Luminita Anghel</b><b>"Apogeul carierei mele artistice ar fi sa ma afirm in afara tarii"- O poveste cu o fata frumoasa, pe care Cerbul de Aur a ajutat-o sa se transforme in stea -Iatacul copilariei
- Esti fericita detinatoare a premiului "Cerbul de Aur", pe care l-ai castigat in anul acesta la festivalul de la Brasov. Cu toate ca aveai succes si inainte, trofeul ti-a incununat in mod stralucit cariera, sporindu-ti totodata si faima. Iubitorii muzicii romanesti ar fi bucurosi sa afle povestea printesei cu parul de abanos, care a izbutit sa imblanzeasca cerbul cu stea in frunte.
- Am avut o copilarie realmente fericita, pe care inca o regret si care imi sprijina in continuare existenta. Cand ajung acasa, la parintii mei, ma duc direct in fostul meu dormitor si inspir aerul de-acolo. Am tot timpul senzatia ca in camera aceea miroase altfel decat oriunde altundeva. Am nostalgia timpului petrecut pe vremuri acolo. Providenta mi-a harazit o familie generoasa, care mi-a oferit tot ce mi-am dorit, desi timpurile acelea nu erau prea imbelsugate. Am avut parte de niste parinti extrem de intelegatori si toleranti, care isi afisau seriozitatea si severitatea destul de discret, in asa fel incat sa nu ma timoreze. M-au lasat sa fac tot ce mi-am dorit, atata timp cat acele activitati tineau de educatia mea sau m-ar fi ajutat in vreun fel in evolutia mea. Si cum eu am fost de cand ma stiu o fiinta foarte activa - am facut si inot, si atletism, am urmat cursuri de limba engleza, de teatru, de chitara folk, am cantat in corul scolii, unde eram solista, plus ca am fost sefa de clasa, loctiitor de comandant de unitate. Ma faleam grozav cu tresele si cu insignele mele si, in general, eram foarte mandra de tot ceea ce faceam, asa ca de-abia il asteptam pe tata, care fiind foarte ocupat venea seara tarziu, sa-l mai bat la cap cu toate prostiile mele. Ai mei s-au straduit sa nu-mi ingradeasca personalitatea. Asta nu inseamna ca eram lasata asa, de capul meu. Din contra! Aveam un program foarte strict: n-aveam voie sa intarzii dupa ora opt, chiar si in clasa a Xii-a, totdeauna trebuia sa dau telefon, sa se stie unde sunt, sa se confirme ca sunt acolo. Din acest punct de vedere, am fost supusa unei discipline riguroase.
- Suna a educatie in sistem nemtesc.
- Culmea e ca nu esti deloc departe de adevar. Noi chiar avem rubedenii de neam austriac, asa ca a fost realmente vorba de un sistem educativ nemtesc, in sensul ca masa era masa, cu ore si locuri precise, care nu se comentau, somnul si activitatile de dupa-amiaza erau litera de lege, la fel ca si orele de studiu. Favorurile erau conditionate. Adica eu trebuia sa rasplatesc prin ceva acel efort care era facut pentru mine. Parintii mei au incercat in acest fel sa ma invete scara valorilor, sa ma faca sa realizez pretul fiecarui lucru.
Lectia de iubire
- Exista un lucru pentru care ai vrea sa le multumesti parintilor tai in mod special? Se spune ca modelul lor de comportament influenteaza in mod decisiv formarea unui copil.
- Faptul ca parintii mei sunt de 42 de ani impreuna si continua sa se tina de mana, ca, daca mama e plecata, tata nu mananca fara ea, ca in weekend-uri el era cel care pregatea masa - acum sanatatea nu-i mai permite sa faca acest gest -, ca se uita la televizor impreuna, toate acestea mi-au format o anumita optica, un mod particular de a intelege notiunea de familie. Tata a fost un barbat foarte atent, care a avut mereu grija ca de sarbatori sa gasim dimineata, pe servanta, cadourile cu felicitarile aferente. De Craciun, de Pasti si de zilele de nastere, la noi in familie se asezau mese bogate, se asculta muzica la pick-up - mult Celentano si preferatul tatei, Gica Petrescu -, se bea sampanie si se mancau piscoturi. In cercul nostru restrans - doar mama, tata, eu si sora mea mai mare - domnea o atmosfera idilica, de care nu multe familii se pot bucura.
