Bogdan Lobont "Cel mai frumos moment este cel in care se canta imnul si am sentimentul ca pot sa fac ceva pentru tara"
Atunci cand antrenorul sau de la echipa de copii a Corvinului din Hunedoara il incuraja spunandu-i ca-l pregateste pentru a ajunge la Nationala si la un club mare din Europa, Bogdan se fastacea si-i raspundea in gluma: "Lasa-ma, bre, nea Marine, cu visele, lasa-ma cu vorbele astea mari, ca nu tine". Treptat insa, antrenorul sau, Marin Ionita, portarul echipei mari a Corvinului din anii 80, a dovedit ca nu arunca vorbe in vant, iar Bogdan Lobont a devenit un portar de exceptie, ale carui evolutii senzationale au salvat, nu o data, blazonul echipelor la care a evoluat. Dupa performantele obtinute la Rapid, sub bagheta lui Mircea Lucescu, Bogdan a devenit primul portar roman ce ajunge la un club cu nume greu in fotbalul mondial: Ajax Amsterdam. Acum, el s-a intors pentru un an in campionatul romanesc, unde apara cu succes poarta lui Dinamo Bucuresti si este titularul Nationalei conduse de Gheorghe Hagi. Bogdan Lobont este, cel putin pana acum, unul dintre oamenii care si-au implinit idealurile copilariei, chiar si acelea la care nici n-a indraznit sa se gandeasca.
Pe maidan, cu mingea in brate
"In Hunedoara, locuiam chiar peste drum de stadion, asa ca va dati seama ca toata copilaria mea este legata de fotbal. Nu ne lasa portarul sa intram? Nu era nimic, gaseam noi o modalitate, intram printr-o spartura, saream gardul si vara jucam de dimineata pana seara, cu mingi de cauciuc sau cu celebrele mingi de <<35>>. Jucam si in spatele blocului, la garaje, faceam un zgomot infernal, nici un geam de la parter n-a scapat intreg, ieseau vecinii, aruncau cu apa pe noi, ne taiau mingile cand le prindeau. Ne mai jucam noi cu tuburi de cornete, cu soldatei, cu masinute, dar fotbalul era baza, eu unul nici nu aveam rabdare sa ma uit la un meci intreg, pe stadion sau la televizor, cand vedeam ca echipa merge bine, eram parca injectat cu fotbalul, saream in sus, luam copii si mergeam sa jucam. Amintiri la fel de placute am din satul bunicilor mei, Ghelar - parintii sunt amandoi din acel loc -, un sat aflat la 20 de kilometri de Hunedoara, intr-o zona de munte. Iarna, toata ziua eram la sanius cu ceilalti veri ai mei, vara mergeam cu bunicul la coasa, dar in joaca, nu sa-l ajut, aduceam apa de la fantana, in rest nu ma puneau sa fac nimic. Nici sa duc vacile la pasune nu ma lasau, ca nu s-ar mai fi intors nici una acasa. La ceilalti bunici, la un kilometru distanta, statea sora mea, cu doi ani mai mare, acum e studenta in Bucuresti, si chiar daca parintii ne <<impartisera>> ca sa fim cuminti, noi eram mereu impreuna si bineinteles ca faceam toate tampeniile posibile. Intotdeauna cand ma intorc la Hunedoara, la parinti, trec si prin sat sa-mi vizitez cele doua bunici, asa se bucura, cum ma vad se pun pe plans. Adevarul e ca nu prea ma mai trage ata spre Hunedoara. De cand s-a inchis combinatul, chiar daca nu mai e asa poluat, orasul e in paragina. Nici copiii nu se mai joaca asa, ca inainte, acum au televiziune prin cablu, calculatoare, majoritatea prefera play station-ul, unei miute in fata blocului. Eu zic ca-i mult mai frumos pe maidan, mai tragi o tranta, te julesti, plangi, te ridici si joci mai departe, decat sa stai sa-ti strici ochii in monitor. Pentru noi, copilaria a fost mult mai palpitanta, mai intens traita, invatam din propriile noastre greseli, nu din lectiile altora. Imi pare rau ca nici unul din prietenii mei din copilarie nu a facut fotbal, eu am incercat sa-i trag dupa mine, veneau putin, se plictiseau, renuntau cand dadeau de greu. Ce-i drept, poate nu aveau nici conditiile mele, caci intr-o familie cu mai mult de trei copii e mult mai dificil. Eu unul nu m-am plictisit niciodata de fotbal si, in general, orice am facut in viata pana acum am facut cu placere si vreau in continuare sa fac numai ce-mi place. Nu e genul meu sa ma apuc de un lucru de care peste o saptamana as putea sa ma plictisesc si sa-l las balta. E drept ca mi-a fost si mie greu la inceput. Tata m-a dus pe la 6-7 ani la centrul de copii si juniori si de atunci am trecut prin toate nivelele, nu cred ca am ratat vreunul din antrenorii de atunci ai Corvinului. In primii ani, atunci cand ploua, nu ma lasau ai mei sa merg la antrenament, ca-mi murdaream hainele. Mama pleca la serviciu la sase dimineata, tata pe la 7-8, eu, cum ramaneam singur, saream din pat si fugeam la antrenament. Ma sunau de la serviciu sa ma verifice, eu le spuneam apoi ca n-am auzit telefonul, ca dormeam, iar ei, chiar daca-si dadeau seama, nu-mi reprosau niciodata nimic."
