Irina Movila</b><b> "Actoria nu e o profesie. E o chemare. E un fel de a exista si de a invata sa-ti traiesti mai bogat viata"
Lansat intr-o vreme cand nimeni nu se mai astepta sa se intample ceva in crucificata cinematografie romaneasca, filmul "Pepe si Fifi", al celebrului regizor Dan Pita, a proiectat pe orbita internationala o actrita care avea sa-si adjudece, printr-o superba explozie de talent, premiul pentru Cea mai valoroasa speranta a cinematografului european, acordat de juriul Festivalului International al Filmului de la Geneva. Era in "94 si au trecut de atunci sase ani. Foarte putin, in comparatie cu eternitatea, foarte mult, fata de forta artistica, neexploatata deplin, a Irinei Movila, fata de tulburatoarea ei expresivitate artistica, care creste, acumulandu-se din adanc. Chiar si in decorul prozaic al unui birou redactional, asezata simplu pe-un scaun, cand vorbeste despre meseria si viata ei (greu de despartit fara sa provoci vatamari), Irina se aprinde: ochii ei frumosi, usor migdalati, misteriosi prin umbra de melancolie pe care o degaja, sunt brusc strafulgerati de o lumina intensa. Poate aceeasi care l-a impresionat si pe marele regizor Andrei Koncealovski, presedintele juriului de la Geneva care a spus: "Lumina care palpaie acolo e un semn ca aceasta fata va sti sa lupte pentru credinta ei".
- Sa ne intoarcem putin in trecut, la anii de glorie ai lui "Pepe si Fifi", care a facut ca numele Romaniei sa circule in lumea artistica din Occident. Filmul vostru a impresionat puternic nu numai juriul de la Geneva, dar si pe cel al Festivalului Lumii Latine, desfasurat in Franta, la Archachon (unde tu si Cristi Iacob, colegul tau de film si de glorie, ati primit marile premii de interpretare) sau la Festivalul Filmelor Lumii din Montreal. Filmul a emotionat profund si publicul din alte tari in care a calatorit si ati calatorit si voi impreuna cu el. Astazi, cand cinematografia noastra practic a disparut, trecuta-i glorie tine loc de prezent.
- Una din concurentele la premiul pe care l-am castigat eu atunci, o foarte talentata tanara actrita, interpreta a unui rol apropiat ca evolutie dramatica de cel al eroinei mele, mi-a marturisit cu franchete ca filmul nostru a impresionat-o mai mult decat propriul ei film. Al lor era poate mai socant si mai elaborat, cu efecte mai puternice ale scenelor de violenta, dar al nostru era mai sincer si mai profund, mai uman. Si aceasta, pentru ca el pastra o demnitate in suferinta si un licar de speranta chiar cand totul parea pierdut. Pe acesti tineri disperati, antrenati in iuresul distrugator si autodistrugator, nu-i poti descrie doar rece, obiectiv, ci trebuie sa intelegi drama lor si sa le oferi astfel o sansa. O busola. De altminteri, si in realitate, cu ei trebuie sa avem o rabdare de nemasurat. Pentru ca eu nu cred in existenta unei singure solutii aplicabile tuturor. Pentru fiecare caz in parte e nevoie de incredere si de dorinta de a gasi cu obstinatie o cale reala de comunicare. Numai asa le-am putea oferi un argument pentru a merge mai departe. Publicul din alte tari si de acasa a inteles ceea ce era esential in filmul nostru...
</b><b>Rugaciunea de toate zilele
- Colaborezi cu Dan Pita la mai toate filmele de dupa "90: la "Hotel de lux", "Pepe si Fifi", "Eu sunt Adam" si la serialul Tv "Martorii". Cum e sa lucrezi cu un regizor de anvergura internationala a lui Dan Pita, totodata si omul cel mai apropiat tie, cu care formati si in viata un cuplu de invidiat.
