Poveste de iubire la IasiEl
La moartea lui, casele Iasilor au suspinat. Acum doua toamne, intr-un octombrie ploios, orasul a pierdut pe unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-a avut vreodata: Constantin Liviu Rusu. Muzeograf de exceptie, a ramas in mintile celor vii ca un adevarat "ctitor de asezaminte". A reinviat din morti casele memoriale "George Toparceanu", "Otilia Cazimir", "Mihail Sadoveanu", si casa "Vasile Alecsandri" din Mircesti. Ultima creatie muzeistica - la care a lucrat impreuna cu sotia si colega sa Olga Rusu - e Casa Memoriala "Costache Negruzzi" de la Hermeziu-Trifesti. Fara el, aceste case poate nici n-ar mai fi fost astazi. Sau ar fi fost moarte, secatuite de povesti, simple adunaturi de ziduri, pe langa care treci indiferent, mirandu-te ca n-au fost inca demolate.
A iubit Iasii cu toata forta inimii lui. I-a iubit cu patima, mai mult decat oricare dintre contemporanii sai. Ani de-a randul, urmat de buna lui sotie, a trecut pe la fiecare mormant din cimitirul Eternitatea, cu bardita in mana, taind balariile, descifrand inscriptiile roase de vreme si fotografiindu-le, a intrat prin toate casele vechi ce aveau sa dispara datorita unor "sistematizari" sau simplelor nepasari omenesti, le-a iscodit istoria, le-a pus catre strada placute memoriale, intr-un cuvant, "a pus orasul in ordine", dandu-i cinstirea pe care a avut-o odinioara. Numele de "Iasi" e nelipsit din titlurile tuturor cartilor sale: "Iasi, oras al marilor destine", "Iasi", "Prin Iasii de odinioara", "Cimitirul Eternitatea din Iasi", "Iasii, intre legenda si istorie", "Ghidul Iasilor", "O zi la Iasi", "Iasi, orasul din inima", "Souvenir de Iassy", aproape toate realizateimpreuna cu partenera sa de-o viata. Asa cum avea sa-mi spuna doamna Olga Rusu, "cartile despre Iasi au fost, de fapt, niste declaratii de dragoste. Declaratiile noastre de dragoste unul catre celalalt, dar si declaratii pentru orasul caruia ii datoram amandoi atat de mult. Altminteri, sunt convinsa ca noi doi nu ne-am fi putut cunoaste si iubi nicaieri altundeva decat aici. Dragostea noastra a fost atat de impletita cu dragostea pentru Iasi, incat astazi mi-e imposibil sa le pot separa...". Multe din aceste lucrari sunt albume, adevarate "povesti fotografice", Constantin Liviu Rusu fiind socotit un "poet al imaginii" si un maestru al fotografiei artistice (a realizat peste 20.000 de negative, doar cu orasul sau de suflet). Intre aceste doua albume, cel dedicat lui Eminescu ("Vreme trece, vreme vine" din 1976, reeditat in 2000 sub numele de "Eminescu - o monografie in imagini") este primul si cel mai complet album Eminescu din lume. O alta mare iubire de care nu s-a putut desface toata viata sa. De altfel, poate ca si felul de a iubi l-a invatat de la idolul sau. Pentru cei care i-au cunoscut, sotii Rusu au fost, vreme de aproape jumatate de secol, cuplul perfect al Iasilor. Un cuplu "de roman din secolul Xix", puternic, atragator, inatacabil, aproape de invidiat. "O iubire dumnezeiasca", s-a spus, ba chiar o iubire asemenea celeia dintre Eminescu si Veronica Micle. Doi oameni care s-au iubit la fel de mult in fiecare clipa, timp de o viata intreaga.
Ea
Doamna Olga Rusu locuieste acum intr-un obisnuit apartament de bloc, la etajul intai, pe vechea alee Vasile Alecsandri, vizavi de Muzeul Teatrului. Singura, tacuta, in fundul unei odai cu perdelele trase, o femeie la 60 de ani, eleganta, inca foarte frumoasa. Uneori, nu iese din casa cu zilele. E inconjurata de sute de carti vechi, clisee fotografice, cutii cu fise de lectura si pare mult prea plapanda pentru grandiosul birou de lucru la care altadata sedea el. Pe chipul ei nu vezi tristete. E mai degraba o indarjire neintrerupta, o panica de a nu lasa lucrurile la jumatate, ca nu-i ajunge timpul sa duca la bun sfarsit toate proiectele pe care le-a inceput impreuna cu sotul ei. De doi ani, nu se gandeste decat la un singur lucru: sa continue viata unui om care a murit. Astazi, lucreaza la un album despre "Statuile Iasilor". Daca ar mai fi trait el, cartea ar fi fost de mult terminata. Dar asa, ei ii trebuie timp...