"Ca portar, poti fi inger si demon in acelasi timp"
- Talentul te-a ajutat sa te impui foarte repede, la 18-19 ani, si sa devii unul din oamenii de baza cu care Rapidul a castigat Campionatul dupa mai bine de 30 de ani.
- Performantele de atunci, castigarea Cupei si a Campionatului se datoreaza intregii echipe a Rapidului si, poate in primul rand, lui Mircea Lucescu, antrenorul care a impus o alta gandire, o alta mentalitate. Alaturi de Mircea Lucescu si de Mircea Rednic, de numele carora se leaga marile performante ale Corvinului Hunedoara, mi-a fost mai usor, ma simteam in siguranta, ca si acasa. Dar Rapid este un episod incheiat din viata mea, sunt un jucator profesionist si acum vreau sa-mi fac treaba cat mai bine la noua mea echipa, Dinamo. Venirea aici a insemnat masca de oxigen pentru mine, nu vreau sa-i dezamagesc pe cei care au avut incredere in mine, sper sa fiu cat mai in forma pentru echipa nationala si sa castig cu Dinamo Cupa si Campionatul.
- Iti mai amintesti cum te-ai descurcat singur, cand ai plecat de acasa la Bucuresti? Alt peisaj, alte castiguri, alte tentatii...
- Cred ca am plecat din Hunedoara exact la timp. Aveam 18 ani si jumatate si eram in cautarea marii performante. La inceput, m-am descurcat mai greu, nu aveam prieteni aici, nu cunosteam locurile, mama era foarte ingrijorata sa nu ajung intr-un anturaj periculos. Ce-i drept, nici eu n-am fost usa de biserica, am pierdut si nopti si pot sa zic ca le-am facut pe toate. Nu-mi pare deloc rau, pentru ca din fiecare am invatat cate ceva. Nu cred ca exista fotbalist, in Bucuresti, care sa nu fi pierdut si el macar o noapte prin discoteci. Cand esti tanar, nu prea se vede a doua zi la antrenament, ai destula energie. Cu timpul, m-am mai maturizat, si acum, cand ma uit in urma si-mi aduc aminte, ma pufneste rasul. Insa orice prostii am facut in timpul meu liber, fotbalul a ramas pe primul loc si nu am avut probleme cu disciplina, cu cantonamentele, atunci cand ieseam pe terenul de antrenament nu umblam cu jumatati de masura.
- Se spune ca cel mai dificil post dintr-o echipa este cel de portar. Cum te descurci cu responsabilitatea uriasa ce apasa pe umerii tai?
