Pustnicul de pe Ilva MareParintele Melchisedec Onofrei Silisteanu"Clopotele mele erau talangile oilor"- Torturat bestial in puscariile comuniste, coleg de celula cu parintele Staniloae si alti fruntasi ai elitei bisericesti, sihastrul din Muntii Ilvei traieste azi departe de lume, fericit de singuratatea care il tine
"fata la fata" cu Dumnezeu -
Originar din Vechiul Regat, din comuna Cepari, un sat aflat sub puternica iradiere spirituala a Manastirii Curtea de Arges, parintele Onofrei Silisteanu a luat drumul calugariei in frageda tinerete, simtindu-se atras de Dumnezeu si Maica cea Sfanta inca de la varsta de sase ani. In Ardeal a ajuns in urma cu unsprezece ani, ctitorind, alaturi de alti frati calugari, puternica manastire nasaudeana Parva-Rebra si mai tanara manastire de maici de la Ilva Mare. Acum traieste retras, pe culmile care despart Nasaudul de Bistrita, intr-o coliba invecinata cu cerul. Un sfant ca-n povesti, cu barba si plete albe, uscat ca iasca si atat de slabit, din cauza posturilor indelungate, incat fuioarele vantului l-ar putea inalta in vazduh.
Asezat pe o buturuga, inconjurat de imparatia de aur si de rugina a toamnei, citeste intr-un ceaslov, ingaduitor cu cei care ii intrerup rugaciunea, venind de departe sa il caute. Si nu sunt putini. Siruri de oameni urca poteca abrupta, slefuind pietrele dealului cu talpile lor. Dar parintele crede ca martiriul credintei trebuie cunoscut de generatiile viitoare si nu se supara cand intrebarile il intorc la anii de inceput.
"De-a biserica"
"Ma trag dintr-o familie de tarani argeseni cu multi copii. Am fost multi frati pe langa mama si tata. Acasa, in Cepari, parintele meu, om cucernic si credincios, ma ducea la biserica in fiecare duminica. Imi amintesc ca azi cum rosteam <<Tatal Nostru>> cu voce tare, in timp ce o traire dumnezeiasca ma umplea de emotie. Imi placea atat de mult la biserica, incat am mutat-o si in jocurile mele copilaresti. Mi-am construit singur, din patru bete si cateva scanduri, un altar la care ma rugam. Clopotele mele erau talangile oilor, pe care le sunam, alergand in jurul mesei de rugaciune. Vecinii radeau, zicand: <<I-auzi, popa! Auzi-l cum face slujba in biserica!>>. Asa mi-a si ramas numele de atunci: Popa."
Plecat de acasa inainte de a implini optsprezece ani, parintele Onofrei a luat drumul Seminarului Teologic, dar lipsa banilor si saracia parintilor i-au curmat visul preotiei, tatal sau retragandu-l din scoala.
Evenimentele din 23 august 1944, urmate de prigoana comunistilor impotriva celor care propovaduiau credinta in Dumnezeu, l-au indarjit pe adolescentul care isi facuse din rugaciune o lege a vietii.
"Fusese o vreme cand emisiunile de la radio incepeau dimineata cu <<Tatal Nostru>>. Ma rugam si eu, bucuros ca lumea isi incepe ziua cu gandul la Dumnezeu. Dar intr-o zi, rugaciunea a fost interzisa. M-a durut asa de tare faptul acesta, incat am plans si mi-am jurat ca voi propovadui in lume sfanta credinta, indiferent de necazurile pe care le voi avea. Asa a inceput Golgota mea", isi aminteste parintele, coborand cu amintirile in urma cu saizeci de ani.
Abia trecut de varsta adolescentei, cu "desaga" credintei in spate, incepe sa propovaduiasca cuvantul Domnului, indemnand oamenii sa nu-si lepede legea stramoseasca, sa nu cada in mrejele otravite ale noii oranduiri comuniste. Urmarit de Securitate ca "instigator", ajunge, nu o data, in beciurile intunecoase si umede, unde e batut "corectional" pana la sange, rupandu-i-se coloana in trei locuri. Dar destinul ursit din nastere trebuia sa fie urmat.
