Gabriela Vranceanu Firea"Vreau sa fiu un om bun. Si asta nu e intotdeauna usor"</b><b>- Frumoasa, inteligenta, dar mai ales percutanta, detine suprematia in topul vipurilor T.V. Miza ei este insa cu mult mai mare: familia, literatura si credinta in Dumnezeu -Cu zambet, spre o noua zi
- Stirile postului de televiziune Antena 1 au in tine un ambasador de elita. Calitatea prestatiei tale spulbera, practic, orice concurenta pe micul ecran. Iti pun o intrebare de o mie de puncte: care este "reteta" izbandei tale? Povestile cu final fericit au mare cautare in Romania de azi.
- Probabil ca unii dintre cititori vor fi dezamagiti atunci cand isi vor da seama ca nu a fost vorba de genul acela de poveste feerica, in care fetita creste intr-un taram de basm, se face frumoasa - departe de mine gandul ca as fi asa -, il intalneste pe print, se casatoresc, au copii si traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Totul lin, usor, fara oprelisti si rautati. Din pacate, nu aceasta este povestea mea. Eu m-am nascut la Bacau, in 1972, intr-o familie destul de numeroasa: suntem patru copii - trei fete si un baiat, iar eu am venit pe lume a doua. Parintii mei au fost amandoi muncitori, deci nu s-a pus problema sa fi fost impinsa de cineva din familie pe calea meseriei de jurnalist. Erau vremuri foarte grele, iar mama si tata trebuia sa ne asigure traiul, asa ca n-au avut timp sa se ocupe de noi. Impreuna cu fratii mei, ne-am crescut, practic, unii pe altii. Intotdeauna ne-am inteles foarte bine intre noi. Ne-am dat seama de mici ca, daca nu vom invata si nu vom incerca sa ne facem un rost in viata, o sa ajungem pe drumuri, mai rau decat altii, care aveau un oarecare sprijin din partea parintilor. Sa nu se inteleaga ca eu vreau acum sa pozez in fata saraca, dar care - uite! - a facut cariera! Nu pot insa sa nu recunosc ca anumite privatiuni m-au marcat. M-au marcat insa in sens pozitiv, pentru ca, in momentul in care am ajuns sa am o anumita stare sociala si materiala, nu am cautat sa compensez ceea ce n-am avut in copilarie: n-am inceput sa ma imbrac in exces, sa ma dedau la extravagante, sa incep sa calatoresc. N-am fost preocupata sa astup niste goluri materiale, ci unele spirituale. Faptul ca am ajuns intr-un punct al existentei mele in care nu mai trebuie sa ma gandesc la ziua de maine, in care nu mai sunt stresata de plata diverselor facturi, imi permite sa ma ocup de mine, ca fiinta spirituala, imi permite sa vad lucrurile frumoase din jurul meu, sa admir natura, sa ma gandesc la viitor fara incrancenare. Asta e una din marile mele reusite. Vad atat de multi oameni care, datorita lipsurilor, a frecusurilor zilnice, nu mai au puterea sa ridice capul si sa zambeasca noii zile pe care Dumnezeu le-a ingaduit-o!
- Se spune, totusi, ca intreaga noastra viata se sprijina pe ceea ce-am dobandit in copilarie. Macar iubire, daca nu altfel de inlesniri.
- Categoric. In ciuda lipsurilor materiale, noi am fost niste copii cu-adevarat fericiti. N-am putea reprosa parintilor nostri lipsa de afectiune. Si ei, si bunicii ne-au inconjurat intotdeauna cu multa, multa dragoste. Tristetile noastre tineau de faptul ca, din lipsa timpului si a banilor, ai nostri nu s-au putut ocupa de noi, asa cum fac eu acum cu fiul meu, de exemplu. Mie, de pilda, imi pare rau ca n-am invatat sa inot, iar acum, mare fiind, desi m-am straduit, n-am reusit cu nici un chip. Sau, uite, sora mea mai mica avea un talent extraordinar la muzica. Realmente, ea canta cel mai frumos si din scoala generala si din liceu, dar pentru ca nimeni n-a luat-o de mana si n-a dus-o undeva unde sa i se cultive acest talent, a renuntat la visul unei cariere in acest domeniu. Si mie imi pare tare rau, pentru ca multe din cantaretele consacrate sunt mai putin talentate decat ea. Repet insa, am fost o familie unita si deloc posomorata. Parintii mei au cultivat modelul traditional al familiei, cu frica de Dumnezeu. Ei ne-au sadit in suflete un adanc sentiment religios. Duminica mergeam negresit la biserica si marturisesc ca eu asa fac si acum, si mi-am crescut si baietelul in acest spirit religios. E important pentru un om sa aiba un punct de reper. Credinta e absolut necesara.
