Seniorii folk-ului romanescMircea Bodolan</b><b>"Ne simteam iubiti si protejati ca niste oua pictate"Iarba succesului: matraguna
"Au trecut 25 de ani de la debutul meu fulminant de la Sala Palatului. Nu am muncit catusi de putin pentru a ajunge sus, printre cei mai buni, totul a venit de la sine, asa, buf!, punct ochit, punct lovit. Am avut o ascensiune foarte rapida, am sarit peste trepte si, sincer sa fiu, nici nu am avut vreme sa simt, sa savurez succesul. Totul a inceput demult, in copilarie, cand se spunea ca eram un pusti inzestrat, devenisem mica vedeta a scolii, ma intorceam mereu cu premiul intai de la serbarile, concursurile pe capitala, pe tara. Faceam parte din brigazi artistice, apaream la televizor la <<Studioul pionierilor>> care se transmitea in direct joia si vinerea, faceam si actoreala, mai si cantam. Am avut noroc in scoala generala de un excelent profesor de muzica, apoi la liceu, ca orice baiat, voiam o trupa de rock, de beat, cum se spunea atunci. Piesele aveau un acord si jumatate, nu stiam sa tinem bine chitarile in mana, iar tobele erau facute din niste oale acoperite cu celofan ud; cand se intindea bine celofanul, incepeam sa batem in ele. Ca proaspat student la actorie, imi placea ingrozitor de tare muzica folk, si visul meu era sa cant si eu o data, macar o data, pe scena Salii Palatului, apoi sa-mi vad in continuare de facultate. Asa l-am convis pe tata sa ma lase sa merg la o auditie pentru <<Clubul de la ora 7>>, organizat de Relu Gherghel. Seara am fost la auditie si a doua zi am cantat in spectacol la <<Casa Eminescu>>, iar succesul a fost atat de mare, incat peste o saptamana, Gherghel m-a chemat la <<Galele Clubului de la ora 7>>, ce s-au tinut chiar la Sala Palatului! <<Ma sa fie, chiar asa!>>, mi-am zis atunci. Nu-mi venea sa cred. Aveam o piesa, <<Matraguna>>, foarte periculoasa la vremea aia, in care ma luam de invazia rusilor in Cehoslovacia si, nu stiu cum, inainte de concert se imparteau bilete cu textul piesei, asa ca, atunci cand am fost anuntat, toata sala a inceput sa scandeze <<Ma-tra-gu-na!>>. Peste o luna cantam la Polivalenta in fata a 12.000 de oameni, la primul meu concert cu <<Cenaclul Flacara>>, alaturi de care am colindat tara ani la randul. Stadioane pline, oameni in delir, o experienta extraordinara, ce nu se poate povesti. Amparasit cenaclul prin "81-"82, intr-o perioada in care multi au plecat. Nu-mi erau mie pe plac multe lucruri la Cenaclu, insa trebuie sa recunosc ca intreruperea lui a insemnat un adevarat dezastru, ale carui efecte se resimt si astazi. <<Cenaclul Flacara>> nu a creat numai o stare de spirit, o sensibilitate aparte, dar a si ridicat nivelul cultural, pentru ca dupa ce se intorceau de la concert, tinerii cautau sa citeasca cat mai mult, sa inteleaga, sa descifreze semnele poeziei, care sta la baza folkului. Exista o diferenta foarte mare intre tinerii de peste 23 de ani sa zicem, ai caror parinti au prins Cenaclul, care au ascultat in casa muzica buna, si cei sub 23 de ani, crescuti cu muzica sacadata, fara nici un pic de mesaj si sensibilitate a Mtv-ului. Din pacate, pentru multi pusti de astazi, vulgaritatea este un mod de viata."
