Cultura
Al patrulea premiu, pentru literatura dedicata copiilorSilvia Kerim"Bucuria de a scrie povesti echivaleaza cu bucuria de a-mi fi pastrat copilaria sufleteasca intacta"
- Obtineti, pentru a patra oara, un premiu de seama, care rasplateste literatura dvs. pentru copii si tineret. Cand a inceput fantastica aventura prin lumea povestilor?
- As vrea sa spun, mai intai, ca ma simt nespus de onorata de faptul ca acest interviu apare in revista noastra, cea atat de urmarita si de iubita, deopotriva in tara, si in strainatate. Iar acum, revenind: bucuria de a scrie povesti are radacini indepartate, dar care pot fi numite in doua cuvinte: copilaria mea. Regina Copilariei mele a fost mama. Ea ne-a invatat, pe fratele meu si pe mine, inca de cand eu aveam vreo trei ani, sa iubim povestile. Inainte de a ne duce la culcare, incepea, de obicei, cu "Alba ca zapada", o poveste pe care noi am adorat-o si pe care am ascultat-o, seara de seara, vreme de aproape un an de zile. Cand gresea vreun amanunt, saream amandoi si o corectam. Eram fascinati de lumea piticilor, de Regina Neagra si mai ales eu eram subjugata de faptul ca la sfarsit printul venea si o invia pe frumoasa cu parul de abanos. Prin povestile pe care le inventa seara de seara, mama ne-a invatat sa iubim animalele. Mi se pare ca in felul acesta ne-a dat o calitate in plus. Ea ne-a invatat ce inseamna mila, respectul pentru natura. Incetul cu incetul, ne-am insusit minunata lectie a politetei, a respectului fata de parinti, de bunici, de profesori, fata de oamenii mari, in general. Mama si aliata ei, Povestea, ne-au invatat sa dam buna ziua si sa fim cuviinciosi in orice imprejurare. Din fericire, mai exista inca destule mame si bunici care au aceasta calitate de regine ale acelui regat numit Copilarie. In ultima vreme insa, trufasii rivali ai povestilor, care se cheama televiziunea si desenul animat de o anumita factura - si nu ma refer aici la productiile Walt Disney, care au o dulceata atat a personajelor, cat si a mesajului in sine - au un efect nefast asupra copiilor. In loc sa-i indrepte, asa cum face adevarata literatura pentru copii, spre calea binelui, ii invata de mici "valoarea" violentei.
- Cum s-a facut trecerea de la ascultatorul de povesti la scriitorul de povesti?
- Datorez debutul meu ca scriitor de povesti pentru copii, radioului, unde am lucrat 11 ani si care, intr-un fel, este marea dragoste a tineretii mele. Am inceput sa scriu la incurajarile mult regretatului meu coleg Mihai Jemaneanu. De cate ori am ocazia, ii rostesc numele si-i aprind in gand o lumanare, pentru ca a fost un om care a facut enorm, nu numai pentru mine, ci pentru literatura pentru copii, in general, iar asta mi se pare mult mai important. El a fost redactorul emisiunii radiofonice "Noapte buna, copii". Difuzata zilnic, aceasta emisiune-bijuterie a facut, dupa parerea mea, pentru educarea copiilor din Romania, mai mult decat sute de scoli si sute si sute de biblioteci la un loc. Din pacate, Mihai nu mai este si nici inlocuitor de talia lui nu are. Radioul de azi a pierdut enorm, pentru ca de cativa ani "Noapte buna, copii" a fost alungata de pe Canalul 1, unde decenii de-a randul si-a gasit locul. Datorita minunatului om care este Florian Pittis, actualul director al canalului Romania Tineret, "Noapte buna, copii" a revenit, dar pe programul 3, la orele 19. Am spus "dar", pentru ca, din pacate, din motive tehnice, postul nu are o audienta nationala, iar asta inseamna privarea de bucuria si de mesajul benefic al povestilor tocmai a copiilor sarmani, din catunele uitate de lume, unde radioul era si este singura legatura cu lumea. Tocmai de aceea, de fiecare data cand am prilejul, in numele bunicilor, parintilor, copiilor si al celor foarte putini care mai scriu povesti in tara noastra, cer ca povestii sa-i fie redat tronul pe care-l merita. Si mi s-ar parea normal ca acestei dorinte a noastre sa i se asocieze si Scoala. Si, desigur, Biserica. Toata lumea stie cate virtuti are Povestea, cat de frumos educa ea, fara sa fie didacticista. (In paranteza fie zis, i-as recomanda d-lui Basescu sa citeasca sau sa reciteasca celebra poveste despre "Cainele Soldatului". Poate ca ea i-ar redestepta sentimentul de mila si poate ca, prin extrapolare, ar invata sa vorbeasca frumos si sa nu mai ucida fara mila cainii fara stapan.) Regretabil este ca pana acum acest demers al meu - si nu numai al meu- nu a avut nici un ecou. Singura mea izbanda din ultima vreme a fost faptul ca patru dintre cartile mele de povesti au fost reeditate si in curand vor aparea in librarii. E vorba de "Poarta de sticla", "Bunica alba", "Povestile bunicii albe" si "Inima povestii". Ele vor vedea din nou lumina tiparului la Editurile "Cuvantul Romanesc" si "Aramis", carora le sunt foarte recunoscatoare pentru bucuria pe care mi-au facut-o. De asemenea, as vrea sa felicit conducerea Ministerului Educatiei si Cercetarii, pe doamna Ecaterina Andronescu personal, care a facut, inca din iarna, un proiect cu Banca Mondiala, pentru repopularea bibliotecilor scolare si satesti cu cele mai frumoase carti de povesti pentru copii, romanesti si universale, clasice si moderne. Si de aici, s-a nascut si norocul meu, tradus in reeditarea unora din cartile mele, de mult epuizate.
