Martiriile Credintei
Preotul Ioan Sabau"Nadejdea in Dumnezeu mi-a tinut loc de aripi!"
In vestul Ardealului, in satele din judetele Hunedoara si Alba, numele parintelui Ioan Sabau este rostit de credinciosii ortodocsi cu o piosenie care ii face sa ridice ochii spre cer: "Omul Lui Dumnezeu!". La venerabila varsta de 87 de ani, a lasat in urma numeroase biserici construite sau renovate din temelii si, in vietile celor pe care i-a pastorit, amintirea unui neinfricat aparator al credintei. Anii grei petrecuti in inchisorile comuniste nu au reusit sa-l intoarca din drumul pe care soarta i l-a ales.
Bunul parinte Sabau se indupleca greu sa vorbesca despre sine. Nu e calugar, dar smerenia si modestia sunt legi pentru slujitorii lui Dumnezeu. Nu i se pare ca ar fi facut ceva deosebit, ci doar datoria de preot ortodox, asa cum a inteles-o el. Acum locuieste in satul Folt, din judetul Hunedoara, unde s-a si nascut. In bisericuta incarcata de miros de mir si icoane, povestea pe care mi-o spune pare o litanie din timpuri stravechi. Un basm in care pana iscusita a scriitorului a picurat din belsug roadele propriei sale imaginatii. Accepti cu greu ca ceea ce asculti e viata. Prea multa suferinta curge prin ea. Poate si prea multa lumina, prea mult sprijin divin. Si totusi, povestea pe care o ascult in bisericuta de tara este povestea adevarata a unui preot martir, un om care a stiut sa biruie cumplitele incercari ale vietii, cu modestie si nesfarsita credinta in Dumnezeu.
Exercitii de zbor
"M-am nascut intr-o familie saraca, iar tatal meu a murit pe cand eu aveam doar zece ani. M-am vazut oarecum singur pe lume si a trebuit sa-mi iau, asa, un fel de suport, un fel de aripi. Acesta a fost frica de Dumnezeu. Mama spunea mereu ca acesta e cel mai de pret lucru in viata. Desi ii era foarte greu, nu m-a luat de la scoala, pentru ca asta fusese dorinta tatalui meu pe patul de moarte. Ca sa obtin o bursa, sa ma pot intretine, a trebuit sa pun osul la carte. Cand am terminat liceul, directorul acestuia, Aron Demian, vazand ca sunt bun si oarecum militaros, l-a sfatuit pe bunicul meu sa ma inscrie in armata. Bunicul nici n-a vrut sa auda, spunand ca eu trebuie sa urmez teologia. Singura facultate de teologie care acorda burse de stat era cea de la Cernauti. Am reusit sa obtin o bursa acolo si am terminat facultatea in 1935. Bunicii mei murisera intre timp, iar mama ramasese singura, cu gospodaria. Mi-a spus sa ma intorc acasa, sa nu astept sa mi se repartizeze o catedra, caci ar fi trebuit sa mai dau si alte examene si ea se descurca tare greu singura. Academiile din Ardeal nu aveau dreptul sa elibereze diplome de licenta, astfel incat doar absolventii de la Bucuresti, Chisinau si Cernauti erau recrutati ca profesori de religie. Eu insa ma simteam atras de preotie, poate si pentru ca de la varsta de 5-6 ani cantasem in strana bisericii. M-am casatorit cu o bucovineanca. Amandoi eram saraci. M-am dus in audienta la Mitropolitul Nicolae Balan, pentru a-i cere o parohie. El avea un fel de rezerva fata de absolventii de la Cernauti, deoarece, intr-un an, toti studentii de la Sibiu fugisera la Cernauti, goniti de taxele prea mari si rigurozitatea exagerata existente la Sibiu. Mitropolitul Balan mi-a spus: <<Nu am decat cateva parohii pentru studentii de la Sibiu. Nu am nimic vacant la nivelul vostru, al celor de la Cernauti!>>. Vazusem lista cu parohiile vacante, inainte de a merge la el, si i-am spus: <<Am vazut ca aveti multe parohii vacante>>. <<Da, mi-a raspuns, dar acolo nu merge nimeni.>> <<Dati-mi mie una dintr-acelea>>. S-a mirat. <<Care sa ti-o dau?>> <<Care e mai vaduvita>>, am spus. Asa a si fost. A pus degetul pe una si a zis: <<Aici n-a fost preot de 50 de ani>>. Era Ceru-Bacainti (acum in judetul Alba - n.r.), un sat risipit pe niste coclauri, cu casele imprastiate si cu destul de multe probleme. Simpatia fata de preot era ceva firesc, dupa atata timp de cand nu mai avusesera unul in sat. Oamenii au inceput sa ma indrageasca, iar eu am cautat sa aduc noutati in viata lor spirituala. Am inceput sa fac slujbe in fiecare zi, in Postul Mare. Veneau o multime de oameni, unii ajungeau si la patru dimineata acasa, mergand doua-trei ore pe drum..."