Odata, a vazut intr-un sertar un portofel vechi. La loc secret a gasit niste petece de hartie, fotografii micute, tip buletin. Erau toate chipurile ei, de cand avea 17 ani si pana la inceputul lui 1999. Atunci, pentru prima data dupa mult timp, Olga Rusu a plans. Alteori, ii simte prezenta prin casa. Nu ca o fantasma iesita din timpuri vechi, de altfel nici nu-i plac melancoliile vaduvei ce traieste doar din amintiri. Imi spune ca barbatul ii apare in ganduri doar in clipele grele, de indoiala. Mai mult, atunci cand il striga ea. Ii da raspuns la intrebari, o povatuieste si chiar o cearta, daca nu a facut ceva bine. Pe peretele din stanga, aproape de tavan, vad portretele a trei scriitori: Baudelaire, Hemingway si Eminescu. Al lui Eminescu este ceva mai mare. Mai jos, la mijlocul bibliotecii uriase, sunt alte trei fotografii, de data aceasta femei. Curios, cele trei femei au chipuri foarte asemanatoare. Vazand ca mi se par cunoscute, Olga Rusu incepe sa-mi explice cu voce inceata aceasta "taina a cifrei trei": "Acolo sunt portretele celor trei femei din viata sotului meu. Mama lui, Maria, <<suflet chinuit si fara bucurii>>, cum ii spunea, a doua sunt eu, iar al treilea chip este cel al Veronicai Micle. Abia tarziu mi-am dat seama cat de importanta a fost aceasta femeie pentru dansul. Il surprindeam privind minute in sir portretul acesta; incerca sa-si imagineze cum vorbea, cum mergea, care ii erau gesturile, tabieturile, totul. Veronica are in arhiva noastra toate portretele care au fost publicate, inclusiv pe cele ale lui Augustin Z. N. Pop si Nestor Heck. De ce a pretuit-o atat? Poate fiindca era una dintre femeile care meritau cu adevarat sa fie iubite. Si fiindca merita sa fie iubita de Eminescu! Pentru Liviu, muza trebuia sa semene categoric cu acea Veronica pe care a intalnit-o Eminescu intr-o loja a teatrului, cu Veronica din cerdacul casei de pe strada Butu - actuala Gane - de la numarul 14, toate aceste momente le avea mereu undeva in suflet. Dar mai ales l-a impresionat - cred - sensibilitatea ei in perioada cand Eminescu era bolnav, taria ei de a se sacrifica in clipele grele. Ma gandesc ca odata, chiar in anul in care ne-am cunoscut, am fost bolnava grav, foarte grav. Mai mult de sase luni am stat in spital, iar el absolut in fiecare zi a venit la mine. Asta era felul lui de a-si exprima iubirea. Sau alta intamplare. Inainte, locuiam pe Dobrogeanu-Gherea, Gheorghe Bratianu de astazi, intr-un apartament care devenise oaza noastra de fericire si oaza noastra pentru prieteni. Eu nu lucram inca la Casa Pogor, din pacate, eram nevoita pe atunci sa fac foarte mult teren, uneori lipseam cu zilele, caci primisem repartitie ca profesoara departe de Iasi. Casa a fost amenajata in totalitate de sotul meu, pana in cele mai mici amanunte si cu un bun gust extraordinar. De fiecare data imi spunea, iar vorbelea astea nu le voi uita niciodata: <<E pentru tine, Olguta, ca de fiecare data sa-ti doresti sa te intorci acasa...>>. Ce poate fi mai inaltator pentru o femeie, decat sa vezi ca partenerul tau de viata doreste ca tot ceea ce face intr-o casa de om sa fie pentru tine? Eu cred ca asta-i masura dragostei: fapta. Nu atat vorba. Sigur ca si vorba acopera uneori faptele, dar fiindca el pretuia foarte mult oamenii - despre care credea ca au dreptul la lucruri temeinice -, a fost mereu un om al faptelor. Toata viata am simtit un fel de protectie, nu numaidecat obisnuita grija a unui barbat pentru o femeie, chiar daca si asta a fost. Cred ca era mai degraba protectia unui stejar cu foarte adanci radacini, pentru mai gingasele plante care cresc la radacina sa. A fost un animator, un om al indemnului, te facea sa te simti viu, sa simti ca traiesti. Langa mormantul lui este acum o tuie. E inalta, zvelta si eu ma bucur ca priveste sus. Caci, desi era un timid, ii placeau inaltimile si primejdiile, si cerul. Prietenii lui scriitori - Misu Ursachi, Ioanid Romanescu, Cezar Ivanescu, Lucian Vasiliu, Cristian Simionescu si alte vreo cateva sute - ii spuneau ca are un mare talent literar, dar el scria putin si tinea totul ascuns. Nu-i placea sa publice decat lucruri aparent pragmatice, care sa fie utile celorlalti. Dupa mine, i-ar fi placut sa scrie cu pixul lui boieros pe cer: <<Oameni, va iubesc!>>".