- Nu usor... E o mare bucurie sa lucrezi cu cel drag, pe care il cunosti bine si il intelegi, nu ai nevoie de multe explicatii pe platou. Dar e si o mai mare raspundere ca sa nu-l dezamagesti. Dan e un regizor special si exigent, un om de o delicatete rara. Da probe numeroase pentru fiecare rolisor in parte, apoi compara atent, le studiaza, si abia dupa multe cautari isi alcatuieste distributia. Asa l-a descoperit pentru cinema pe Claudiu Bleont, i-a gasit pe Cristi Iacob si pe Mihai Calin. Cu mine e si mai exigent, imi cere mult, eu am incredere in ce imi cere si ma straduiesc sa fiu la inaltime. Nu ne complimentam reciproc. Asta poate fi bine, poate fi rau. Dan Pita lasa actorului libertate in evolutie, dar il si controleaza cu o discretie pe care o stapaneste ca pe o arma. Desi inainte de a colabora cu el mai jucasem in cateva filme romanesti si in cateva coproductii, abia dupa "Hotel de lux" am inteles ce inseamna cu adevarat profesia numita "cinema". Noi trebuie sa ne batem pentru filmul romanesc. El e speranta actorului roman, pentru ca, in rest, nu ni se ofera decat rolisoare si prestatii minore. Si apropo de oameni care te marcheaza, de profesori, regizori, spectatori ori simpli trecatori: una din scenele cele mai dure din filmul "Pepe si Fifi" a fost secventa intalnirii lui Fifi, in rochie de seara, cu copiii strazii, la scara metroului. Ei nu stiau ca sunt filmati si m-au inconjurat - cum fac de obicei cu cei pe care ii simt o prada usoara. Le-am azvarlit bani asa cum scria in scenariu. Trebuia sa-i fi vazut insa cum s-au napustit sa-i inhate si sa mai ceara altii. Cand s-au dumirit ca se filmeaza, s-au indepartat. Imi priveam mainile pe care aparusera dungi rosietice de la unghiile lor. Eram atat de tulburata, incat m-am asezat pe o treapta si am inceput sa murmur o rugaciune. O fetita s-a apropiat de mine: "Ce faci, te rogi?". Am dat din cap. "Si tie iti ajuta?", m-a intrebat ea. N-am sa uit expresia acelui copil chinuit, care probabil ca nu se simtise ocrotit de Cer niciodata. Ii raspund acum fara frica de patetism, cu toata convingerea: da, draga mea, ma rog si Dumnezeu ma ajuta. Poate ca odata, daca nu vei inceta sa te rogi, se va indura Cel de Sus si de tine. Dar sa nu renunti sa te rogi, e rugamintea mea...
- Frumos spus. Nu cumva obisnuiesti sa si scrii?
- Uneori. In copilarie, ca sa pot comunica mai bine cu cei din jur - eram foarte timida - imi inventam povestioare, pe care tot eu singura le si jucam, din lipsa de parteneri. Copiii din preajma, la inceput atrasi, se plictiseau repede si ma paraseau. Probabil ca de asta am devenit eu actrita. Ca sa pot comunica din ce in ce mai bine cu oamenii.
</b>
<b>Anii de ucenicie
- Si, din fericire, chiar reusesti. Familia te intelege?
- Multumesc Domnului, am o viata de familie echilibrata si linistita: parinti care m-au sustinut si ma sustin in tot ce fac, o sora pe care o apreciez atat ca medic, cat si ca om, si exist intr-un cuplu armonios, in care ne impartasim aceeasi pasiune pentru profesie. Ce sa-mi doresc mai mult?
- Un copil, poate...
- Daca va fi sa vina, va fi minunat. Il pot astepta, invatandu-mi rolul de mama, din experienta scenei, si visand aproape in fiecare zi ca lucrul acesta va deveni adevarat. De altfel, in Institut am jucat un rol de compozitie, mama din "Equus", de Peter Schaffer, iar fiul meu - va imaginati? - era colegul meu, Cristi Iacob.
- Am vorbit despre film, sa revenim si la teatru, o zona mai putin mediatizata a profesiei tale plurivalente.
- Am debutat la Teatrul Mic, in rol de tanara sotie a lui Dan Condurache, in "Coriolan" de Shakespeare. Directorul de atunci al Teatrului Mic, Dinu Sararu, si regizorul Dinu Cernescu au riscat sa ma distribuie in spectacol, desi nu intrasem inca la facultate. Au trecut de atunci 15 ani si iata ca acum "risca" din nou, angajandu-ma la Teatrul National, d-l Dinu Sararu, actualul director al primei scene romanesti. Sunt sigura ca aici, cu un repertoriu bogat si divers, voi ajunge sa realizez ceea ce astept de multa vreme: personaje de comedie si nu numai...
- Spuneai candva ca ai intrat mai greu la Institutul de Teatru si Film.
- Am dat de trei ori examen pana am reusit sa conving comisia ca sunt buna. Eram teribil de timida pe atunci. Intre timp, m-am angajat la un Institut de Proiectare, ca sa-mi pot plati meditatiile. Am intrat la seral si n-am renuntat la slujba. Alergam intre cele doua Institute. In timpul liber desenam - absolvisem patru ani de scoala de arte plastice - si modelam din lut martisoare pe care le vopseam cu oja.
- Ai avut profesori buni la Institut?
- Am intrat la clasa Mircea Albulescu - pedagog exigent si eficace, care a reusit sa ma invete sa-mi domolesc frica. Sub amenintarea ca va trebui sa parasesc scoala, daca nu-mi infrang timiditatea, emotiile paralizante si nu-mi stapanesc ambitia, a trebuit de frica sa-mi inving frica. Mai tarziu, am avut sansa unor profesionisti de exceptie: Catalina Buzoianu m-a sustinut mult in dorinta mea de a interpreta pe Masa, din "Pescarusul", asa cum o vedeam eu: o femeie plina de viata si iubire, care nu se resemneaza sa fie o infranta, asa cum se credea inainte, ci lupta pentru iubirea ei neimpartasita. La spectacolul "Caderea Troiei", Vlad Mugur m-a ajutat sa-mi perfectionez vocea, impostatia scenica si sa o aduc aproape de sonoritatea unui instrument muzical. Ceea ce reprezenta pentru mine o seductie in plus in cautarea personajului Elena din Troia. As vrea sa-l amintesc aici si pe stralucitul arhitect scenograf Ion Oroveanu, care mi-a stimulat atentia pentru detaliul costumului si machiajului, si asupra semnificatiei miscarilor intr-un anume costum. Dar cred ca interesant pentru marele public e rezultatul de pe scena ori de pe ecran si mai putin - din fericire ori din pacate - cei care il asigura din spatele cortinei, cu multa truda si, uneori, chiar cu sacrificiul suprem. Asa cum s-a intamplat cu regretatul si extraordinarul regizor Vlad Mugur, care s-a stins cu putin inainte de a vedea premiera spectacolului pus de el in scena la Cluj, cu acel Hamlet, visat de el o viata. Pentru ca arta presupune si dezinvoltura in marile sacrificii, nu doar aplauze si flori sub luminile rampei ori ale reflectoarelor de pe platou.