Hartuirea
"Intre timp, s-a ivit o urgenta: intr-un sat din apropiere de Folt, la Renghet, langa Geoagiu, erau probleme din punct de vedere moral: erau foarte multi concubini. Oamenii nu se mai cununau la biserica, pentru ca preotul le ceruse niste taxe pentru cununie celor care divortasera si voiau sa se recasatoreasca. Si atunci ei au protestat, traind in concubinaj. M-au trimis pe mine acolo, sa rezolv problema. Au fost vreo 40 de concubini pe care i-am convins sa se casatoreasca religios. Am casatorit si om de 80 de ani, orb, cu batrana lui. N-am luat pe nimeni cu mine, sa nu rada de ei, ca-s mire si mireasa la varsta asta. Am rezolvat problema cum am putut. Din aceasta situatie ajunsesem insa in conflict cu Mitropolitul Balan, caci atunci se ivise problema regelui Carol al Ii-lea. El se despartise de regina si statea cu Lupeasca. Mitropolitul m-a chemat la el, sa-mi propuna sa-l inlocuiesc pe protopopul din Geoagiu, care murise. Ne-am intalnit pe drum, eu eram calare, el - cu masina. M-a acuzat ca m-am dat de partea legionarilor, pentru ca participasem la inmormantarea unuia dintre ei, Vasile Marin, mort in Spania, in lupta impotriva comunismului, apoi m-a intrebat: <<Ce aveti voi cu regele?>>. <<Sfintia Voastra, dar dvs. m-ati trimis la Renghet, sa-i conving pe oameni sa se cunune.>> Si multi au spus: <<Cum sta regele necununat, noi nu putem sta?>>. Vedeti unde se rasfrange capul unei tari? Mitropolitul mi-a raspuns ca acestea sunt pacate ce se combat din scaunul marturisirii. <<Foarte bine>>, am spus. <<Dar cine il spovedeste pe rege, ca n-o sa ma duc eu, un preot de tara din Apuseni! Unul dintre vladicii tarii se cade sa ia atitudine oficiala, pentru ca, daca nu procedam cu un ceas mai devreme, asupra tarii va veni o primejdie pentru acest mare pacat in care traieste regele!>> Mitropolitul s-a infuriat si mi-a spus ca am cazut din gratia lui. M-a pedepsit pentru asta, suspendandu-ma vreo doua luni de la cele sfinte. Asa a inceput calvarul... Toti ierarhii erau in legaturi politice cu cei mari. Mi s-a facut proces si am mers tot asa, ca antidinastic, antimonarhist, am fost primul pe lista, ori de cate ori se faceau arestari. Atunci am fost arestat prima oara, apoi pe vremea lui Antonescu si dupa 23 august... Nicaieri nu mi s-a imputat ca fac politica; cu toate astea, luni de zile ma tot anchetau. Eu am simtit de ce, iar mai tarziu mi-au spus ei, cand or vazut ca ma prea necajesc: <<Ce te mai intrebi, parinte, ce vina ai? Ai fost pentru noi cel mai inversunat predicator al judetului Hunedoara. Noi suntem atei, noua nu ne convine sa se faca propaganda religioasa>>.