Pamanturi nascatoare de genii
Doamna Olga Rusu cunoaste Iasii vechi, Iasii "lui Eminescu", pana la ultima piatra din pavajul strazilor. Ii cunoaste fiindca pe aici s-a plimbat, ani de-a randul, cu omul pe care astazi il numeste "alesul pe vesnicie". "E minunat sa te poti plimba prin Iasi. Noi am avut profesori foarte buni, care ne-au invatat lucrul acesta: sa ne educam privirea pentru lucrurile marunte. A sti sa te plimbi e o adevarata arta. Sa te opresti la o fereastra luminata, in fata unei case vechi si, o data cu privirea, sa patrunzi de fapt in sufletul acelei cladiri, in lumea unei personalitati care a locuit acolo sau poate doar in lumea unui simplu traitor al Iasilor, asta da bucurie! Mi se intampla sa privesc prin obiectivul aparatului de fotografiat o casa de la inceput de secol sau o statuie, sau o strada si de la clipa la clipa sunt altfel. Eu si sotul meu eram convinsi ca si casele au suflet. Daca s-ar putea, ar trebui facut un album despre toate casele vechi din Iasi si despre oamenii care au locuit in ele. S-ar ajunge la concluzia uimitoare ca in fiecare casa de pe strazile vechi, chiar si in blocuri, nu se poate sa nu fi trait o personalitate importanta. E greu de spus ce magie uluitoare a facut ca, intre dealurile astea molcome din capat de Moldova, sa se nasca si sa traiasca atatea valori. Numai plimbandu-te prin Eternitate si vazand cate personalitati din absolut toate domeniile, cate genii salasluiesc acum acolo, in tintirim, aproape ca te inspaimanti. Oameni care afirmau deschis ca talentul, elanul lor creator se stinge oriunde in alta parte ar merge. Oameni care au avut responsabilitati mari in Bucuresti sau in strainatate, oameni care parasisera Iasul de zeci de ani si care au tinut sa moara aici, in pamanturile acestea blajine si binecuvantate. Da, asta-i cuvantul: sunt locuri binecuvantate, binecuvantate prin viata si prin moarte. Si, inaintand in varsta, ma tot gandesc ca, cine stie, poate tocmai Iasiul asta al nostru e Pamantul Fagaduintei. Nu America, nici orice altceva. Chiar ieri am primit vizita unui prieten vechi. E brasovean, si-a facut studiile la Iasi in urma cu 35 de ani, aici a trait prima lui dragoste, care este si actuala lui sotie. Plimbandu-ma cu el prin oras, a ramas pentru cateva clipe tintuit locului, privind locurile tineretii sale si mi-a spus: <<Olga, din nou sunt tanar si numai in Iasi pot sa raman tanar!>>. M-am uitat la ochii lui si cred ca am vazut lacrimi.
Ragaz langa teiul sfant
Pluteste ceva in aer, in orasul acesta. Un miros discret de dragoste, un miros care te ameteste, iti tulbura simturile, te face sa-ti fie pofta sa existi. Pentru mine, de pilda, primavara nu inseamna ghioceii, ci toporasii. Parfumul acela de toporasi il am in nari si acum. Pentru motivul ca la prima noastra intalnire din Gradina Copou, in dimineata de 16 aprilie 1958, am cules toporasi. Daca m-ar intreba cineva care e floarea cea mai frumoasa, as zice ca aceasta este. Desi e minuscul, traieste foarte putin daca e pus intr-un pahar, desi - recunosc - sunt multe alte flori cu un parfum mai frumos, pentru mine ramane floarea florilor, cea mai frumoasa din lume.