Intre poezie si parasutism
- In afara credintei in Dumnezeu, mai ai o pasiune de origine divina: poezia. Cine ti-a deschis apetitul pentru literatura, pentru cultura in general?
- "Vinovata" se face o persoana care pentru mine ani de zile a reprezentat supremul model: matusa Margareta, sora mamei. Era o femeie extraordinara, care citise vreo 70 de biblioteci si care tot nu se saturase, aflandu-se intr-o perpetua cautare, o persoana care era efectiv sustinuta de dorinta de a afla tot ce apare nou pe lumea asta. La momentul plecarii mele din Bacau, era persoana cea mai culta pe care o cunosteam, iar eu mi-am dorit sa ajung macar ca ea. Pe langa matusa Margareta, a mai existat o persoana care a insemnat enorm pentru dezvoltarea mea, ca om: profesorul de romana de la Liceul de Aviatie, d-l Gheorghe Iorga.
- Liceul de Aviatie? Ce-ai cautat tu, o sensibila, viitoare poeta, acolo?
- Notiunile nu sunt chiar atat de incompatibile. A fost, probabil, dorinta aceea a adolescentului de a mima macar rebeliunea, extravaganta. Unii s-au apucat de fumat sau au debutat foarte devreme in viata sexuala, eu m-am inscris la Liceul de Aviatie si am participat si la tabere de parasutism. Dupa terminarea liceului, as fi putut urma niste cursuri, dupa care as fi fost automat angajata ca stewardesa. Dar n-am vrut, pentru ca n-am fost fascinata de meseria asta. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar imi spuneam ca, in fond, n-as fi fost decat o chelnerita mai educata, dar esenta ramanea. Ma jucasem patru ani, dar nu doream sa continui. Totusi, am suferit de ceea ce se numeste fascinatia zborului si din acea perioada se trage probabil si faptul ca in multe din poeziile mele se regasesc elemente legate de cer, de astri. Ceea ce a fost insa important e ca acolo l-am intalnit pe cel care m-a pregatit pentru facultate, profesorul Gheorghe Iorga, cel mai bun traducator din Romania din limba araba. M-a impresionat faptul ca, desi stia ca nu aveam bani sa-mi platesc orele, m-a meditat impreuna cu ceilalti copii, fara nici un leu. Cred insa ca acum nu regreta, vazand ca ceea ce m-a invatat dumnealui imi ajuta in tot ceea ce fac. Deci, n-am fost o investitie proasta, iar sfatul dumnealui de a da la Filologie n-a fost gresit.
- De la saltul cu parasuta, la poezia lui Eminescu: o optiune demna de Cartea Recordurilor.
- Explicatia e ceva mai incalcita. In 1989, la Revolutie, eu eram chiar in clasa a Xii-a si traiam din plin sentimentul acela de bulversare pe care-l resimtea toata lumea. Pana in acel moment, planul meu fusese unul destul de simplu: trebuia sa urmez Filologia, sa devin profesoara de romana. Toata lumea fusese de acord cu mine, deoarece castigasem destule premii la olimpiade si concursuri gen "Tinere Condeie". A venit insa un moment care m-a determinat sa-mi reconsider situatia si sa-mi schimb optiunea: ma aflam la una din celebrele cozi la ziare din "90 si, realizand eu ce impact are presa, am decis sa ma fac ziarista. Apoi, tot profesorul Iorga m-a luminat, spunandu-mi ca si pentru aceasta meserie, mai nimerita ar fi tot Filologia, de unde puteam dobandi o baza solida de plecare.
- Si-ai dat la facultate si asa ai ajuns in Capitala...