In "48, m-au arestat pentru ca am facut un memoriu catre romanii americani, sa ne ajute pentru construirea bisericii din Vinerea (jud. Alba - n.r.), unde fusesem transferat intre timp. Erau multi de acolo plecati in America, unul era chiar senator in Senatul american. Memoriul a cazut in mainile celor de la cenzura si mi-au facut proces. Dar nu pentru memoriu. Trimisesera pe cineva sa-mi ceara, chipurile, ajutor pentru partizanii din Apuseni. Eu mi-am dat seama ca e o capcana, am fost destul de abil si i-am spus ca n-am ce sa le dau, ca-s sarac. La proces m-au achitat, ca n-au avut probe, dar procurorul a zis: <<Ar fi dat, daca avea, deci fapta exista!>>."
"Spune tu, popo, ca tu nu minti"
"In inchisoare am avut multe momente cand Dumnezeu mi-a aratat ca e cu mine. Eram inchis la Deva, in "48, cand un maior de Securitate, vazand ca nu-s vinovat de nimic, a facut propunerea sa fiu eliberat. Eram foarte multi, celulele erau pline si nu mai aveau unde sa-i puna pe detinuti. Se facusera carcere chiar in camerele unde eram. Adusesera un avocat, Nasta se numea, batran si bolnav. L-au inchis acolo, in tarc, sa stea pe ciment cinci zile, numai in camasa, fara mancare. Am fortat usa si am bagat o patura si un mar. Dar marul a lasat o coaja pe scandura si maiorul a vazut-o. A intrebat cine a facut asta si eu am recunoscut. Cum sa-l las sa-i chinuie pe toti ceilalti, nevinovati? Toti participasera, dar eu fusesem initiatorul. Maiorul, Mohoreanu se chema, m-a intrebat de ce am facut asta si i-am spus ca eu sunt nu numai detinut, ci si preot, si am datoria sa sar in ajutorul unui om care moare langa mine, indiferent ce piedici am in cale. Avocatul zacea fara apa, gemea mereu, nu-l puteam lasa sa moara langa mine fara sa-i dau o ultima picatura de ajutor. Maiorul a promis ca ma va pedepsi, dar in celelalte celule m-a dat de exemplu ca "om de onoare", gandind ca astfel va reusi sa stoarca de la ceilalti destainuirile pe care le voia. De cate ori se intampla ceva, pe mine ma intreba: <<Spune tu, popo, ca tu nu minti!>>. Asta se intampla in toamna lui "48. In "49, de Pasti, toti detinutii au cantat <<Hristos a inviat!>>. Atunci, Mohoreanu s-a infuriat si mi-a zis: <<Bestie de popa! Ti-am facut raport favorabil, acum aici iti putrezesc oasele! Tu ai organizat acest huliganism!>>. A dat ordin sa se sigileze toate geamurile si sa li se puna obloane. De atunci, in inchisorile din toata tara s-au pus obloane la ferestre si era doar o micuta crapatura pe unde intra lumina, intre oblon si arcul ferestrei... Atunci a fost un moment de cumpana pentru mine, fiindca m-a amenintat ca-mi va face proces. Ma gandeam ce-o sa se intample cu toti, ca pe fiecare i-ar fi luat pentru declaratii, ar fi facut anchete... M-am rugat lui Dumnezeu sa iesim teferi din asta. Era ziua de Pasti. Si chiar atunci Dumnezeu l-a oprit sa mai faca rau. Era bolnav si lua un tratament, niste injectii. Se vede ca i-au facut injectia gresit, caci a murit in ziua aceea, pe loc, la vreo 10 minute dupa ce ma amenintase. A fost inmormantat cu onoruri mari de catre comunisti, dar nici mort Dumnezeu nu l-a iertat: o fi vrut cineva sa aprinda lumanari la mormant, dar au luat foc toate coroanele - erau vreo 200 - si focul s-a intins in tot cimitirul. S-au speriat pompierii ca arde Deva..."
