Meserii Uitate
Timpurile se schimba, gusturile se schimba, modele la fel. In iuresul prefacerilor, tot mai multe dintre meseriile aflate ieri la mare cinste sunt obligate sa-si restranga dramatic aria, ori chiar sa iasa de tot din scena, impreuna cu recuzita de epoca si cu amintirile lor. Printre mestesugarii in mare voga odinioara, in prezent dati uitarii, la loc de frunte se afla palarierii si ceaprazarii. In doua colturi indepartate de tara, la Campulung-Muscel si la Cluj, doi dintre ultimii mohicani evoca timpurile de glorie ale meseriilor lor.
Ultimul ceaprazarMiron Miculici</b><b>"Daca munca ti-e draga, iei toate relele mai usor"
"Firma mica si innegrita de vreme atarna deasupra unor usi maronii si a unei vitrine pline cu sepci. Indaratul obloanelor - o camaruta intunecata si pitica, insufletita insa de verva nemaipomenita a celui mai in varsta ceaprazar al Clujului, Miron Miculici. Mesterul are astazi 85 de ani si lucreaza in meserie de cand se stie. Ii e drag sa povesteasca de tineretile sale si inca si mai drag sa vorbeasca de mestesugul ceaprazariei - mestesug caruia i s-a dedicat in urma cu 70 de ani.
"...Si eu is deja prea mult..."
- O varsta venerabila, o viata de om petrecuta in slujba meseriei! N-ati obosit sa tot faceti ceaprazuri, d-le Miculici? Nu v-ati saturat de atata munca?
- Nicidecum si niciodata. Mi-e drag sa lucrez si-mi iubesc meseria cum nu se poate. Asa o fost sa fie. Dupa patru clase primare, cand ai mei m-au dat mai departe la Scoala de Aeronautica Medias, am fugit inapoi acasa, ca nu mi-o prea placut cartea. M-au dus inapoi, dar degeaba, invatatura nu se lega de mine cu nici un chip. M-au bagat atunci ucenic aici, la Cluj, la firma Cristea - "Croitori Militari si Ceaprazari". Acolo am invatat meserie si de-atunci n-am mai lasat-o din mana. Am facut ceaprazuri fel si chip - chipiuri pentru militari, pentru uniformele elevilor, pentru Cfr-isti. Pe vremuri, faceam sepci si pentru motociclisti, asta inainte sa apara castile astea care sunt obligatorii acum. Toamna, pe cand incepeau scolile, plecam prin provincie, pe la Marghita, pe Tarnave sau la Sighet, pentru comenzi la licee. Acuma, in vremea din urma, sepcile pentru uniforme le da Statul. Iar copiilor nu le mai trebuie la scoala chipiuri. Asa ca eu nu prea mai am de lucru cum era odata. In vremurile bune, faceam si cate zece sepci pe zi. Acuma... Vin insa la atelier in fiecare zi si ceva-ceva tot gasesc de facut. Vara mai putin, sunt saptamani intregi cand nu te intreaba nimeni nimic. Clientii vin mai ales toamna si primavara, in sezonul dintre caciula si capul gol. Ucenici n-am, ar fi de prisos. Si eu is deja prea mult. Alte vremuri, ce sa mai vorbim...
- Ceaprazaria e, asadar, pe duca. N-ati reusit sa-i ademeniti nici macar pe cei din familie sa va calce pe urme?
- Nu ca n-am reusit, da" n-am vrut. Cand aveam vreo 18 ani, lucram la firma Balan. Patronul avea doua fete la liceu, una la "Principesa Ileana" si cealalta la "Regina Maria". Veneau des pe la atelier, unde noi eram zece lucratori. Cum eu eram cel mai mic, ma zgandareau uite-asa, pe crestet, si-mi ziceau "chistoc". Oi fi fost eu bun la meserie, da" n-aveam carte. Asa ca de-atunci mi-am zis ca mai tarziu copiii mei trebuie sa invete. Am un baiat, medic veterinar, si doi nepoti - fata profesoara si baiatul student in ultimul an. Familie ca painea calda! Mi-s dragi ca lumina ochilor.
- La 85 de ani, sunteti aproape de-o varsta cu secolul care a trecut. Oare lumea se afla in avantaj sau in pierdere, fata de anii tineretilor dvs.?
