Raiul de la Valea Verde- Cum si-au aflat fericirea nemtii din Nurnberg -
Intre raiurile pamantesti cu care ne e daruita tara, exista un tinut a carui strabatere, indiferent de anotimp, poate echivala cu o intoarcere intr-un timp fara timp, un loc in care lucrurile au ramas nemiscate de la inceputul pamantului. Dincolo de zgomotoasa si prafuita civilizatie, pe varfuri de munti, unde numai vietuitoarele padurii si pasarile cerului par a putea ajunge, traiesc oameni. Motii. Nu traiesc usor, ci frumos, curat si, mai ales, adevarat. Iar unul dintre locurile binecuvantate de Dumnezeu, pe care motii il sfintesc prin truda, zi de zi, este si Valea Verde. Putini sunt cei care sa fi auzit de existenta lui. Ingerii, poate, care traiesc in vecinatatea albastra a cerului si, in mod cu totul neasteptat, un grup de turisti din orasul german Nurnberg. Cum au ajuns ei, de pe Main, pe culmile Muntilor Apuseni, e o poveste care merita ascultata.
</b><b>Proiectul "Natura pura"
Totul a pornit de la un film de amator, pe care Ioan Sicoe, un mot din Valea Verde, ajuns "domn" la oras, il aratase unor nemti aflati cu treburi la Deva. "Mi-au fost atat de dragi acele locuri, incat, odata venit la Deva, povesteam tuturor despre cat de faine sunt. Prin 97, fusesem sus, in sat, cu un prieten, care a filmat locul pe o caseta video. Inregistrare de amator, dar... S-a intamplat ca, la putin timp, un coleg de la Casa de Cultura Deva, sa vina la mine, la Inspectoratul Judetean pentru Cultura Hunedoara (pe care Ioan Sicoe l-a condus timp de 11 ani, pana in 2001 - n.r.), cu doi nemti, de la Universitatea Populara din Nurnberg. Le-am aratat caseta video, asa, fara nici o intentie anume, li s-a parut foarte interesant. Timp de doi ani, am tot corespondat cu ei, iar in vara lui 99, mi-au telefonat si mi-au spus ca un grup de 20 de persoane vor sa vina sa-si petreaca concediul la Valea Verde. Am intrat in panica. Cum puteam sa-i gazduiesc la Valea Verde, cand casa parinteasca era parasita din 88 si nu aveam acolo nimic altceva decat un pat si doua mese?", povesteste Ioan Sicoe. Constrans de imprejurari, a reusit, totusi, sa le asigure oaspetilor germani un concediu de pomina. "Matusa Iulia s-a imbracat in costum popular si i-a primit cantand la tulnic. Ce sa-ti mai spun? Se minunau de tot ceea ce vedeau si nu le venea sa creada ca, pentru oamenii de aici, acesta e chiar un mod de viata. S-au acomodat foarte repede si au tinut cu orice pret sa dea o mana de ajutor la stransul fanului, la culesul fructelor de padure, la facut dulceata si la multe altele... De atunci, vin in fiecare an si, cu exceptia a 6-7 persoane, sunt mereu altii si altii."
Ioan Sicoe imi pune in fata scrisorile primite de la prietenii sai din Germania, dupa vizitele repetate la Valea Verde. Acolo, la Nurnberg, la Universitatea Populara de unde au venit, au initiat un proiect pe care l-au numit "Natura pura - Valea Verde" si pe care l-au inclus intr-un program mai amplu, "Agenda 21", parte a unei actiuni Onu, care prevede protectia ecologica a planetei. "Motivele pentru care partea germana se afla la Valea Verde sunt de a scapa de stresul din Germania, de munca in exces si de a vedea natura vie, pura, si viata simpla a oamenilor de aici", se spune intr-una din scrisori. Ascult povestea, citesc scrisorile, insotite de poze cum numai nemtii stiu sa faca, si nu stiu care dintre fotografii e mai frumoasa. Si, totusi, ceva lipseste. Desigur, o vizita adevarata la Valea Verde.
