Madalina Manole</b><b>"Imi doresc enorm sa devin mama. Un copil mi-ar desavarsi viata"
Pe sub arcadele toamnei, Madalina Manole pare mai frumoasa ca niciodata: subtire, zvelta, inconjurata de aura parului ei bogat. N-ai zice ca au trecut mai mult de doua decenii de la debut, de la ziua in care s-a urcat, timida, pe scena, insotita de o chitara.
- Madalina, uitarea si timpul nu par sa-si puna pecetea asupra ta. Esti la fel de frumoasa si la fel de iubita ca la debut. Oare determinarea pe care o afisezi in orice imprejurare isi are radacina intr-o copilarie ocrotita si fericita sau esti pur si simplu o luptatoare de linia intai?
- Am fost, intr-adevar, un copil iubit si ocrotit, desi parintii mei n-au avut parte de un start prea usor in viata. S-au casatorit atunci cand aveau 21 si respectiv 22 de ani. Erau cumplit de tineri, iar faptul ca noi, eu si fratele meu, am aparut imediat, in sir indian, nu a facut decat sa le ingreuneze situatia. Mama a renuntat la serviciu, ca sa se ocupe indeaproape de noi, sa fie o mama in adevaratul sens al cuvantului si sa nu facem parte din trista generatie a "copiilor cu cheia de gat". Sacrificiul ei a insemnat insa ca familia noastra a fost nevoita ca vreme de saptesprezece ani sa supravietuiasca dintr-un singur salariu: cel al tatei. Ne-am chinuit foarte mult. Tin minte ce manevre financiare trebuia sa faca ai mei, ca sa ne cumpere si noua cate o pereche de blugi. Apoi, toata copilaria mi-am dorit sa am si eu o bicicleta Pegas. Cu toata bunavointa, parintii n-au putut sa-mi cumpere una, asa ca eram nevoita sa tot cer bicicletele copiilor de la bloc, ca sa fac si eu cate o tura. In momentul cand mama si tata si-ar fi putut permite sa-mi indeplineasca si mie visul, deja crescusem prea mare: aveam 16 ani, 1,72 m inaltime si nu mai "cadra". De cand ma stiu, noi ne-am aflat intr-o perpetua mutare. Mereu cautam o casa mai buna. Am inceput in Valenii de Munte, acolo unde ne-am nascut eu si fratele meu, cu locuinte confort Iii, ne-am mutat apoi in Ploiesti, unde am evoluat la confort Ii, si tot asa. Mereu vindeam mobila si cumparam alta mai noua. Apropo de mutatul in casa noua: imi amintesc ca imi doream sa merg si eu intr-o tabara, sa vad cum e. Eram curioasa, fiindca toti colegii mei se intorceau din vacantele petrecute in tabere si povesteau tot felul de nazdravanii, care de care mai incitante. Ca de obicei, ai mei nu-si putusera permite un asemenea sacrificiu financiar. Totusi, cand eram in clasa a Viii-a, am surprins o discutie in care planuiau o modalitate prin care sa rupa 500 de lei, din salariul de 1500 al tatei, si sa-mi faca bucuria de a ma trimite intr-o tabara. In momentul cand mi-au dat banii, n-am putut sa-i iau. Stiam ca aveam nevoie imperioasa de covoare, asa ca i-am inapoiat. Nu mi-a parut rau nici o secunda, fiindca era mai important sa avem un camin in care sa ne simtim bine cu totii.
Fata de iarba
- Cum a intrat muzica in viata ta? Ai mostenit talentul pe linie de familie?
- Nu la modul serios. Mama mi-a povestit ca, pe cand era pustoaica, canta muzica populara pe la balurile care se organizau la ea in sat, dar s-a oprit aici. In ce priveste chitara, ea a intrat in viata mea printr-o intamplare fericita: aveam 14 ani, si de 1 mai, la Casa de Cultura a Sindicatelor se dadea un mare concert. Ne-am dus si noi acolo si, la un moment dat, pe scena a urcat o domnisoara cu o chitara in brate. Se numea Ana Tetelea Ionescu si-si canta propriile compozitii, care apartineau stilului folk. Am fost atat de fermecata de vocea ei cristalina, incat, din acea clipa, mi-am dorit sa ajung si eu ca ea. Am fost marcata pe viata de piesa "Fata de iarba", pe care a interpretat-o in seara aceea. Culmea a fost ca, la cateva zile, mama s-a intalnit pe strada cu fiinta care ma vrajise. A abordat-o si i-a explicat ce efect avusese asupra fiicei ei si a rugat-o sa ma accepte ca invatacel. Asa am ajuns sa iau lectii de la idolul meu. Ceea ce este induiosator este ca, la trei ani de la intamplarea care mi-a decis cursul vietii, Ana mi-a facut cadou chiar chitara pe care cantase in seara aceea.