- Sunt vremuri grele, tare grele. S-a invrajbit lumea rau. Cand eram copil, la noi in sat, la Abramut, in Bihor, traiau oamenii intr-o intelegere pe care azi n-o mai gasesti niciunde. Eram jumate romani si jumate unguri in sat, cu doi preoti si doua biserici, da" nu exista vrajba pe care azi o vezi la tot pasul. Tin minte ca la orele de religie preotul ne invata ca trebuie sa salutam pe toata lumea pe strada; si ne mai invata ca, atunci cand il intalnim pe preotul maghiar, sa-i spunem "Laudat fie Iisus Hristos" in ungureste. Noi, acasa, aveam doar vecini unguri. Cand vreunul dintre noi taia porcul, dadea costolauri - carne proaspata - la toate casele in jur. La fel era si cu incercatul vinului, toti oamenii umblau dintr-o casa in alta, sa guste vinul si sa se mire: "Ioi, ce bine l-ai talalit!", ziceau. Am trait si vremuri grele, de eram sarac si n-aveam nici de unele. Da" oamenii erau altfel. Era respect si onoare. Inainte de Razboi, nu exista sa iesi singur cu vreo fata, fara ca ea sa fie insotita. Cand ne mai adunam la serate, dadeam cate un leu, faceam ceai si dansam. In ce priveste moda, femeile nu ieseau din casa fara palarii pe cap si fara ciorapi de matase, iar barbatii nu exista sa umble doar in camasa pe strada. Acu", s-a cam amestecat lumea. Da" nu poti sa zici nimic. Sunt si ei tineri, asa cum eram si noi odata, de umblam cu pantaloni largi, de 32 jos. Ne strigau batranii: "Dracu" o mai vazut tineret ca voi!". Asa facem si noi azi cu ai de vin dupa noi.
- Sunteti la Cluj din "31. Nu v-a batut niciodata gandul sa va intoarceti acasa, in sat?
- N-a fost sa fie. Meseria, si apoi casatoria m-au legat de Cluj. Singura data cand am fost departe de atelier a fost in Razboi, pana in octombrie "42, cand m-au lasat acasa 20 de zile in concediu medical. Fusesem ranit la picior. Tocmai cand imi venise vremea sa ma intorc pe front, s-a dat ordin de sus, de la Antonescu, ca toti refugiatii cu familie sa fie demobilizati. Eu ce era sa fac, eram singur cuc, fiindca draguta mea, Anuta, se maritase intre timp. Din intamplare, am ajuns sa vad firma unui camarad de armata, Ilies. Acolo, in atelier, lucrau fete multe, printre care si Angela, cu care am intrat in vorba. I-am povestit de situatia mea si ea m-a invitat acasa, sa vorbim cu mama ei - cea care avea sa-mi devina soacra. Cand m-a vazut, numai ce mi-a zis: "Domnul meu - chiar asa mi-a zis - de unde sa te iau eu pe d-ta, nici in car, nici in caruta?". Da" uite ca pana la urma fata ei m-a luat. In 24 de ore m-am casatorit cu Angela, cu dispensa de la Primarie, si am scapat si eu de razboi. Multumesc si azi lui Dumnezeu, dupa aproape 60 de ani, ca mi-a scos-o in cale...
Si uite-asa, m-am vazut si cu familie si mi-am luat si meseria iar in mana. De altfel, n-o parasisem de tot nici ca militar, avusesem "Croitorie Militara si Ceaprazarie" la Turda. Apoi, dupa ce s-o retrocedat Clujul, m-am intors aici si aici am ramas. Imi amintesc si azi de primul client: comandorul de aviatie militara Cruceanu... Apoi, clienti de toate neamurile si de toate felurile. Pentru toti am lucrat cu drag, caci draga mi-a fost meseria. O fi ea iesita din moda, or fi comenzile putine, or fi metodele mele invechite - si azi cos la masina Naumann, primita in "40 de la Banca de Credit a Micilor Meseriasi -, da" placerea si dragul de munca le am in sange, tot ca atunci cand am intrat prima oara in atelier. Asta zic eu ca e baza: sa-ti placa ce faci, ca, daca munca ti-e draga, iei toate relele mai usor si parca nici nu prea apuci sa te plictisesti. N-as da ceaprazaria pentru nimic in lume...
Marcu Mageanu"Nu vremurile sunt subt om, ci bietul om subt vremuri"
Cand spui Campulung-Muscel, gandul te poarta spre Bulevardul Pardon, Gradina MerIi, Manastirea Negru Voda. Si... spre "Mageanu" - vestitul palarier, imortalizat de Tudor Musatescu in celebra sa piesa "Titanic Vals". Astazi, fostul rege al palariilor are 87 de ani si o viata ca un roman.
- D-le Mageanu, numele dvs. se impleteste cu istoria Campulungului. Cum a inceput pasiunea de a confectiona palarii pentru musceleni?
- Desi la origini suntem ardeleni (tatal meu, Ion Mageanu, tragandu-se din Marginimea Sibiului), ne-am impamantenit aici, la Campulung, de aproape un secol, si cred ca nimeni din familie nu regreta asta. Pe vremuri, nici un oras al tarii nu putea rivaliza cu Campulungul - in primul rand ca atmosfera. I se dusese faima pentru aerul lui nemaipomenit. In Europa era comparat doar cu Davosul din Alpii elvetieni. Asa ca vara, in concediu, orasul se umplea de vizitatori care veneau sa se trateze de boli de plamani sau anemii, dar totodata si de marii comercianti din Bucuresti sau de oameni cu dare de mana, care veneau in vilegiatura. Campulungul avea atunci o viata absolut extraordinara - diminetile cu lucrul sau cu indeletniciri pe acasa, iar dupa-amiezile tarzii cu plimbari nesfarsite pe Bulevard si cu serate in Gradina Publica. Bulevardul a ajuns sa se cheme "Bulevardul Pardon", intrucat, cu atata vanzoleala la orele de varf, perechile se tot izbeau unele de altele, scuzandu-se incontinuu. "Pardon, musiu, pardon, madame." Iar Gradina Publica si-a primit numele de "Gradina MerIi" gratie balurilor la care fetelor li se aruncau confeti in par, ca semn de apreciere din partea junilor curtezani, iar ele multumeau admiratorilor frantuzeste...