- Talentul tau muzical e tot o mostenire, transmisa pe linie de familie?
- In familia noastra n-a existat nici o persoana care sa aiba, in mod profesionist, tangenta cu muzica si nu pot sa spun ca am trait de mica cu convingerea ca asta voi face. Lucrul pe care mi l-am dorit inca de la 8 ani a fost sa fac teatru. Toata copilaria am crezut ca voi deveni actrita. Jucam in scenete de teatru, spuneam poezii la tot felul de evenimente. Fiind o buna organizatoare, in scoala generala, de 8 martie, montam mici spectacole cu colegii. Si am pastrat aceasta directie, fara abatere, pana in clasa a Xii-a, cand am inceput sa ma pregatesc pentru admiterea la Iatc, cu Simona Maicanescu, care era actrita la Teatrul Mic, si cu Sandu Mihai Gruia, actor, pe atunci, la Bulandra. Ne imprietenisem foarte tare si lucram impreuna multe ore pe zi. Ei veneau la mine acasa si faceau un fel de munca patriotica, fiindca efortul lor nu era rasplatit material, dar ei credeau foarte tare in mine si considerau ca merit sa fac aceasta meserie. Mi-am incercat norocul de doua ori. Initial, l-am avut sef de comisie pe regretatul Dem Radulescu, apoi pe severa Olga Tudorache. De fiecare data, am luat eliminatoriile, dar in final am picat. Ii multumesc insa lui Dumnezeu ca s-a intamplat asa, pentru ca, de fapt, as fi fost probabil o actrita de mana a 450-a, fiindca, cu certitudine, ceea ce stiu eu sa fac bine, e sa cant. Si aici, desi nu-mi sta in obicei, las modestia la o parte. Eu imi cunosc valoarea si, dupa atata vreme in care am incercat sa fac ceva, sa conving lumea muzicala ca sunt un punct de interes, am ajuns la concluzia ca aceasta era calea cea adevarata. De altfel, cand m-am dus sa dau a doua oara la Iatc, mi-am dat seama ca ceva nu era in regula, ca eu nuapartineam acelei lumi, ca eu simteam altfel, iar acel fel al meu de a simti se putea manifesta numai prin muzica. Acumulasem deja experienta si in aceasta zona, asa ca nu se putea spune ca doar visam. Deja din clasa a X-a dadusem examen la Scoala Populara de Arta, la sectia Canto si intrasem la clasa Zinei Nichita, care credea foarte mult in mine. O vreme l-am avut corepetitor pe Marius Popp, celebrul jazzist. Ei doi mi-au indreptat pasii in acel an catre festivalul de la Mamaia, unde am concurat la sectiunea Interpretare, dar n-am luat nici un premiu. Si tata mi-a zis si atunci: "Asta inseamna ca nu esti buna. Lasa-te de joaca asta!". Era foarte crud cu mine, dar cruzimea lui era o modalitate de a ma aduce cu picioarele pe pamant, de a ma determina sa nu ma las furata de peisaj si de a aluneca pe o panta gresita. Noroc cu mama, care era prietena mea cea mai buna si confidenta mea. Desi ne despart foarte multi ani, eu venind pe lume cand mama avea 42 de ani, intre noi a existat o relatie extrem de stransa. Ea a stiut de primul sarut si tot cu ea complotam atunci cand tata nu trebuia sa afle cu exactitate cand si unde ma duc sau ce fac.
Pustoaica de la "Melody"
- Momentul de cotitura a venit prin 88 intre cele doua admiteri, atunci cand am inceput sa am colaborari cu Ansamblul Armatei. Am inceput sa merg in turnee si sa prind gustul banilor castigati de mine si nu foarte greu. Castigam foarte bine pe vremea lui Ceausescu, asa ca dorinta mea de a deveni studenta s-a diminuat progresiv si-am ajuns sa ma dedic in totalitate muzicii.
- Apoi a intervenit Revolutia si, din cate imi aduc eu aminte, ai inceput sa canti in bar.
- Exact. Era vorba de barul "Melody" din Bucuresti, un bar elitist, cel mai important din Romania la acea vreme. Am acceptat aceasta experienta, pentru ca eu percepeam interpretarea live ca pe un extraordinar exercitiu pentru un artist, mai ales tanar. Seara de seara, vreme de cel putin 300 de zile pe an, sa interpretezi live melodii de facturi diverse, care iti solicita vocea in mod diferit, nu e deloc simplu. Am inceput sa am succes, practic imi formasem un public al meu: oameni care veneau special sa ma vada. Atunci, am realizat ca asta e ceea ce-mi doresc sa fac, ca puteam sa fac din muzica o cariera.