- Ai stiut chiar de atunci ca vei face muzica la modul profesionist?
- Nu, momentul acela a venit ceva mai tarziu. Pe atunci, muzica era inca un hobby, pe care insa il luam foarte in serios. Dupa ce am intrat la liceu - liceul de chimie, caci formulele chimice si limbile straine au fost pasiunile mele -, tot participand eu la diferite spectacole, am fost remarcata de poetul Lucian Avramescu si cooptata in cenaclul "Serbarile Scanteii Tineretului", care era un fel de replica la cenaclul lui Adrian Paunescu. La scurta vreme, impreuna cu una dintre prietenele mele, Stefania, am format un duet, Alfa si Beta, si in aceasta formula am inceput sa strabatem tara in lung si-n lat. Datorita cenaclului am gustat pentru prima oara, cu-adevarat, succesul, fiindca salile de sport sau casele de cultura unde se sustineau spectacolele erau, realmente, arhipline. Tot datorita cenaclului am avut posibilitatea sa-i cunosc pe multi dintre oamenii pe care pana atunci ii admirasem la televizor: Mircea Rusu, Victor Socaciu, Gheorghe Gheorghiu, membrii formatiilor Rosu si Negru, Iris, Compact si multi, multi altii. Cenaclul a reprezentat pentru mine o scoala extraordinara. Stateam mereu la panda si incercam sa prind de la fiecare cate ceva, sa-mi insusesc tot ce era mai bun. Perioada aceea m-a maturizat foarte mult. Era destul de dificil sa imbin cu succes scoala si turneele, insa niciodata nu m-a batut gandul sa abandonez invatatura, ba din contra, situatia aceea m-a ambitionat. In plus, nu doream sa-mi dezamagesc parintii. Trebuia sa le demonstrez ca sunt un copil cu capul pe umeri, care este in stare sa-si poarte de grija si sa nu se lase luat de val. Abia catre sfarsitul liceului, cand am vazut ca mama si tata ajunsesera sa aiba deplina incredere inmine si, pe de alta parte, ca muzica pe care o compuneam eu avea succes - prima mea piesa a avut ca text poezia "Toamna noua", a lui Octavian Goga -, abia atunci am constientizat ca acesta era drumul meu, ca asta si numai asta m-ar fi putut face fericita. Dupa absolvire, am avut o discutie cat se poate de serioasa cu ai mei si le-am spus ca urmatorul pas trebuie sa fie Bucurestiul. Acolo se gasea Scoala Populara de Arta, acolo puteam sa-mi cultiv vocea, sa-mi diversific muzica. Parintii au fost de acord, insa m-au avertizat ca, desi ar fi vrut, nu aveau posibilitatea sa ma intretina de la distanta. Asa ca, daca doream sa ma mut, trebuia s-o fac bazandu-ma exclusiv pe propriile puteri. Norocul a facut ca d-l Vasilescu, comandantul aeroportului Otopeni, pe care-l cunoscusem cu ceva vreme in urma, sa afle de decizia mea si sa ma anunte ca intr-o luna de zile aeroportul avea sa faca noi angajari. Trebuia "doar" sa ma pun la punct cu engleza de navigatie, adica sa studiez un manual gigantic. Dupa o luna, m-am prezentat la examen si, impreuna cu alte cinci fete, am fost angajata pe un post de baza, fara calificare, pe un salariu de 1000 de lei (in conditiile in care atata ma costa numai gazda). Nu spun mai mult, decat ca de unde la venirea in Bucuresti aveam 67 de kg, in scurt timp am ajuns la 55 kg. Ulterior, am fost trimise la specializare si dupa un an de zile am devenit controlor auxiliar de trafic aerian, o meserie pe care am indragit-o foarte mult. Intre timp se intamplasera multe. In primul rand, dadusem examen la Scoala Populara de Arta si fusesem admisa la clasa Mihaelei Runceanu - Ionel Tudor. Din nou, fusesem privilegiata de soarta si devenisem eleva unei artiste pe care o adoram. Intre noi a existat o relatie speciala, bazata pe o comunicare perfecta. Dupa ce am absolvit Scoala Populara de Arta, l-am cunoscut pe viitorul meu sot, pe Serban, care a inceput sa-mi compuna, iar minunea a venit atunci cand din eleva Mihaelei Runceanu am devenit colega Mihaelei Runceanu. Eu ii deschideam concertele si nu pot sa exprim ce onoare reprezenta pentru mine faptul ca aveam aceasta oportunitate. Muzica imi acapara deja foarte mult timp, asa ca a trebuit sa renunt la postul de la aeroport si asta spre stupefactia colegilor. Simteam insa ca nu le pot face pe amandoua la nivel de top, iar eu sunt o persoana care nu accepta jumatatile de masura. Indiferent ce fac, fie chiar si un lucru marunt, trebuie ca rezultatul sa fie impecabil. Asta probabil e influenta zodiei mele: cea a Racului. Tot zodia mi-a dat si hipersensibilitatea si deschiderea vizavi de oameni. Si, din pacate, tot ea mi-a dat si genul de parcurs: un pas inainte, doi inapoi. Orice reusita a mea a fost urmata, inevitabil, de un regres.