Pe vremea aceea, "La Mageanu" dadea tonul in moda. Tatal meu avea vestitul atelier de palarii, accesorii vestimentare, care erau absolut obligatorii la o tinuta eleganta. Doamne fereste sa fi vazut vreun barbat fara palarie pe cap! Daca nu avea, insemna ca e in doliu.
Peste drum, pe bulevard, mama tinea un atelier de moda pentru doamne, ceva de mare clasa. Si la sexul frumos palaria era la mare pret - doamnele se duceau pana si la piata inmanusate si cu palarii pe cap. Prin anii "30, imi aduc aminte, se purtau mult voaletele, iar palariile aveau artificii care mai de care mai simandicoase: fructe prinse pe boruri sau penaje ametitoare. "La Mageanu" simboliza fantezia, finetea si frumosul.
- In calitatea dvs. de mare cunoscator, cum apreciati moda din zilele noastre?
- Duduie, timpurile se schimba. Din pacate pentru meseria mea, moda a ales altceva. Am vazut la viata mea mode dupa mode: palarii cu boruri mari, palarii cu panglica pe margine - asa-numitele roll? -, apoi cele din fetru sau palarii tari - gambetta. Apoi, ne-am vazut nevoiti sa schimbam complet macazul; o data cu moda lui Gheorghiu-Dej, lumea a lasat palariile la o parte si s-a apucat sa poarte sepci. Apoi au venit caciulile. Pana si taranii, adevaratii nostri clienti, si-au lasat palariile, si majoritatea lor umblau cu capul descoperit. Poate parea ciudat, dar aici, in Muscel, prin Suslanesti sau Matau, chiar si femeile de la tara purtau palarii - femeile in varsta veneau la targ calari, avand pe cap palarii din plus cu calota mica si boruri mari de 7-8 cm. Acuma, lumea e alta. Totusi, la casele mari de moda se incearca o revenire la palarie. Iar vestimentatia e deseori plina de fantezie - cateodata ne mai umfla si rasul, pe mine si pe nevasta-mea, cand vedem prezentari de moda cu fetele imbracate atat de vaporos, atat de transparent, ca nici nu stiu de ce-au mai pus hainele alea pe ele... Ei, nu chiar, jocul asta intre a ascunde si a dezvalui poate fi tare incitant, insa doar daca e de bun gust.
</b><b>"<<La Mageanu>> traieste, si asta este esential!"
- Tinerii de astazi se plang ca fosta capitala a Tarii Romanesti, Campulungul, este un oras "mort". Chiar asa sa fie?
- Daca privesc din miezul breslei mele, bresla mestesugarilor, lucrurile cam asa stau. Acum cativa zeci de ani, "somaj" era un cuvant necunoscut in Campulung. Respectul si daruirea pentru munca erau mari. Mestesugarilor campulungeni li se dusese faima in tot Regatul - croitorii, cizmarii, fabricantii de mobila, tamplarii erau cautati ca painea calda. Apoi pietrarii de la Albesti, din vita mesterilor italieni, adusi pe aceste meleaguri de Carol I, erau chemati mereu la Bucuresti - acolo faceau santier, carau piatra de aici si lucrau de mama focului. Noi aveam aici, in oras, un Club al Meseriasilor, unde eram cu totii actionari si unde ne intalneam dupa-amiezile si in zilele de sarbatoare la un joc de table, la biliard sau la o ceasca de cafea. Ne lega o prietenie adanca, ne ajutam intre noi. Rivalitatea palea in fata prieteniei. Va amintiti celebrul tablou din "Titanic Vals", in care Spirache, personajul principal, comenta cu doamnele familiei - Gena, Miza si Dacia - istoria noii sale palarii si, incercand sa iasa basma curata din gura femeilor, spunea ca si-o cumparase ba de la Mageanu, ba de la Stanciulescu, celalalt palarier vestit al Campulungului. Si-n adevar, asa era, tatal meu si Stanciulescu aveau doua firme diferite, dar nu exista ura sau dusmanie intre ei. Dimpotriva, Stanciulescu a devenit mai apoi nasul parintilor mei. Asa era atuncea, oamenii tineau mai tare unii cu altii. Azi, tare putini mestesugari mai sunt la pret. In tagma palarierilor am ramas de mult singurul, si nu numai la Campulung, ci in toata zona - pana hat departe, la Targoviste si Pitesti. Ai mei, in familie, n-au sa-mi urmeze calea: baiatul e profesor, iar nepotii sunt pe la Bucuresti. Nu ne-am dat insa batuti niciodata, n-o s-o facem nici acum. "La Mageanu", chiar daca traieste azi mai mult ca un simbol al Campulungului de altadata, ca o amintire vie a vremurilor trecute, traieste!, si asta este esential.
Sanziana Demian
Fotografii de Victor H. Mercea