Ne placea sa ne plimbam mai ales pe Copou. Urcam bulevardul acela imparatesc, umbrit de ramurile aplecate ale castanilor si teilor, pana sus, in Parcul Expozitiei - Carol al Ii-lea pe timpuri - unde zaceam si cate-o zi intreaga, pe cate o banca, ascultand dangatele clopotelor ce urcau spre noi din turlele zecilor, sutelor de biserici ale orasului. El iubea foarte mult toamnele, gamele acelea de colorit, mirosul viilor si-al roadelor ce-ti patrunde in porii pielii, se amesteca intr-un mod atat de straniu, incat in fiecare an te gandesti ca stii mirosul acesta de undeva, dar nu-ti mai aduci bine aminte de unde... Si pe tinerii care se plimba astazi pe Copou i-as ruga sa treaca macar o data pe la tei, teiul sfant al lui Eminescu. Nici nu va dati seama ce incarcat de iubire este inca locul acela... I-as ruga sa treaca pe acolo, dar nu oricum, ci mana in mana cu iubitul. Atingerea mainii cuiva mi se pare cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Momentul acela, cand degetele indragostitilor se ating intaia data, poate sa cantareasca uneori cat o viata de om. N-o spun dintr-un romantism de doi bani. O spun fiindca mie chiar mi s-a intamplat.
Pasii lui Eminescu
Si nu stiu cum s-a facut, dar plimbarile noastre au urmat mereu pasii lui Eminescu. Din Copou, coboram Sararia - o strada pe atunci linistita, cu case scunde, tulburata doar de acel burduhanos tramvai 4, ce cobora incet de la un capat la altul al strazii, atat de incet, incat puteam sa ne urcam si sa ne dam jos din mers. <<Nu vrei sa trecem putin pe la bojdeuca?>>, ma intreba si coboram amandoi Valea Plangerii, rapa abrupta a Ticaului, cu ulicioare incalcite si bordeie de chirpici, ca vai de ele. Ieseam amandoi pe cerdacul din dos al bojdeucii, proptit ca odinioara pe furci de stejar, si priveam dealul lutos al Sorogarilor, straduindu-ne sa-l vedem asa cum il descrisese cu un secol si ceva in urma Eminescu. Poposeam apoi in pivnitele de la Bolta Rece, la o carafa de vin tulburel, apoi o luam pe Sfantul Atanasie, inspre centru, iar Liviu imi explica, gesticuland, istoria fiecarei case vechi pe care o intalneam. Mergeam incet catre Piata Unirii, nu ne zorea nimeni. <<Ia uite-te, Olguto, iti dai seama ca in casa asta, la numarul 13, se spune ca s-au cunoscut Eminescu si Veronica? Cine-o mai fi locuind astazi acolo?>> Intram prin case, vorbeam cu oamenii, uneori el mai fotografia, era ca un joc placut, in pas de promenada, cu istoria. La <<Fundatie>>, imi arata o casa mare, darapanata, cu doua laturi si balcon exterior, in care astazi traiesc familii de tigani. Era vestitul hotel Binder de odinioara, in care au avut loc primele banchete ale Junimii. Si Rapa Galbena, locul de unde Eminescu obisnuia sa contemple targul paraginit si de unde tragea un pod imaginar pana la dealurile din fata ale Socolei, acolo unde se vede si astazi mandra manastire Cetatuia. Ieseam adesea in imprejurimile Iasiului, in Bucium, la hanul Trei Sarmale si Plopii fara sot, la Doi Peri, pe la casa de vacanta a poetului Misu Ursachi ori pe la "sfanta de crasma", unde Eminescu si Creanga zaboveau cu zilele, mai departe, la domnul Cortez - tatal Vioricai Cortez -, atunci cand era vremea culesului de nuci. Si, la fel ca intr-o relatie de dragoste, cand nu poti pretinde niciodata c-ai aflat totul despre persoana iubita, lafel nici noi n-am putut spune niciodata ca stim totul despre Iasi, ca ne-am plictisit de el. Dimpotriva, il redescopeream in fiecare zi. Orasul acesta a fost pe potriva noastra, de aceea sunt convinsa ca si iubirea dintre noi nu s-ar fi putut consuma decat aici. Daca ne-am fi intalnit in alta parte, poate ca am fi trecut unul pe langa celalalt ca doi straini. Si n-as dori nimanui sa aiba parte de sentimentul absentei omului langa care a trait o viata intreaga. M-am ferit intotdeauna de sentimentul <<singuratatii in doi>> si nu l-am trait. Dar acum, cand esti nevoit sa duci povara singuratatii de unul singur... e parca mult mai greu."