</b><b>Glorie cu picioarele goale
- Sa revenim in prezent. Iubitorii de teatru si poezie din Bucuresti te-au aplaudat, recent, intr-un recital stralucit, din lirica populara. Nu s-ar spune ca-ti lipsesc proiectele de mare anvergura, pe care, iata, daca e cazul, ti le oferi singura.
- Nu-mi place sa astept si sa stau pe loc. Caut, ma misc, simt si incerc sa ma exprim prin darul meu de viata care este actoria. Incerc sa nu ma plang de conditiile precare in care se desfasoara cultura si arta in zilele noastre. Ele exista si sunt ingrijoratoare, dar cred ca fiecare trebuie sa faca atat cat ii sta in putere, ca sa nu se lase inghitit de neant. Lucida fiind, nu ma tem de riscuri, am invatat sa mi le asum. Uneori fara sa ma gandesc prea mult la efort. Imi place sa ma arunc in aventura oricarui proiect ce mi se pare interesant, original si valoros, asa cum am facut cu spectacolul de la Teatrul Act, <<Pusca de vanatoare>>. Un demers particular propus de Liana Ceterchi, in care cativa actori, Rodica Negrea, Claudiu Istodor, eu si Simona Mihaescu, ne-am intalnit cu o bucurie aproape pioasa, ca sa dam viata unui text tulburator din literatura japoneza... Un imens cadou ce ni l-am oferit spre a-l impartasi mai apoi tuturor celor ce ne viziteaza serile la Teatrul Act.
- Se pare ca pe seceta asta, voi jucati fara bani. Mai ceva ca in Cartea Recordurilor... E adevarat?
- Da. Dar toti am fost de acord ca acesta e ultimul obstacol care ne-ar putea sta in cale. Poate parea o solutie disperata, dar nu este... Am obtinut fonduri pentru montarea piesei si inchirierea salii Act... doar pentru sase reprezentatii. Daca nu da Dumnezeu sa ploua cu sponsori, va disparea insa un spectacol foarte drag noua, jucat intr-o stare de incantare profesionala, pe care n-am mai simtit-o de mult. Se vorbeste despre Renasterea Romaniei... Si cum bine stim, dovada marii Renasteri din istoria omenirii este mostenirea culturala: marea pictura, muzica, sculptura, marile texte dramatice. Ele raman martori ai renasterii spirituale din acele timpuri... Actoria nu e o profesie. E o chemare. E ca un strigat pe care-l simti inauntru, in cel mai profund loc al fiintei tale. Actoria e un fel de a exista si de a invata sa-ti traiesti mai bogat viata. Unul din primele caractere dramatice pe care le-am interpretat in Institut, Ifigenia, mie mi-a modificat geografia interioara. Personajele interesante - si nu cele intamplatoare pe care le joci fara implicare - se suprapun cu timpul in tine, se decanteaza si iti pot influenta major sensibilitatea, gandirea, modul de a privi oamenii si de a actiona in viata ta personala. Mai ales in perioada noastra de formare, avem nevoie de asemenea personaje-reper. Ele ne pot ajuta sa ne implinim si ca oameni, nu doar ca artisti. Tinerilor de azi, care-si pierd busola si plutesc in deriva ca cei din "Pepe si Fifi" ori ca alti "rataciti", le sunt mai necesare ca oricand asemenea personaje - semnal de alarma. Literatura, muzica, arta in general reprezinta pentru mine un punct de sprijin in univers.
- Unii critici de la noi reproseaza filmelor romanesti faptul ca infatiseaza prea dur si violent doar latura intunecata a existentei contemporane. Ca, dupa un penibil idilism al anilor "80, au cazut acum in cealalta extrema.
- Cei care vin cu asemenea reprosuri nu vad, ori se feresc sa vada, pericolele reale ce ameninta astazi familia, scoala, relatiile sociale si viitorul tarii. Sa te prefaci ca nu exista droguri in scoli, violenta pe strazi, copii abandonati, coruptie si crima inseamna lasitate, fuga de raspunderea pe care o implica arta - filmul mai ales, care este o "antrepriza" cu raspundere nelimitata.
Alice Manoiu
(Fotografii din arhiva personala a actritei)