</b><b>Boema folk-ului de altadata
"Imi aduc aminte cu cea mai mare bucurie de serile de muzica si poezie, organizate cu publicul din marile orase ale tarii. Erau mai multe grupuri de oameni de cultura care participau, insa cel cu care mergeam noi, folkistii, era format din adevarati scriitori, care desi foarte tineri, nu doreau sa iasa prea mult in fata, sa-si dea importanta: Ana Blandiana, Sanziana Pop, Dan si Veronica Verona. Asta se intampla inainte de a lua amploare Cenaclul Flacara, cand noi: Mircea Florian, Mircea Vintila, Doru Stanculescu, Gheorghe Gheorghiu, Nicu Alifantis, Nicu Vladimir - Dumnezeu sa-l odihneasca! - Vali Sterian si <<mercenarul>> Sorin Minghiat, care-i ajuta pe toti la flaut, abia ne lansaseram si nu eram inca vedete. Eram cu totii jenant de tineri si de frumosi, aveam ce vorbi, ne intalneam cu un public eterogen, select, de bun gust, protipendada oraselor. Ne influentam unul pe celalalt, fara sa ne pierdem, bineinteles, personalitatea. De pilda, intalnirile mele cu Sanziana Pop, care colabora pe atunci cu televiziunea, Dan Verona, Sabin Balasa, s-au simtit in piesele pe care le-am scris imediat dupa aceea. Era o vreme in care se tipareau carti bune, colectii intregi se epuizau, oamenii de cultura nu erau doar luati in seama, respectati, ci erau priviti ca adevarati lideri de opinie si aveau o putere data tocmai de catre public. Ne intalneam scriitori, pictori si noi, cantaciosii, care, in paralel cu aceste seri minunate, ne vedeam de turneele noastre,care ne aduceau mult mai multi bani decat am fi avut voie sa incasam. Dar banii astia asa de repede cum veneau se si duceau. Boema din vremurile alea isi spunea cuvantul. Fiecare restaurant de prestigiu din Bucuresti avea gasca lui de artisti. Pentru ca aveam multe concerte la Sala Palatului, fieful nostru, al folkistilor si al celor din rock, era Athen?e Palace, unde intr-o jumatate de ora se duceau banii din concertul de la Palat. Formam o adevarata societate: Doru Stanculescu era <<presidente>> - porecla pe care si-o pastreaza si astazi, Mircea Vintila era <<el secretare>>, iar mie, pentru ca eram nou acolo, mi s-a spus <<musierul>> - portarul. Stateam cu cascaval, vin rosu, bere, pe masa, comandam chestii extravagante pe atunci, precum spaghete, si discutam ore intregi despre muzica, Bob Dylan, Leonard Cohen, chitari, corzi de chitari, trupele grele de rock. Acolo ne prindea de fiecare data cinci dimineata si nu cred ca ne-am plictisit vreodata. Existau mari diferente intre generatiile de folkisti, insa celor care veneau din urma, celor mai tineri nu li se dadea in cap, ci din contra, erau impinsi de la spate de acest grup de seniori ai folkului. Ei faceau atunci legea, nu impresarii sau producatorii. A fost o vreme de 8-10 ani in care folkul trona in tara asta. Eram niste mici imparati, toata lumea se uita la noi cu drag, ne simteam protejati, iubiti, ca niste oua pictate. N-ar fi indraznit nimeni sa ne ceara sa cantam la vreo nunta sau la vreun Revelion."
</b><b>Intoarcerea
"Cu actoria am inceput-o prost, inca din facultate. Statutul meu de vedeta folk mi-a perturbat relatiile cu profesorii, mai putin cu Alexa Visarion si cu doamna Leopoldina Balanuta, care avea un talent pedagogic iesit din comun, imi aduc aminte ca era foarte mamoasa cu noi, fara sa pice in desuet, caci era destul de greu sa fii mamoasa cu niste handralai de 23 de ani. Cand au plecat cei doi de la catedra, a fost dezastru. Dupa ani buni de la absolvire, timp in care am avut numeroase dispute legate de refuzul meu de a ma prezenta la teatrul unde fusesem repartizat, un om a reusit sa ma convinga si sa ma lege de o scena: directorul teatrului din Braila. O vreme am facut naveta, apoi am devenit brailean get-beget si am jucat in draci tot ce se putea juca, dar numai roluri principale, eram junele-prim al orasului, am starnit si invidii, am starnit si conflicte. Si dupa opt-noua ani in care am disparut din muzica, Vali Sterian a scris, brusc, un articol despre mine intr-un ziar: <<Prindeti, legati si expediati!>>. Bineinteles ca asta m-a impresionat si am venit la Bucuresti sa-l vizitez pe bunul meu prieten, care m-a luat pe sus sa cant cu el la festivalul <<Om Bun>>. Fondasem cu el <<Compania de Sunet>>, cantasem atatia ani impreuna, asa ca nu l-am refuzat. Am aparut pe scena cu o palarie cu boruri mari, trasa pe ochi, sperand sa trec neobservat. In culise nu m-a recunoscut nimeni, insa atunci cand Vali a prezentat trupa si mi-a rostit numele, s-a rupt sala. Este una din cele mai frumoase amintiri legate de scena: sa dispari ca un magar in ceata zece ani si apoi sa se ridice sala in picioare, numai cand iti aude numele, iar tineri de 18 ani, care nici nu se nascusera cand ai compus <<Ranitul dintre linii>>, sa cante piesa odata cu tine - astea sunt niste lucruri incredibile. Tot impulsionat de Vali Sterian am lansat si albumul <<Ranitul dintre linii>>, astfel ca dupa zece ani m-am intors in locul pe care-l parasisem. Dar asa cum se intampla si cu ceilalti colegi folkisti, nu traiesc numai din muzica, continuu sa colaborez cu Teatrul brailean, sunt directorul magazinului de instrumente muzicale <<Rapsodia>> al <<Casei Eliad>>, sediul central al folkului la aceasta ora si, impreuna cu sotia mea, conduc o organizatie nonguvernamentala, ce se ocupa cu muzica si teatrul dramatic. Continuu sa visez ca imi voi produce singur spectacolele de teatru si ca voi lansa un nou album, alaturi de o trupa de oameni talentati, album pe care-l voi inregistra in concert, fata in fata cu publicul."Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)