</b>
<b>Cu pistolul in ceafa
Parintele Onofrei Silisteanu a facut cincisprezece ani, trei luni si doua zile de puscarie, trecand prin toate schingiuirile morale si fizice practicate la Jilava, Aiud si Gherla, alaturi de alti martiri ai credintei, precum marele iluminat al ortodoxiei, parintele Staniloae. "Ridicat de Securitate intr-o noapte, am fost locatar in aceeasi celula cu distinsi preoti si profesori universitari, ca Nicolae Margineanu, marele matematician de la Cluj, Iancu Comaneanu, parintele Bocica, Inalt Preasfintia sa Bartolomeu Anania, Monseniorul Ghyka, care, in pofida credintei sale catolice, a fost un mare aparator al ortodoxiei, dar si cu generali ai lui Ion Antonescu. Am avut bucuria de a asculta intre cei patru pereti ai celulei minunate discutii academice si spirituale, purtate de oameni carora inchisoarea nu le-a putut ingradi libertatea credintei si-a mintii", spune parintele . "M-am apropiat si mai tare acolo de Dumnezeu. M-am indarjit si mai tare in credinta si cred ca asa se explica faptul ca am scapat de la moarte de trei ori. Intr-o zi, la usa celulei au venit doi gardieni, care au strigat: <<Cine-i talharul si cainele de Silisteanu?>>. Era la Jilava. M-au urcat intr-o duba si m-au dus undeva la marginea Bucurestiului, intr-o padure pustie. M-au somat sa cobor din masina si sa ma intorc cu spatele la ei. Unul din indivizi, pe care mi-l amintesc si astazi cu claritate, desi au trecut de atunci cincizeci de ani, mi-a pus pistolul in ceafa, amenintandu-ma ca ma impusca. Asa incercau sa ne sperie si sa ne zdruncine rezistenta. Singurul lucru pe care am putut sa il fac a fost sa ma rog cu ardoare lui Dumnezeu si Preasfintei Fecioare. N-a apasat pe tragaci, dar <<iertarea>> n-a insemnat ca suferinta se ispravea. La scurta vreme, am fost transferat la minele de plumb de la Baia Sprie, unde nu se rezista mai mult de sase luni. Ca sa ne chinuie, ne taiau apa si aerul in abataj. Dupa o jumatate de ora, ne zbateam toti, ca pestii aruncati pe uscat. Intr-o dupa-amiaza, un gardian m-a scos din baraca in care stateam impreuna cu alti detinuti, ducandu-ma in cazemata aflata la poarta lagarului. Cine intra pe usa ei nu se mai intorcea decat intre patru scanduri. M-a ajutat si atunci Dumnezeu! Un gardian omenos m-a povatuit sa stau nemiscat, intins pe podea, fara sa-l supar pe politrucul care ma ancheta. La revenirea in baraca, de fericire ca m-au vazut in viata, ceilalti detinuti m-au purtat pe brate si-au plans. Solidaritatea lor, sentimentul de fratie pe care il sadise in noi suferinta, m-au facut si pe mine sa plang de emotie si sa-i multumesc fierbinte lui Dumnezeu, ca-mi mai daruise o data viata."
O candela in sihastria din munti
Eliberat din inchisoare in anul 1964, parintele Silisteanu si-a implinit pe mai departe menirea, propovaduind in continuare cuvantul lui Dumnezeu. In amintirea anilor petrecuti in inchisoare, a aprins o candela a recunostintei, care arde nestinsa de peste 38 de ani. A ars la Parva, a ars la Ilva, arde si in sihastria din munti. Pe chilia sa adapostita intr-o casuta de scandura scrie: "Nu va lepadati de Hristos. Feriti-va de 666".
Garbovit de suferintele cumplite ale vietii, dar cu privirea la fel de senina ca lumina cerului care trece prin ea, parintele isi impreuna mainile subtiri si uscate, pregatindu-se sa-si reia rugaciunea. "Pe toata lumea care vine la mine sa o ajut, tuturor celor ce poarta in ei necazuri si suferinte le spun ca singurul care poate sa ii ajute e Dumnezeu. Puterea mea e doar sa ma rog pentru ei, sa bat la portile milei dumnezeiesti. Sunt batran si moartea ma va cosi si pe mine, asa cum coseste acuma frunzele ramase prin pomi. Dar as vrea sa traiesc, pana va veni Antihristul pe pamant. Nu mai este mult pana atunci. Pe toti ii indemn sa creada fara oprelisti in Hristos si sa se fereasca pe cat pot de numarul 666, care este numarul lui Lucifer."
Cararea ce serpuieste printre dealuri, pana la chilia pustnicului, este batuta zilnic de credinciosi din Bistrita, din Nasaud si Beclean, dar si din alte zone ale tarii, oameni ce cauta alinare in rugaciunile "sfantului", cum ii spun. "Vin la mine oameni din toate categoriile sociale: avocati, doctori, profesori si oameni simpli, de la tara, impovarati de un trai sub limita rezistentei umane. A venit la mine si o fata, care si-a dorit sa intre la facultate si sa-si implineasca visul de a deveni avocata. Acum este plecata in America, o tara insemnata cu 666. Cei de acolo vor fi primii pe care Dumnezeu ii va pedepsi la a doua lui venire pe pamant."
Intrevederea din varful dealului s-a sfarsit. Soarele a alunecat dupa munte si umbra aduce miros de brume. Privesc in urma, de pe poteca ce coboara la vale, si parintele Onofrei e tot acolo, pe buturuga, cu mainile impreunate in rugaciune si psaltirea deschisa larg, pe genunchi. O pala de vant ii flutura pletele si poalele hainei, pregatindu-se sa il ridice in vazduh.Cosmin Grad
(Fotografiile autorului)