- Ati primit pana acum trei premii nationale pentru literatura de copii si tineret, printre care unul a rasplatit best-seller-ul dvs. "Vedere din Parfumerie". Iar acest ultim premiu, care tocmai v-a fost acordat de catre Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, pentru volumul "Zanele nu bat la usa" (editura "Coresi") ar fi al patrulea.
- M-a emotionat nespus acest aproape neasteptat premiu, asa incat siragului meu de foarte multe bucurii primite de-a lungul vietii i s-a mai adaugat una.
- Cum ati defini bucuria de a scrie povesti?
- Bucuria de a scrie povesti echivaleaza, pentru mine, cu bucuria de a-mi fi pastrat aproape intacta Copilaria sufleteasca. Esenta acesteia se gaseste intr-o copilarie nespus de fericita, traita intr-un camin in care parintii nu s-au certat niciodata in fata copiilor. Ea m-a ajutat sa strabat un drum lung, plin de suferinte si de spaime, cu convingerea ca pana la urma totul se va sfarsi cu bine. As vrea sa adaug ca aceasta convingere a mea a fost sustinuta de Dumnezeu, pe care L-am simtit intotdeauna alaturi si care m-a ajutat sa cred, in continuare, ca viata e cel mai frumos dar pe care ni l-a dat.
Ines Hristea
Carmen TanasePrintre stele si lacrimi
"De catava vreme, toamna e pentru mine un anotimp permanent. Disparitia sotului meu, Victor Parhon, pe care l-am pierdut in urma cu un an, m-a impins intr-o zona de vlaguire si neputinta. Refac, impreuna cu Tudor, baiatul nostru, traseele pe care am fost candva fericiti. Asta vara am fost la mare, apoi, ca intr-un pelerinaj sentimental, in Iasul celor mai frumoase momente ale noastre: acolo am luat hotararea de a ne casatori, acolo mi-am inceput cariera. Doamne, cat mi-as dori sa mai joc macar un spectacol la Teatrul National din Iasi, de care ma leaga atatea amintiri! Si-apoi, in toamna, am plecat in turneul Teatrului Odeon in S.U.A. si Canada, cu spectacolul <<Stele in lumina diminetii>>. Pe 10 septembrie am aterizat la New York, iar in 11 septembrie am aflat de la televizor despre cele doua atentate. Priveam si nu puteam crede ca-i vorba de o realitate transmisa in direct si nu de un film de groaza. Am prieteni in New York, cunosteam bine orasul, ii indrageam strazile cu spectacolul lor viu si colorat, cu oameni de pe tot globul, atrasi de capitala libertatii si a prosperitatii. Nu stiu cat au reusit criminalii sa dezechilibreze economia americana, dar au spulberat visul multora de a ajunge in America. Toata lumea voia atunci sa plece de acolo. Noi am dat totusi cateva spectacole, dar in Canada, si abia dupa zece zile am jucat si la New York, in Centrul Cultural Roman si la o scoala din Queens. Am jucat cat am putut noi mai bine, dar viata din jur intrecea trista poveste de pe scena. Din Manhattan, unde locuiam, am pornit-o pe strazile pline de oameni cu masti de gaze pe fata - ba unul si-o pastra chiar si in fata unei cesti de ceai ce aburea intr-o cafenea. La fiecare colt de strada asteptau ambulante, rasunau continuu sirenele masinilor de pompieri si de politie, ca intr-un film Sf. Dupa Strada 14, nu puteai trece de cordoane, dar zareai fumegand ruinele World Trade Center-ului. Cand am vazut la Tv naruindu-se turnurile gemene, am simtit ca ele s-au prabusit parca peste sufletul meu. In alte calatorii, admirasem din varful lor splendida panorama a orasului, iar acum, ceva drag mie disparea pentru totdeauna. La plecare, pe aeroport, se anunta mereu cate o bomba si pana la verificare stateam ingroziti. Cand intr-un tarziu am ajuns in avion - alta spaima: calatoream impreuna cu cinci arabi si pe tot drumul nu-i scapa nimeni din ochi. Acum, mi-am mai revenit: repet cu Alexandru Dabija o comedie, nici ea lipsita de lacrimi, si anume <<Gaitele>>. O joc pe Colette."
Alice Manoiu