"Imi plec chipiul de ofiter in fata dvs."
"Multe necazuri au fost si cand am sfintit biserica din Vinerea, in 1958, in luna octombrie. Este o biserica mare, la a carei sfintire au fost peste 10.000 de oameni. Slujba a fost oficiata de 120 de preoti. A fost ceva socant. Pe linie de partid, au incercat sa boicoteze sfintirea. Au taiat noaptea limba clopotului, ca atunci cand se suie paracliserul sa traga clopotul, sa cada si sa se produca accident, sa aiba motiv sa ma ancheteze. Nu era curent electric in sat, dar am facut rost de un grup electrogen, cumparat de la nemti, special pentru biserica. Au bagat zahar in benzina, ca sa nu poata porni. Au adus foarte multe manifestari in sat: echipe de fotbal din Bucuresti, ca sa joace la Cugir, dar cugirenii au venit la sfintire cu prapuri, unul nu s-a dus la meci. Au adus Teatrul de papusi, Teatrul de Estrada din Deva, Teatrul din Petrosani si au pus megafoanele in fata bisericii. In sala mare a scolii, femeile din sat aranjasera masa pentru 500 de persoane, dar in timpul slujbei propagandistii au aruncat toata mancarea in drum. Afland de cele intamplate, unul din preoti a iesit de la slujba si a vorbit cu gospodinele din sat, iar acestea au adus fiecare cate un covor si au aranjat in curtea casei parohiale - care era o darapanatura - un fel de sala numai din covoare, creand o atmosfera deosebita. Ca sa nu ramana partidul de rusine prin acest esec, au spus ca eu am facut toate astea, ca sa compromit partidul. Au inceput anchetele. M-au condamnat la opt ani inchisoare, scriind in acte ca au gasit trei mitraliere in biserica din Vinerea, cu ocazia sfintirii acesteia. Dupa ce a stat doua saptamani in Vinerea, luand informatii de la tarani, la incheierea cercetarilor, anchetatorul meu s-a intalnit cu unul dintre cei carora incercase sa le stoarca declaratii impotriva mea. Acesta i-a spus: <<Apai, domnule, nu stiu ce stii, ce nu stii despre popa nost", da" nu-i vinovat! A zidit 20 de ani la biserica asta si nu si-a insusit nici un fir de ata. Membrii de partid nici n-au inceput sa zideasca la Caminul Cultural, dar deja unul are casa in Cugir, unul in Orastie... Ne bate Dumnezeu daca cartim!>>. A ramas impresionat si mi-a zis: <<Imi plec chipiul de ofiter in fata dvs.! Va admir pentru felul cum va iubesc oamenii. Am gasit si pricinasi, dar adevarul e ca eu i-am creat. Dumneavoastra sunteti trup si suflet! Asa am vrea sa fie si membrii nostri de partid...>>. <<Apai, daca erau asa, nu demolau biserici!>>, i-am raspuns."
Parintele se opreste, obosit parca, din povestit. Nu e usor sa retraiasca momentele de cumpana din propria viata, chiar daca Dumnezeu l-a ajutat sa treaca peste ele si sa le priveasca acum cu un fel de iertatoare detasare. Imi mai spune doar atat: "Sa nu scrieti ca sa ma laudati, caci n-am facut nimic deosebit. Am trait o viata, poate mai altfel decat a altora, dar m-a ajutat credinta in Dumnezeu. Poate-or fi ceva invataminte de tras din asta...".
Camelia Starcescu
(Fotografiile autoarei)