- N-a fost atat de simplu. Cand am terminat liceul, n-am putut pleca la Bucuresti tot din cauza lipsei banilor, dar nici nu acceptam varianta facultatii facute la Iasi sau chiar in Bacau. Asa ca in toamna m-am angajat ca suplinitoare de limba romana si franceza, la scoala din comuna Cleja, care se gasea la 30 km de casa. Am fost profesoara doar un trimestru, pentru ca dupa aceea m-am angajat ca reporter la singurul saptamanal politic din Bacau, "Pur si Simplu". Nici acolo n-am avut timp sa prind radacini, fiindca am vazut un anunt pentru un post de redactor la ziarul "Azi" din Bucuresti. Scria acolo ca trebuie sa trimitem cinci articole deja publicate si o prezentare. Asa ca m-am apucat si-am decupat cinci reportaje care mi se pareau mie mai bunicele, iar finalul prezentarii suna cam asa: "Daca v-au placut (adica reportajele) si daca v-am placut (adica eu), imi fac bagajele si vin la Bucuresti". Iar d-l Octavian Stireanu, care era directorul ziarului, mi-a raspuns cu o scrisorica care zicea in felul urmator: "Draga domnisoara Firea, faceti-va bagajele si veniti". Asa am reusit eu sa ajung in Capitala. Am inceput sa lucrez intr-un oras unde habar n-aveam de nimic. Eram asa de obosita uneori! Dar niciodata n-am simtit ca ma voi sfarsi si asta e diferenta intre oamenii care fac ceea ce le place si cei care se duc la serviciu fortat, din obligatie. In toamna, am dat examen si la facultate si-am avut marea bucurie sa fiu declarata admisa. Din pacate, eu am fost genul de student care venea numai la cursurile obligatorii, mereu pe fuga, si asta pentru ca lucram. In plus, tot in perioada facultatii l-am cunoscut si pe sotul meu, am ramas gravida si-am avut "privilegiul" de a da examene cu burta la gura. Regret ca n-am avut posibilitatea sa ma bucur de traiul acela boem. Eu n-am fost nici in discoteci, nici la munte, n-am iesit cu colegele de grupa nici macar la o prajitura. Cariera si familia nu faceau casa buna cu vagabondajul studentesc.
- Intre filologie si micul ecran a mai existat o etapa: politica! Popularitatea ta a-nceput, de fapt, ca purtator de cuvant al guvernului Isarescu. A fost un salt in gol sau parasuta te-a adus pe pamant?
- Pe cand eram la "Azi" si incercam si eu sa particip la "transformarea Romaniei", a venit premierul de atunci, Petre Roman, si ne-a spus ca intra in campanie electorala si are nevoie de cativa ziaristi la biroul de presa. Eu m-am dus pentru ca gandeam ca e o ocazie rara sa descopar viata din spatele sloganelor si fotografiilor. Dar n-am visat nici un moment la o cariera politica sau macar la o atasare de taramul politicului. Dupa ce campania a luat sfarsit, m-am dus la Radio Contact. Domnul Calin Popescu Tariceanu ma intalnise intr-un grup de montaj si-mi spusese ca, dupa ce termin cu toata nebunia aceea electorala, sa-l caut. Intr-o luna, am fost angajata cu carte de munca, dupa ce initial imi spusesera sa dau probe, sa mai vedem... Probabil ca au fost placut impresionati de faptul ca faceam de toate. De dimineata pana noaptea, unde ma trimiteau acolo ma duceam. In toamna lui 1993, s-a anuntat un concurs de reporter la Tvr. Si l-am intrebat pe d-l Tariceanu daca ma lasa sa ma duc si eu. Si aici fac o mica paranteza: sunt genul de persoana care prefera sa piarda o oportunitate, decat sa lase in spate un anume sentiment de parere de rau, ca a trecut pe-acolo. Sunt extrem de recunoscatoare cand cineva imi intinde o mana si merg cu acea recunostinta pana la capatul vietii. Cum d-l Tariceanu a fost de acord, m-am dus si-am si luat concursul.
Despre televiziune, matura si spanac
- Si asa a-nceput marele pariu al vietii tale: televiziunea. Acum, cand iti indeplinesti acest vis, te-as ruga sa-mi raspunzi cu sinceritate: ce se ascunde, in mod real, dincolo de acest miraj care ameteste mii de adolescenti? Nici o alta institutie culturala nu exercita atata seductie ca micul ecran.