- Imaginea "cantaretei de bar" nu e perceputa cu prea mare simpatie si incredere. La fel ca si "viata de noapte", privita critic de opinia publica. N-ai avut de infruntat niciodata aceste prejudecati?
- Era o situatie ciudata. Desi aveam foarte mult succes la "Melody", de cate ori veneau oameni din domeniul muzical, eu nu eram printre cei alesi sa filmeze sau sa faca vreo inregistrare. Functionau, probabil, prejudecatile despre care vorbesti. In plus, eu nu faceam parte din nici o gasca, deci nu eram in nici un fel interesanta. Nimeni nu era dispus sa-si asume riscul de a miza pe o pustoaica necunoscuta.Chiar imi aduc aminte ca odata, consulul Frantei si-a trimis secretara sa-mi ceara un disc cu autograf. Or, eu de unde sa i-l dau? Alta data, a venit televiziunea Rai Uno, care facea un material despre viata de noapte din Romania. La vremea aceea, eu aveam in repertoriu melodii de-ale Giannei Nanini. Lor le-a placut foarte mult interpretarea mea si m-au filmat. Contradictia dintre cele doua puncte de vedere era frustranta, dar m-am incapatanat sa merg inainte. Apoi, incetul cu incetul, au aparut si la noi producatori care doreau sa propuna publicului figuri proaspete. Am semnat un contract cu Romagram-ul, am inceput sa lucrez cu Ionel Tudor si Andreea Andrei, iar in 1993, mi-am incercat din nou norocul la Mamaia, de aceasta data la sectiunea Creatie, cu piesa unui coleg din trupa de la "Melody", Lucian Blaga. "Din tot ce-a fost" a rasturnat toate aranjamentele si-am luat trofeul. De-atunci, au inceput sa se puna semne de intrebare in ceea ce ma priveste, dar nu suficient de convingatoare. A mai trecut ceva vreme si am recidivat la Creatie, la Mamaia 95, cu "Ferestra", semnata de Ionel Tudor - Andreea Andrei, cu care am luat premiul Iii, iar in 1996, cu "Sansa e de partea mea", a aceluiasi tandem compozitor-textier, am luat tot premiul Iii. Intre timp, am mai participat la selectii nationale pentru Eurovision, unde ma clasam imediat dupa cel care pleca din tara. Am mai inceput sa fac si filmari... Nu cu foarte mare convingere, dar am inceput sa fiu bagata in seama. Au fost ani grei, de suferinta reala, iar gandul abandonului m-a batut de nenumarate ori. De exemplu, faptul ca niciodata n-am fost chemata sa particip la Cerbul de Aur sau ca intentiile mele de a trimite casete pentru preselectie nici macar nu erau luate in considerare, mi-au prilejuit momente de crunta dezamagire. Imi spuneam insa tot timpul ca trebuie sa existe un motiv pentru care nu sunt aleasa, ca probabil nu era momentul potrivit si bine-a fost ca s-a intamplat asa, pentru ca anul acesta, cand in sfarsit am ajuns acolo, am luat premiul. Si mult mai important decat atat a fost faptul ca am putut convinge o tara intreaga ca am o voce buna. Cea mai mare satisfactie a mea a fost aceea ca, ulterior castigarii acestui premiu, am inceput sa fiu oprita pe strada, de oameni care ma felicita si-mi spun ca i-am impresionat foarte tare cu "Je taime" si ca a fost o alegere cu-adevarat fericita, chiar daca am cantat intr-o limba straina: "Nu stim cum se numeste melodia aia, da asa de bine o cantati!". Ai un sentiment fabulos atunci cand auzi asemenea vorbe de la niste necunoscuti, deci de la niste oameni care n-au nici un interes sa te flateze.
- Apreciezi ca premiul de la "Cerbul de Aur" reprezinta apogeul carierei tale?