"Cineva, acolo sus, ma iubeste"
- Cu toate acestea, ai reusit sa ai o cariera solida. Si asta se masoara prin albumele pe care le-ai scos si, mai ales, prin audienta de care te bucuri. Care crezi ca este secretul reusitei tale?
- Probabil ca a fost vorba de mai multe aspecte, care s-au imbinat armonios si mi-au permis sa-mi vad visul de adolescenta transformat in realitate. A fost probabil vorba de faptul ca mi-am impus sa fiu mereu lucida si hotarata, sa nu ma molesesc, sa nu uit nici o clipa ca reusita le apartine luptatorilor. A fost si faptul ca am fost crescuta intr-un spirit de inalta moralitate, care nu mi-a permis sa ma pretez la compromisuri, care nu m-a lasat sa-mi indoi coloana vertebrala. Dar cel mai important aspect este acela ca eu consider ca cineva, acolo sus, ma iubeste, ca Dumnezeu si-a pus semnul asupra mea, ca ma vegheaza in continuare. Eu cred cu tarie in Cel de Sus, iar asta i-o datorez bunicii din partea mamei, care este cea care m-a invatat Tatal Nostru si cum sa ma rog in fiecare seara.
- Faci parte dintre persoanele publice care isi apara cu tenacitate intimitatea. Ca orice Rac, ai cultul familiei si al copiilor. Sotul tau, compozitorul Serban Georgescu, este, si el, un Vip. Cum arata un mariaj intre "stele"?
- Poate ca e surprinzator, dar dupa numai cateva intalniri am realizat ca eu si Serban suntem facuti unul pentru celalalt. De la inceput, intelegerea dintre noi a fost perfecta. N-au existat nici un fel de disonante. Din start, am avut incredere deplina unul in celalalt si asta e probabil ceea ce ne-a tinut uniti, in pofida tuturor barfelor care au circulat pe seama mariajului nostru. Nu mi-a fost nici o secunda teama sa ma arunc in vartejul casatoriei, ba chiar i-am infruntat pe ai mei, carora le era teama ca diferenta de 15 ani dintre mine si Serban va impieta asupra relatiei noastre. Eu eram insa sigura ca el este tocmai omul de care aveam nevoie. Ne simteam atat de bine impreuna, viata noastra personala si cea profesionala se impleteau atat de minunat, incat nu ma puteam insela. Si tot acesta a fost motivul pentru care noi nici n-am simtit nevoia sa semnam acel act care sa autentifice relatia noastra. Asta s-a intamplat in 1994, dupa sase ani de convietuire, si a fost dictat de faptul ca ne-am dat seama, ca buni ortodocsi, ca totusi era un pacat sa nu facem si acest gest.
- Sa ne intoarcem la muzica. Scenele salilor de concerte si televiziunile comerciale sunt arendate de stilurile rap, de tehno si dance. Cum se descurca o cantareata ca tine, fidela muzicii cu melodie si sentiment?
- Genul de muzica in voga acum e tranzitoriu. Va apune la fel de rapid, precum a si aparut. Muzica de calitate nu moare asa de usor, iar oamenii se vor intoarce curand la esenta, vor abandona decibelii si ritmul lipsit de mesaj. De ce Alexandru Andries are un succes fabulos cu ultimul lui album? Pentru ca si in cazul lui primeaza textul si ingredientul sentimental. Daca noi, cei din vechea garda, avem ceva de spus, zisa noastra se va face auzita. Eu una nu ma las! Lucrez acum la un album, pe muzica mea. M-am intors la prima mea iubire, chitara, si am deja sase piese gata. Mai astept muza pentru inca patru melodii, dupa care voi incepe sa-mi adun instrumentistii. Vreau sa fie un album cu greutate, cu un sunet natural si de aceea vreau sa lucrez cu muzicieni si nu cu muzicanti.
- In incheiere, spune-mi, Madalina, ce e important pentru tine in acest moment?
- Sincer, cel mai important lucru in acest moment este sa reusesc sa fac un copil. Imi doresc enorm sa devin mama. Din pacate, si eu, si Serban ne-am luat mult prea in serios cariera, datoria pe care noi simtim ca o avem ca artisti. Sper ca minunea aceasta sa nu se mai lase mult asteptata, pentru ca deja am inceput sa auzim ticaitul ceasului si asta ne sperie putin. Un copil mi-ar desavarsi viata.Ines Hristea