Pe Drumul Iancului, pana in rai
De la Deva pana la Campeni si inca putin mai departe, la Ponorel, drumul e asfaltat. Dimineata de octombrie imbratiseaza Tara Motilor in molatece raze de lumina, spargand valatucii de negura, ce adasta, ici-colo, pe vai. Case vechi, de-o parte si de alta a drumului, cu ultimele flori, neatinse inca de bruma, se bucura de toamna intarziata. Padurile incep a-si schimba vesmantul. Poienile sunt potopite de violetul delicat si catifelat al branduselor stravezii. In Ponorel, drumul e inca ranit in urma inundatiilor de anul trecut. Aici, cand natura se dezlantuie, doar Dumnezeu daca i se mai poate pune impotriva. Asa va fi fost si pe vremea lui Iancu, care pleca pe aici spre Abrud. Drumul ii poarta numele pana azi: Drumul Iancului. E bolovanos drumul, spalat de ploile ce, pana in urma cu vreo doua saptamani, pareau a nu se mai opri. Dar Vasile e sofer iscusit si poarta caii putere ai Aro-ului fara ezitare, dornic si el sa ajungem mai sus, la Valea Verde. "Jos, in Ponorel, in curtea primarului, isi lasa nemtii masinile cand vin la Valea Verde", spune Ioan Sicoe. "Apoi merg pe jos, pe drumul asta, pe care-l strabat - cu copii, cu bagaje in spate - cam in doua ore. De multe ori, in timpul sederii la Valea Verde, coboara pana in Ponorel - vreo 14 km, adica - sa bea o bere sau o cafea la Popasul Cristal. Le-am spus ca voi incerca sa repar drumul, sa poata urca cu masinile pana sus, la Valea Verde. Ce s-or mai revoltat! Nu si nu, ca daca eu repar drumul, or sa vina unii si altii sa-si faca vile, una, alta, si-or strica toata frumusetea asta naturala. Si cred ca au dreptate, asa ca am renuntat la idee."
De jur imprejur, Apusenii: Vulcanul, Gaina, Stramba - "Tara de piatra" din reportajele lui Geo Bogza. Drumul urca mai departe si, din cand in cand, la cate-un hop, nici nu-ti mai vine-a crede ca se va sfarsi undeva. Poate asa si trebuie sa fie, sa nici nu stii, sa nici nu-ti vina-a crede ca ai ajuns, cu adevarat, in rai...
</b>
<b>"Aici, in fiecare zi te bucuri de ceva!"
Casuta pe care o stim deja din fotografii ni se ridica acum in fata. Dar nu putem intra, caci cheile sunt la tusa Iulia, care vine iute, iute, lasand la o parte treburile gospodaresti. Are oameni la strans fan si-i musai sa-i ajute la ridicatul clailor. "Pan-o mai tine vremea!", spune, ca o scuza abia rostita. Dam ocol locului si o lasam pe tusa Iulia sa-si mai randuie lucrul. Ioan Sicoe ne deschide, rand pe rand, toate usile casei parintesti. Cele doua camere din casa mare sclipesc de curatenie. Sunt zugravite in alb si sunt incredibil de luminoase, cu toate ca ferestrele sunt mici, dupa obiceiul locului. Baia e amenajata ca la oras si curata de parca nimeni n-ar fi folosit-o inca. Intr-o alta cladire, bucataria si camara, pe ale caror rafturi stau aliniate ulcioare, strachini si blide de lut, faurite de mesterii olari de la Obarsa. La robinet, curge apa de izvor, adusa, prin conducte, de la 750 de metri departare. Fara nici un fel de pompa sofisticata, apa ajunge la robinet prin cadere, cu forta propriei sale presiuni. Merele risipite in pridvor umplu aerul cu miresme de rod bogat si dulce. E aici ceva al locului, ceva fara putinta de prins intr-un nume, ceva ce te face sa te simti, de prima data, ca acasa. Iar langa ulcelele umplute cu tider, o bautura acrisoara, nealcoolizata, din mere, povestea tusei Iulia se deapana firesc, fara inutile opinteli protocolare. "Cand ne-o spus Nelutu ca vrea sa repare pe-aici, ca vin nemtii, ne-am gandit ca zace numa asa. P-orma am vazut ca incepe sa aranjeze casa si-am zas ca tat is semne de ceva si, pan la urma, cine stie? Eram curiosi cum o fi cand vin nemtii! I-am asteptat cu de toate, cu placinte, cu colaci, cu pita cu sare... M-or cumpenit de m-am imbracat in costum national, le-am cantat din tulnic... O fost tare fain! Amu, de cand tot vin, ne-am obisnuit cu ei, ne place, ca aici vin mai putini oameni. Si ei s-or obisnuit si-acum parca nici nu-s musafiri, zici ca-s consateni de-ai nostri! Nemtii ne ajuta