- Mirajul televiziunii, al "sticlei", cum se spune, e fals. In primul rand, trebuie sa te evaluezi sincer, sa stii ce vrei si ce poti sa faci in televiziune, ca acolo poti sa fii si portar. Eu am avut clara in minte zona in care ma puteam misca. Nu m-am iluzionat nici o secunda c-as putea ajunge de la microfonul de radio direct pe scaunul prezentatorului de stiri. Am plecat de cat se poate de jos. Am stat intai luni de zile in cabinele de montaj, am facut teren ani de zile, fara sa ma stie nici dracu" dupa nume. Eram un simplu reporter. Cu timpul, a venit si afirmarea in ceea ce priveste imaginea. Eu cred ca toti cei care aspira la statutul de persoana cunoscuta prin intermediul micului ecran trebuie sa stie ca au nevoie de multa rabdare, ca trebuie sa invete de la toti cei din jur, ca etapele nu trebuie arse. Toti cei care au ajuns cunoscuti peste noapte, datorita unor conjuncturi favorabile, au pierit repede si nimeni n-a mai auzit de ei. Persoanele care au o cariera solida sunt acelea care au pornit de jos in sus, nu invers. La Tvr, eu am fost, pe rand, reporter de teren, editor-prezentator al jurnalelor mici, apoi al principalului jurnal de stiri, cel de la ora 20 si, in final, realizator de emisiune. Din pacate, in Tvr nu mai era o atmosfera tocmai buna. Avusesem niste conflicte care pornisera de la faptul ca ziaristul Cristian Tudor Popescu avusese un comentariu un pic mai dur la adresa Pntcd, care era la Putere, iar ei au interpretat ca eu l-as fi putut opri si ca nu mi-am facut meseria. De aici, a izbucnit un mare scandal, au vrut sa-mi ia emisiunea, am recastigat-o umbland pe la nu stiu cate comisii si comitete, dar deja situatia se deteriorase prea mult. Atunci a venit propunerea de a lucra la Guvern. Faptul ca prim-ministru era un independent, chiar daca Guvernul era de coalitie, ca si ceilalti consilieri erau tot independenti, m-a facut sa cred ca e unica mea oportunitate de a calca pe la Guvern, fara sa fiu inregimentata in vreun partid politic. Si pentru ca nu m-am gandit nici un moment ca voi ramane acolo la infinit, in 2001 am venit la Antena 1. Am refuzat sa ma intorc in Tvr, pentru ca acolo, deocamdata, este o stare de instabilitate si voiam sa lucrez intr-un loc unde sa ma simt bine, sa fiu relaxata psihic...
- Si, probabil, sa-ti implinesti si cealalta vocatie, poezia. Dovada: ai debutat ca poeta, iar volumul tau, "O Alta Lume", a fost premiat recent de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.
- In strafundurile mele, eu sunt o persoana foarte sensibila. Asta e explicatia faptului ca ma apuca plansul cand recita copilul meu pe scena. Aceasta sensibilitate a cerut, probabil, sa ma apuc de scris, iar forma cea mai accesibila mie, la acel moment, a fost poezia. Spun asta, pentru ca luna aceasta imi va aparea si un roman psihologic, care se numeste "Trei Motive", si care, la randul lui, psihanalizeaza tot sentimentul iubirii. E adevarat ca sunt si o persoana pragmatica, dar, cu certitudine, romantismul este preponderent. Pragmatismul ma ajuta sa supravietuiesc, fiindca daca as fi poeta si-n viata de zi cu zi, daca as confunda matura cu spanacul si-as pune farasul in oala, as claca si-as da numai rateuri. Asa ca pastrez romantismul si poezia pentru cei dragi, pentru iesirile literare, iar in rest, sunt o persoana destul de organizata. Sa nu se inteleaga ca nu apreciez neprevazutul. Din contra: el da farmec vietii si e binevenit. Iar premiul Asociatiei Scriitorilor m-a impresionat foarte mult, pentru ca mi-a demonstrat faptul ca am reusit sa fiu perceputa in afara imaginii mele de pe ecran, asa cum sunt eu in realitate: romantica si destul de fragila.
- Daca tot am ajuns in zona sentimentala, sa vorbim putin si despre viata ta de familie. Cum l-ai cunoscut pe Razvan Firea, sotul tau?