- Nu exista un post mai frumos, decat cel de portar. De la bun inceput, din prima zi cand am jucat fotbal, am stat in poarta, imi amintesc ca mergeam cu tata la stadion, puneam doua hartii in gardul de sarma, una in dreapta mea, cealalta in stanga si ziceam: "Gata, asta-i poarta mea!". Mai tarziu, cand aveam antrenamente pe zgura, aparam cu niste manusi d-alea mari, de lacatus, nu-mi puteam permite unele din piele, dar erau foarte bune si alea. Ca portar, poti fi inger si demon in acelasi timp, pentru ca, daca un jucator de camp greseste, se mai poate repara ceva, dar atunci cand noi, portarii, gresim, nu mai avem pe nimeni in spate, se vede imediat. In primii ani ai carierei, puneam mult suflet in tot ce faceam, daca greseam, trei zile nu scapam de amaraciune, nu vorbeam cu nimeni, plangeam cand ajungeam acasa. Cu timpul, m-am mai maturizat si mi-am dat seama ca totul pleaca de la psihic. Daca gresesti, nu te mai gandi la asta, timpul merge numai inainte, nu se mai intoarce, apara cat poti mai bine, ca n-o sa-ti ia nimeni capul, n-ai omorat pe nimeni, in fond, e un simplu joc de fotbal. E drept ca jocul acesta a devenit o super-afacere, in care conducatorii pot avea profituri uriase, insa eu am incredere in mine si-n echipa mea, restul nu ma intereseaza. Imi place lupta deschisa, adevarata, care se decide numai pe teren. De ce nu se poate si la noi asta, de ne-am pierdut spectatorii, de ce presa acuza obsesiv campionatul romanesc ca e plin de meciuri trucate? De ce nu putem fi ca in Olanda, la un nivel superprofesionist, unde se lupta pana in ultima clipa si castiga cine-i mai bun?
"A" de la Amsterdam
"Primele doua-trei luni petrecute in Amsterdam au fost foarte ciudate pentru mine, omenii traiesc acolo dupa alte reguli, au o cu totul alta mentalitate. Toate lucrurile de la <<A>> sunt puse frumos la <<A>>, cele de la <<B>> la <<B>>, nu trece nimeni pe rosu, fiecare face ceea ce trebuie. Dupa un timp, m-am mutat aproape de Cristi Chivu, intr-un orasel la cativa kilometri de Amsterdam, unde ma salutam cu toata lumea, de parca ne cunosteam de ani de zile, pe cand la noi, daca i se pare cuiva ca te-ai uitat nu stiu cum la el, se incrunta si te mai si injura. M-a ajutat enorm prezenta lui Cristi Chivu, care deja se acomodase cu echipa, cu stilul de viata al olandezilor, si cu care ma sfatuiam in orice faceam. Mergeam impreuna la film, la masa, colindam muzeele, ne plimbam cu barca pe canale. Intr-un an si jumatate, am invatat mare parte din Amsterdam, e un oras superb si abia astept sa ma intorc acolo la vara.
Cat despre fotbal, nu stiu cand se va apropia campionatul romanesc de nivelul fotbalului occidental. La meciurile Ajaxului vin batrani, femei, copii, nu se injura, nu se huiduie si, in afara de galerie, care, ca peste tot, este mai pasionala, atmosfera in tribune este una supercivilizata. Iar pe teren nu exista meciuri aranjate, nu se da nimeni la o parte si, dupa cum am mai spus, castiga cine merita."
- Inseamna ca echipa nationala este foarte importanta pentru tine de vreme ce ai renuntat, aproape un an, la Ajax.
- Unii m-au intrebat de unde am avut atata rabdare sa suport statutul de rezerva la Ajax, altii au zis ca cea mai mare greseala a mea a fost sa ma intorc in campionatul romanesc. Pe mine nu ma intereseaza parerile altora, eu stiu ca m-am intors sa apar, sa-mi reintru in mana si sa fiu pregatit pentru echipa nationala. In vara asta, s-au implinit patru ani de cand sunt la Nationala si imi doresc foarte mult sa mai stau 10-15 ani aici. Nu-mi pare deloc rau ca nu m-am nascut cu cativa ani mai devreme, sa prind generatia de aur, generatia lui Hagi. Eu sper ca si de acum incolo, echipa Romaniei sa fie la fel de puternica, iar noi, cei mai tineri, sa ducem mai departe ce a inceput acea generatie. Pentru mine, conteaza enorm echipa nationala, cel mai frumos moment este cel dinaintea unui meci, cand se canta imnul si chiar am sentimentul ca fac ceva pentru tara. Urmeaza pentru noi doua meciuri extrem de dificile cu Slovenia, la capatul carora speram sa ne calificam la Campionatul Mondial de anul viitor. Ne dorim din tot sufletul sa castigam si sa aducem bucurie oamenilor din tara, sa le mai inseninam zilele cenusii.
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)