la lucru, sapa, aduna fanul, il cara, il cladesc in clai. Amu-i anu o fost un suedez si tragea la coasa de ziceai c-o cosit de cand l-o facut mama-sa! Nu stiu, o fi vazut la Petre-al meu, o fi stiut el, da tare vrednic o mai fost! Noi ne descurcam greu, ca suntem batrani, dar de-am fi mai multi, fiecare ar face cate ceva si-ar fi mai bine. Da tinerii nu mai au drag sa aiba gospodarie, zic ca-i mai usor la oras. Domnisoara draga, cum sa va zic, aici in fiecare zi te bucuri de ceva: primavara, ti-ai facut casa curata, te-ai bucurat; ti-ai pus in gradina, iar te bucuri; de tat ceea ce lucri in fiecare zi, ca nu lucri tat aceeasi, in fiecare zi te bucuri de ceva. Tinerii, la bloc, nu se mai bucura de nimic, la ei o zi ii ca tate zalele. Merg la lucru, vin acasa, n-au de ce se mai bucura, mai mult is tat nacajiti. Da tot is cate unii, mai batrani, care se muta de la oras aici. Avem un vecin ce si-o lasat ce-o avut pe la oras, la Alba-Iulia, si si-o luat casa aici si zace ca tare-i place si nu mai vrea sa plece, nici el, nici doamna lui..." Tusa Iulia se opreste. Vazand, peste vale, ca are oaspeti, sora-sa, tusa Veta, a venit sa vada cine oare s-o incumetat sa vina pana-aici, sa le treaca pragul. Deapana amandoua amintiri, apoi iesim afara, ca-i musai sa-mi zaca o tara din tulnic. Si ce altceva ar fi putut sparge linistea dupa-amiezei de toamna decat Cantecul Iancului?! Cele doua surori povestesc cum, in drumurile sale spre Abrud, Iancu batea pe de-a-ndoaselea potcoavele cailor, ca sa-i rataceasca urma cei pusi sa-i zadarniceasca planurile. Ascultandu-le povestea, Iancu pare contemporanul lor, un vecin plecat asa, cu treburi importante, prin tara.
</b><b>Nimic sa nu fie schimbat!
Privirea imi cade din nou pe scrisorile venite din Germania. "Cele vazute la Valea Verde ne arata ca oamenii care traiesc aici traiesc cu si pentru natura, ca toate cele care se afla aici fac parte din viata lor si ca le accepta asa cum sunt, fara a aduce prea multe modificari, care ar putea duce la distrugerea ei. Faptul ca aici nu mai locuiesc tineri, ne face sa ne temem ca, atunci cand cei batrani, care inca mai traiesc, vor pleca dintre noi, natura nu va mai fi pastrata asa cum se afla acum, ca vor fi aduse imbunatatiri pentru viata omului, care, din pacate, o vor distruge. In Germania, sunt platiti oameni, care fac parte din Kulturbundschaft, pentru a avea grija de natura, ca ea sa poata ramane asa cum este. Am dori sa-i putem ajuta pe cei de la Valea Verde sa traiasca la fel ca pana acum, ca nimic sa nu fie schimbat, sa nu fie construite hoteluri, case speciale pentru noi, ca noi sa putem locui tot in gospodariile din imprejurimi si, cu ajutorul banilor pe care ii lasam unde dormim, sa ajutam la bunastarea vietii si sa-i convingem sa ramana asa in continuare", scriu nemtii care au fost la Valea Verde. In 2000, ei au organizat la Valea Verde o tabara de pictura si una de fotografii, iar lucrarile, expuse apoi la Nurnberg, s-au bucurat de mare succes. Tot acolo, la Universitatea Populara, germanii invata limba romana si chiar intentioneaza sa realizeze un fel de schimburi de experienta cu motii de la Valea Verde, pentru a le da si acestora posibilitatea sa vada cum se traieste in Germania. Pana atunci, motii isi vad de fanul lor de la Valea Verde.
Cu regretul de a nu putea ramane, ne luam ramas bun de la gazde si promitem ca vom reveni. Plecam spre casa, pe un alt drum. Fara bolovani, dar cu fel de fel de capcane, la tot pasul. Ni se taie rasuflarea la fiecare hop. Suntem in catunul Rusesti, satul Grosuri. Inca putin pana la asfalt. Intr-un locsor, un firicel de apa a transformat in mocirla un cot de drum. Masina se impotmoleste si abia dupa o ora si jumatate reusim s-o scoatem. Si asta, numai pentru ca ne-a sarit in ajutor baci Teofil Rus, ai carui boi, cuminti, s-au opintit o singura data si ne-au scos din necaz. Drumul continua in noapte, printre negurile ce-si tes din nou, perfide, paienjenisul.Camelia Starcescu
Fotografii din arhiva personala Ioan Sicoe (3)