- Nu, acest premiu reprezinta o recunoastere a valorii mele, dar apogeul carierei mele artistice ar fi sa ma afirm in afara tarii. Si desi ar putea parea imposibil, acest vis al meu are toate sansele sa se realizeze. Nu vreau sa vorbesc prostii si sa bat campii cu Mtv-ul sau alte lucruri de asemenea anvergura. Ceea ce am eu in minte este la o scara mult redusa: ar fi suficient sa apar pe un post de televiziune din Spania, de pilda. De acum incolo, voi avea foarte multe de facut pe plan muzical si, tocmai pentru ca mi-am stabilit prioritatile, incerc sa ma degrevez de tot ceea ce este redundant. Zilele acestea, eu si managerul meu, Dan Tomescu, punem bazele unei firme de impresariat si productie muzicala, care sper sa-mi faca drumul prin jungla showbiz-ului romanesc mai usor. Momentan, am renuntat la munca in televiziune, chiar daca e greu sa lupti impotriva acestui microb, si singurul rol adiacent pe care mi-am permis ca mi-l asum este acela de invatacel: pentru ca sunt studenta in anul Ii, la Psihologie-Sociologie.
</b><b>Final cu cocosi, gaini si pitici
- Un interviu cu Luminita Anghel nu poate fi complet, daca nu luam in discutie si viata ei personala. Povestile de iubire, mai ales cele adevarate, sunt pe drept cuvant fascinante. Este si cazul mariajului tau, pe larg mediatizat, in urma cu patru ani. Cum e sa fii doamna Marcel Puscas? Cum e sa fii casatorita cu un ardelean?
- Ardelenii sunt oameni minunati, foarte cinstiti, integri, calmi si familisti. Sotul meu are toate aceste calitati si un singur defect: acela ca el si-ar dori sa poata superviza tot ceea ce tine de casa, familie si sotie. Or, eu, fiind o fiinta hotarata si muncitoare, o femeie care si-a dorit intotdeauna sa aiba o cariera si independenta financiara, n-am putut sa depun de tot armele si de aceea, imaginea aceea traditionala din mintea lui, a trebuit sa sufere modificari. Pe de alta parte, prin comportamentul meu, n-am dorit sa daram in totalitate imaginea cocosului din casa, pentru ca, sincera sa fiu, nici mie nu mi-ar face placere sa stau la masa cu o gaina. Oricum, aceasta e singura problema in ceea ce-l priveste. Altfel, e un tip care ma sustine foarte mult, care atunci cand vine vorba de profesie, e cel mai infocat fan al meu, dar si cel mai acerb critic. Nu-mi ingradeste dorintele si asta e foarte bine, pentru ca, daca ar fi fost genul de barbat care sa-si doreasca acel soi de nevasta pe care-o gasesti in orice minut acasa, atunci relatia n-ar mai fi existat.
- Sa incheiem dialogul nostru cu David, mica minune a familiei. Gestul vostru de a adopta un orfan a fost perceput ca o mostra superba de altruism si a fost admirat de toata lumea.
- Ma bucur ca spui asta, pentru ca foarte mult timp mi-a fost teama ca gestul acesta sa nu fie interpretat ca unul menit sa-mi aduca publicitate, sa-mi creasca celebritatea. Tocmai din acest motiv, vreo doua luni de zile, nici n-am spus ca l-am adoptat pe David si motivam prezenta lui in casa, explicand ca e nepotul meu. Nu voiam sa fie interpretat ca un gest eroic, care cere recunoastere. Am facut acest gest din pur altruism si l-as mai face inca de o mie de ori, daca timpul mi-ar permite-o. Suna ciudat, dar nu e deloc greu sa cresti un copil atunci cand il iubesti, iar sufletele acestea pure merita sansa de a duce un trai decent. Gestul meu a fost intors pe toate fetele. S-a spus ca n-as putea face copii si de aceea am ales varianta adoptiei. A fost o rautate gratuita. Oamenii sunt destul de obtuzi si au senzatia ca numai o infirmitate fizica te poate determina sa faci acest pas. M-am asteptat insa la toate aceste reactii si tocmai de aceea nu am incercat sa lupt impotriva lor. Nu intentionez sa fac un copil, numai pentru a demonstra lumii ca am aceasta capacitate. Il voi face atunci cand mi-l voi dori. Am invatat pe parcursul anilor ca e bine sa-ti traiesti viata pentru tine si nu pentru cei din jurul tau, fiindca niciodata nu poti multumi pe toata lumea, in schimb, exista riscul sa-ti pierzi identitatea, sa te ratacesti de tine insuti, iar asta e chiar dramatic.Ines Hristea
Fotografii de Iulian Ignat (6)