecat la fata si a zis doar atat: <<Vai, Viorico, mare greseala ai facut, dar nu-i nimic. Duca-se!>>. Stia ca nu trebuie sa lupti cu destinul. Singura cale de mantuire era sa rabzi toate incercarile venite de la Dumnezeu si de la oameni. La batranete, se purta de parca bruma de avere ce o mai avea l-ar fi incurcat. Dupa moarte, umbland prin pestera din spatele parcului, copiii din sat au gasit mii si mii de marci postale. Nu le stiau valoarea si le-au prapadit, jucandu-se cu ele, incat, la un moment dat, toate ulitele din Urlati erau pline de timbre."
***
Nea Vasile Tanta ofteaza cu naduf. Asupra familiei Bellu nenorocirile s-au abatut ca un blestem. Rusii i-au luat bijuteriile Odettei la Odessa, in 1916. Dupa razboi, comunistii au pus mana pe colectii si pe conac. Chiar si asa, ce nu au jefuit altii a daruit cu doua maini conasu George. "Duca-se!" Jumatate din satul Urlati e asezat pe mosia lui. I-a improprietarit pe tarani, le-a dat bani sa-si ridice case, i-a invatat sa-si construiasca sere si sa ingrijeasca de gradinis, iar in timpul foametei din 1946 le-a dat de mancare refugiatilor din Moldova, improvizand la Tariceni un fel de azil. Era omenos si respecta ca nimeni altul pe tarani, pe omul simplu. Cand iesea pe ulita, el saluta primul, iar in casa servitoarelor le spunea cu respect: "Conita". Pentru el, taranul era sfant. Sub nici un motiv nu a meritat soarta pe care a avut-o. Important e ca nimeni nu-l poate uita. Ridicandu-se in picioare, nea Vasile isi roteste privirea peste casele vecine si dealuri, spunand: "Toti cei din Urlati stam in averea lui Bellu. Daca el nu mai e, ii va ramane numele".
Barbati libavnici, femei batute de soarta
Numeros si falnic ca o familie regala, neamul baronilor de Bellu s-a stins in mod ciudat, aparte, salbaticindu-se precum aleile mosiei de alta data, cu trandafiri si bujori. Iubareti si fara prejudecati aristocratice, aproape toti barbatii familiei s-au incurcat cu fete frumoase din popor, impanzind satele din jur cu copii si ibovnice rasplatite din plin, imparateste. Din cei sapte copii ai lui Alexandru, doar George s-a casatorit cu o frantuzoaica si a ramas sa grijeasca mosia. Bibi s-a incurcat cu Ica, o femeie divortata din Urlati. Cocos traia in concubinaj cu o vecina a lui Vadoiu - un haram de femeie, plina de nuri si focoasa ca un cal de curse. Radu chiar s-a casatorit cu Presura, celebra prin frumusetea ei, renuntand astfel la mostenire si la titlul nobiliar.
Mai dramatica a fost soarta femeilor Bellu. Liza a murit incercand sa-si scoata barbatul din lagar, aflat prizonier la nemti, la generalul Makensen. O alta sora, Maria, spalandu-se cu gaz pe par, a luat foc si a murit in chinuri cumplite. Odette, singura si tanjind mereu dupa Paris, si-a luat zilele la 90 de ani, chiar in casa lui nea Vasile Tanta, care a ingrijit-o ca pe o ruda de-a sa. Cu putin timp inainte sa se sinucida, Odette a vrut sa-i lase drept rasplata un loc de veci in Cimitirul Bellu. Nea Vasile a refuzat, gandind ca mai are destul de trait. Acum ii pare rau. Un loc in Bellu valoreaza astazi cateva mii de dolari. O adevarata avere.
Daca unii s-au imbogatit pe seama conasului George, el a ramas doar cu o fotografie inramata si cateva scrisori primite din Franta. Nu-i pare rau. La 80 de ani, a ajuns la vorbele conasului: "Fiecare zi traita in plus e un dar de la Dumnezeu. Bogati sau saraci, cu totii sfarsim in acelasi loc".
Gradinile cu copii din flori
Satele din jur, de la Chiojdeanca la Tariceni, poarta si acum amintirea iubaretilor barbati Bellu - copii din flori, zdraveni si inteligenti; unii ramasi simpli tarani, altii plecati in lume, la Paris sau Viena. Nimeni nu revendica nimic - nici bunuri, nici titluri nobiliare. Din toate au ramas cu o anume mandrie ca sunt ceea ce sunt si ca satul lor era candva centrul lumii, aici poposind Printesa Ileana si Regina Maria, Grigorescu si Amann, in timp ce George Enescu se incalzea la claviatura pianului din sufragerie.
Nimeni nu poate sti de ce baronul Bellu s-a oprit tocmai la Urlati. Alexandru calatorea enorm. Era cetatean al Europei. Avea case la Nisa si Venetia, la Basel si Paris, iar vienezilor le construise un spital imens. Mai avea o familie mare si renumita, unchiul sau, Stefan de Bello, fiind medicul pictorilor impresionisti, tot el creand Muzeul Marmotant de la Paris, cu a sa colectie fabuloasa de tablouri - de la Michelangelo la Monet.
Din toate pasiunile sale (de la numismatica la bibliofilie), nimic nu se poate compara cu arta fotografica. I-a placut enorm sa iasa cu aparatul pe camp, sa surprinda dealuri si vai, scene de munca si, mai ales, chipuri de tarani, femei frumoase si pline de vitalitate, batrani intelepti si blanzi, barbati incrancenati de munca si griji. Parca simtea ca aceasta lume se pregatea sa moara - incet, tacut, pe nesimtite. Era constient. Avea o misiune.
Cununa colectiilor sale trebuia sa fie taranul roman. Conteaza prea putin jaful si risipa averii familiei Bellu. Ratacite prin beciuri si poduri prafuite, taranii din Urlati mai pastreaza inca parte din placile fotografice pe sticla ale baronului. Ca si timbrele conasului George. Nu au ce face cu ele. Nu au cui sa le vanda. Mult mai important e ca nu le arunca. E mostenirea lor. Testamentar parca, Alexandru Bellu le-a lasat darul cel mai de pret: propria lor imagine de oameni tineri si frumosi, imbracati in camesoaie inflorate si itari albi ca spuma laptelui, zambind increzatori spre viitor.
In curtea conacului de la Urlati e liniste. Doamna Gabi Nicolau se pregateste sa inchida muzeul. In privirea ei, citesti o unda trecatoare de revolta. Ii vine greu sa inteleaga de ce are atat de putini vizitatori, de ce conacul nu e inclus in traseele turistice ale firmelor particulare, ele propunand degustari ieftine la cramele din zona sau eternele escapade pe Valea Prahovei, cand la Urlati ar avea tot: rafinament si simplitate, istorie si povesti dramatice, biserici superbe ca cea de la Jercalai sau parte din palatele lui Brancoveanu de la Potlogi.
E mare pacat. Strivita in mai multe randuri sub calcaiul istoriei, familia Bellu are inca multe a spune. Nu trebuie decat sa te opresti, o clipa macar. Conacul de la Urlati adaposteste o parte din Romania cea adevarata, Romania taranului roman, innobilat in tablouri si obiecte de o frumusete care iti taie si acum respiratia.
Sorin Preda
Fotografii de Petre Cojocariu
(Muzeul Bellu din Urlati se afla pe soseaua Ploiesti-Buzau, la kilometrul 20)