Era aproape miezul noptii cand am coborat scarile blocului din aleea Vasile Alecsandri, luand-o incet catre centru. Nu ma gandeam nici la Iasi, nici la Eminescu, nici la tulburatoarea poveste de iubire pe care o ascultasem pana atunci. Concluziile, de altfel, nu-mi prea stau in fire. Ma gandeam doar ce onoare pentru un om sa moara atat de iubit, sa lase asemenea amintiri pe pamant. Si ca asta e poate singura masura a unui barbat adevarat.
Ajuns la capatul aleii, m-am intors cateva clipe, ca sa-mi fixez locul in memorie, dar, din pacate, in urma mea nu ramasese nimic. Stradela era in intregime cufundata in bezna. Numai sus, undeva la etajul intai, se vedea o fereastra luminata.
Iasi, 28 iunie 1963, departe de Iasi
Iubito,
Multumesc, multumesc, multumesc. Scrisoarea ta - cel mai frumos dar si singurul, de ziua mea. O scrisoare a ta pentru mine, o scrisoare cum n-am mai primit de multi ani. Atunci cand in adevar esti singura, te simt langa mine ca in primele luni, putine, ale noastre. Iubita mea, singura, cu dragostea ta, uneori trista ca noptile cand ploua cu stele. E un sentiment minunat cand stii ca undeva (atunci cand zilele devin povara chiar si la respirat) exista totusi un om care te vede mai bun ca toata lumea, caruia ii este dor de tine, un om care te vrea al lui. E minunat! E trist ca-l stii departe, intorci ochii in urma vietii tale, separi frumosul de urat, ti-l reamintesti, atingandu-l cu degete usoare, degetele tale; alungi melancolia, teama, chinul plictisitor al asteptarilor si gandesti alb in fata.
Cat as vrea sa fii langa mine, Olguta!
Constantin Liviu Rusu
</b><b>"Mihai Eminescu - o monografie in imagini"
Prin anul 1974, Liviu Rusu a inceput sa-l caute pe Eminescu si dincolo de marginile Iasiului. A pornit la drum, cu aparatul de fotografiat in mana, si a urmat pas cu pas, cladire cu cladire, oras cu oras, toate locurile despre care marturisesc documentele sau chiar opera eminesciana ca ar avea o cat de mica legatura cu viata poetului. I-au trebuit aproape doi ani. "Fotografiatul, patima asta care i-a bantuit si pe Toparceanu si pe Panait Istrati, ne-a imbolnavit pe amandoi inca din anul patru de studentie. Dar cel mai tare ne-am imbolnavit de Eminescu insusi. Maladia s-a dovedit a fi de-a dreptul incurabila, drept care Eminescu a fost o prezenta permanenta in familia si in casa noastra. L-am insotit pe Liviu in multe din calatoriile sale. Si pot spune, fara nici un fel de exagerare, ca in arta fotografica a fost un geniu. La inceput, statea si analiza locul. Putea sa zaboveasca si o jumatate de zi in fata unui peisaj: Ipotestiul, <<lacul codrilor albastru>> din padurea Baisa, de pe coasta Haraminilor, <<padurea de argint>> de la Varatec, un schit singuratic sau o simpla mahala de pe Calea Victoriei din Bucuresti... Imi arata unghiurile, prim-planurile, felul in care cade lumina, cum <<simte>> el fotografia, daca se potriveste sau nu spiritului eminescian. Eu cred ca fotografiatul e la fel ca pescuitul. Sau ca o perla pe care trebuie sa o alegi dinmare. Unii oameni stau pe marginea apei zile intregi si nu reusesc sa prinda decat un chipic sau poate nici atat. E adevarat, se intorc cu tolba plina de povesti minunate, dar fara peste. Noi avem o lada intreaga de clisee si diapozitive privitoare la memoria lui Eminescu, realizam uneori cate un film intreg doar cu un singur loc pe unde a trecut poetul si nu valorificam nimic. Pentru ca - spunea el - nici o fotografie dintre acelea nu era demna de atmosfera poeziei eminesciene. Daca insa un anumit peisaj <<ii suna>> ca dintr-un vers eminescian, daca o anumita casa i se parea aidoma celei pe care a descris-o candva poetul, atunci devenea cu adevarat fericit. Uneori, o apasare pe butonul aparatului de fotografiat avea pentru el puterea unei revelatii. Asa s-a nascut albumul despre Eminescu. Editia a doua, publicata la Editura Junimea din Iasi, o puteti gasi astazi in librarii."Bogdan Lupescu