- Intalnirea noastra a fost cat se poate de banala. Era in 1993, la primul turneu de tenis organizat in Romania, Romanian Open Tennis. Ca jurnalist, eu intervievam toate persoanele cunoscute care se perindau pe acolo. La un moment dat, n-am mai avut timp sa revin in loja rezervata presei si-am ramas captiva in cea a Vip-urilor. M-am ghemuit intr-un colt, incercand sa nu deranjez pe nimeni, dar un domn din stanga mea a inceput sa ma chestioneze: unde lucrez? ce fac? da" cu ce ocazie? Eu i-am raspuns cam apatic, pentru ca nu obisnuiam sa leg conversatii cu oricine, iar faptul ca statea in loja personalitatilor nu ma impresionase deloc. Printr-un prieten comun mi-a aflat numarul de telefon si vreme de o luna de zile a tot insistat sa ne vedem, iar eu l-am tot refuzat. Si asta, pentru ca eram destul de tematoare in a incepe o relatie. Ma gandeam ca eram inca noua in Bucuresti, ca lumea ma percepea ca pe o moldoveanca, iar apartenenta aceasta geografica vine deseori cu un "folclor" nu prea flatant si tineam sa nu fiu perceputa in mod distorsionat. Planul meu era sa vad ce pot face pe taramul carierei, si-apoi, consideram ca am timp din belsug sa ma ocup si de logodne sau casatorii. Dar n-am putut sa scap si pana la urma am ramas impreuna, iar in octombrie 1995 s-a ivit si Tudor, care acum e baiat mare. Iar mie nu-mi vine deloc sa cred. Din cauza lui, am capatat o noua viziune a curgerii timpului.
O batranica simpatica
- Gabriela, cum poti sa faci atatea lucruri deodata, si pe toate perfect? Unde gasesti puterea sa impaci televiziunea cu rolul de mama si de sotie si cu cel de poeta si de romanciera? Dezvaluie-ne si noua reteta ta.
- Nu am vreo formula magica, nu sunt un mic alchimist. M-a ajutat faptul ca sunt o persoana organizata. Daca trebuie sa existe un secret, atunci acesta este: am stiut sa fac uz de calitatile mele native, m-am supravegheat mereu si, orice dorinta noua am descoperit in mine, n-am lasat-o sa zaca, sa stiu numai eu de ea. Si chiar daca am un program destul de incarcat, pot sa ma laud ca am o viata de familie completa: fac piata, fac mancare, calc, sunt stapana casei in sens administrativ, nu despotic. Nu uit nici o clipa ca fiul meu are nevoie de mine, asa ca ne jucam impreuna, dansam sau cantam si nici pe Razvan nu-l neglijez. Probabil ca am fost inzestrata cu mai multa energie decat majoritatea oamenilor, iar aici cred ca o mostenesc pe mama, care a fost o fiinta extrem de efervescenta.
- Si viitorul? Intr-o lume decisa sa faca tot ce se poate ca sa-l distruga, tu nazuiesti spre ceva?
- Nazuiesc, in primul rand, sa fac si-o fetita, dar sotul meu nu mai vrea copii. E foarte incantat de Tudor si mi-a spus ca el nu mai are inima si pentru un alt copil. Eu trebuie sa recunosc ca as mai avea un pic. As vrea sa-mi pastrez acea parte a sufletului care pana acum s-a mentinut nealterata, si anume, aceea care imi permite sa apreciez tot ceea ce mi se da, sa ma bucur de tot ce am ales si mai ales de Tudor. Stii, m-am gandit deseori la ceea ce spun oamenii: "Astia care sunt vedete, cand cad, cad de sus si se zdrobesc iremediabil". Eu insa n-am de unde sa cad, fiindca niciodata n-am avut senzatia ca am urcat undeva. Pentru mine a fost tot timpul o provocare a mea, cu mine, nu a fost un razboi al imaginii sau al audientei. Eu nu m-am luptat cu cei din jurul meu, ci mereu cu mine, iar in ochii mei nu pot sa decad, pentru ca tot ceea ce am facut pana acum a fost curat si la lumina zilei. Nu am facut nimic de care sa-mi fie rusine. Si-mi mai doresc sa ajung o batranica simpatica. Nu vreau sa fiu rea. Urasc femeile care ajung la o anumita varsta si devin rele cu ele si rele cu cei din jur, care incep sa le invidieze pe fetele de 20-30 de ani. Nu e cazul. Fiecare etapa a vietii are parfumul si frumusetea ei si trebuie traita din plin. Cand o persoana e acrita de viata, inseamna ca n-a stiut sa traiasca ori ca s-a trezit prea tarziu, iar eu nu vreau sa patesc asa ceva. Vreau sa fiu un om bun. Si asta nu e intotdeauna usor.Ines Hristea
Fotografii de Iulian Ignat (4)